A A A + | -

Articolul 11. Buna-credinţă

(1) Buna-credinţă este un standard de conduită a unei părţi, caracterizată prin corectitudine, onestitate, deschidere şi luarea în cont a intereselor celeilalte părţi la raportul juridic.
(2) În special, este contrar bunei-credinţe ca o parte să acţioneze în contradicţie cu declaraţiile pe care le-a făcut anterior sau cu comportamentul pe care l-a avut anterior în cazul în care cealaltă parte, în detrimentul său, s-a bazat în mod rezonabil pe acele declaraţii sau acel comportament.


Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 19 iulie 2020 | Actualizat: 28 septembrie 2020
Originea reglementării: Art. I. – 1:103 DCFR

▮ I. Scopul articolului

1.  Buna-credință este adesea văzută ca cea mai înaltă normă din dreptul contractelor, sau din dreptul obligațiilor sau chiar din dreptul privat [Martijn W Hesselink, The Concept of Good Faith, în A.S. Hartkamp, M.W. Hesselink, E.H. Hondius, C. Mak, C.E. du Perron (eds.), Towards a European Civil Code, 4th ed., Kluwer Law International, Amsterdam, 2011, p. 620].

Ceea ce cu adevărat contează este modul în care buna-credință este aplicată de instanțele de judecată: caracterul bunei-credințe iese cel mai bine în vileag prin modul în care ea operează [Martijn W Hesselink, op. cit., p. 623].

▮ II. Buna-credință

2. Vedeți această discuție în 18 iulie 2019 dintre Oleg Efrim, av., Octavian Cazac, av. dr. și Roger Gladei, av. privitor la buna-credință în Codul civil.

▮ III. Aplicație concretă: interdicția comportamentului contradictoriu

3. La o primă privire, fiecare persoană ar trebui să aibă libertatea de a se comporta cum dorește și a spune ce dorește, sigur, în limitele legii. Această libertate ar trebui să cuprindă și libertatea de a se răzgândi, de a-și schimba poziția, de a alege modul în care își apără interesele.  În cuvintele lui Justinian, „invitus agere vel accusare nemo cogatur” (nimeni nu poate fi impus să introducă o acțiune sau să acuze pe cineva, adică fiecare este liber să aleagă ce acțiune să introducă sau nu, sau să acuze sau nu) [Corpus Juris Civile, c. 1. C. III. 7].

Totuși, limita libertății de acțiune este impusă de principiul bunei-credințe în partea în care ea afectează terții.  Din acest motiv, dreptul englez numește figura juridică discutată „detrimental reliance” (trad., încrederea care îmi cauzează un detriment).

Regula ar trebui să aibă o aplicabilitate mai largă în cazul interacțiunii dintre terți, adică persoane care nu se află într-un raport juridic preexistent.

Ilustrația 1
A dorește să cumpere un teren de la B. Totodată, în RBI este notată o locațiune fără termen în folosul locatarului C.  C îi comunică lui A că, deși locațiunea este notată, raportul de locațiune a încetat.  În considerarea acestei afirmații, A ia decizia să cumpere terenul de la B.  Ulterior, C nu își poate schimba poziția și afirma că de fapt raportul de locațiune există și că A s-ar subroga în raportul de locațiune cu C.

4. Faptul că norma folosește termenul „parte” nu limitează aplicarea ei la părțile contractante, ci, mai larg, se au în vedere parte la raporturile juridice civile, contractuale, precontractuale sau extracontractuale.

Principiul are caracter subsidiar, iar uneori există norme speciale care înlătura aplicarea lui.

Ilustrația 2
D dorește să cumpere partea socială de 80% în SRL S de la A1.  A2 deține 20%.  A1 și D îl notifică pe A2 despre intenția de a vinde și dezvăluie condițiile vânzării.  A2 îi comunică lui A1 sau D, că el nu este interesat să cumpere partea socială de 80%.  A1 vinde partea socială lui D.  Ulterior, A2 nu poate invoca încălcarea dreptului său de preemțiune, întrucât el a renunțat la el conform art. 1143 alin.(2).  Nu este necesară recurgerea la art. 11 alin.(2).

Privitor la abuzul de drept la invocarea depășirii a unui termen când depășirea este doar ușoară, iar partea ce invocă depășirea a creat o încredere rezonabilă pe care partea ținută de termen s-a încrezut → adnotarea la art. 388.

Privitor la protecția bunei-credințe celor care se încred pe certificatul de moștenitor ori alt certificat de drept succesoral → adnotarea la art. 2557.

2. Extinderea principiului în dreptul procesual

5. C. Cass. franceză a recunoscut principiul interdicției de a se contrazice (l’interdiction de l’auto-contradiction). Contrazicerea (uneori cu precizarea „se contrazice pe sine însuși”) este o obiecție frecvent invocată de oponenții procesuali, menită a ataca credibilitatea poziției oponentului [v. Sylvie Pierre-Maurice, « Nul ne peut se contredire au détriment d’autrui » : la timide et discrète avancée de la chambre commerciale, Recueil Dalloz, 2012, p. 2942].

În 1983 C. Cass. franceză a interzis unei părți la proces (fosta soție) să invoce inopozabilitatea pe teritoriul Franței a hotărârii judecătorești străine prin care s-a pronunțat divorțul, chiar la cererea ei proprie. În cauza dată, soția divorțată se opunea transcrierii hotărârii judecătorești străine de divorț, fiindcă calitatea ei de soț supraviețuitor în Franța îi acorda drept de moștenire asupra masei succesorale a fostului soț [C. Cass. Civ. 1re, 19 janv. 1983, Bull. civ. I, n° 27; v. și Nicolas Cayrol, Fin de non-recevoir. Interdiction de se contredire au détriment d’autrui, în RTD Civ., 2015, p. 452].

Unii autori francezi trasează distincția dintre, pe de o parte, contrazicerea inter-procese, unde incoerența apare în cadrul diferitor cauze civile, sau contradicția între poziția prezentată în fața instanței de fond și instanței de apel ori recurs, și, pe de altă parte, contrazicerea intra-procese, unde incoerența se manifestă în cadrul aceluiași proces, în același act de procedură sau între diferite acte de procedură ale aceluiași participant [v. M.-N. Jobard-Bachellier. O. Hillel, Les applications du principe en droit du contentieux interne et international, in L’interdiction de se contredire au détriment d’autrui, M. Béhar-Touchais (ss. la dir.), Economica, 2001, p. 53, spéc. p. 56; N. Dupont, L’interdiction de se contredire au détriment d’autrui en procédure civile française, RTD civ. 2010, p. 459, nr. 10].

C. Cass. franceză deși nu folosește expresia latină venire contra factum proprium, utilizează expresia „poziția juridică contrară celei susținute în fața instanței de fond” (« position juridique contraire à celle prise devant les juridictions du fond »), pentru a exprima contrazicerea procesuală. S-a remarcat că expresia se apropie de definiția restrictivă de estoppel reținută în materie de arbitraj de către C. Cass. în hotărârea Civ. 1re, 3 févr. 2010, n° 08-21.288, D. 2010. 448 („comportament procedural constitutiv de schimbare de poziție de natură să inducă adversarul în eroare privind intențiile sale”; « comportement procédural constitutif d’un changement de position de nature à induire son adversaire en erreur sur ses intentions »).

Una din criticile aduse de doctrina franceză consacrării noului principiului director de către C. Cass. franceză este inutilitatea ei în lumina sancțiunilor existente în codul de procedură civilă francez sau în jurisprudență apte de a preveni sau corija comportamentele incoerente, cum ar fi, condiția „interesului de a promova acțiunea” și teoria abuzului de drept [v. Sylvie Pierre-Maurice, op. cit.].

S-a observat că C. Cass. franceză se apropie de conceptul englez estoppel by representation care descrie următoarea situație: o persoană (representor), prin reprezentarea unei situații pe care ea a creat-o, a indus o a doua persoană (representee) să creadă în existența unui fapt și să-și modifice poziția, creând un prejudiciu în detrimentul celei din urmă. Instituția engleză estoppel by representation împiedică definitiv autorul reprezentării să anunțe o realitate diferite de cea pe care inițial a prezentat-o. În speța franceză, o parte a lăsat să se creadă că ea nu se opune unei proceduri colective (de insolvabilitate) fiindcă ea a participat la ea pe o durată de ani. Cealaltă parte a crezut că eventualele neregularități ale acestei proceduri sunt acoperite prin prezența amiabilă în acest sens a adversarului și deci pierde avantajul procedural prin anularea procedurii colective [v. Sylvie Pierre-Maurice, op. cit.].

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 11 [online]. Codul civil Adnotat [citat 29.03.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/11/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

LPA C civ, art. 23 [Consolidarea dintre teren și construcție: excepția – apartenența diferitor proprietari]

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune