A A A + | -

Articolul 2162. Noţiunea de moştenire

(1) Moştenirea este transmiterea patrimoniului (masa succesorală) unei persoane fizice decedate (defunct, cel care a lăsat moştenirea) către una sau mai multe persoane (moştenitori).
(2) Asupra cotei din masa succesorală a unui comoştenitor (cotă succesorală) se aplică regulile cu privire la moştenire.
(3) Moştenitorul dobândeşte drepturile patrimoniale şi obligaţiile defunctului, cu excepţia celor care, prin natura lor, sunt legate în mod inseparabil de persoana defunctului sau care, potrivit legii, nu se pot transmite de la o persoană la alta.
(4) Prin derogare de la alin.(3), în cazurile prevăzute de lege, drepturile nepatrimoniale, precum şi drepturile patrimoniale legate în mod inseparabil de persoana defunctului trec la moştenitor.


Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 27 iunie 2021
Originea reglementării: §1922 BGB

▮ I. Introducere

Atâta timp cât omenirea nu va descoperi secretul vieții eterne, decesul rămâne un eveniment inevitabil al vieții, ultimul eveniment.  Ordinea juridică se preocupă de acest eveniment din perspectiva patrimoniului lăsat de defunct.  Probabil, dacă la momentul decesului persoana nu ar fi fost parte la niciun raport juridic, dreptul succesoral nu ar fi necesar; dar un asemenea scenariu este improbabil. Cel bogat lasă bunuri, iar cel sărac — datorii; muritorul de rând lasă de ambele.

Dreptul succesoral („dreptul ereditar” sau „dreptul succesiunii pentru cauză de moarte”) cuprinde totalitatea normelor ce reglementează situația raporturilor juridice care nu se sting prin decesul persoanei fizice titulare a acestora, având ca scop continuitatea lor [Bonilini/Trattato, Vol. I, p. 3].  De situația acestor raporturi după decesul titularului se ocupă și alte instituții de drept civil, cum ar fi donația, care se conectează la succesiune.  La fel, dacă proprietarul unui bun decedează, iar un terț ia acest bun în posesie și îl posedă 10 ani, el are vocația de a deveni proprietar prin uzucapiunea de rea-credință.

În sens larg, noțiunea „succesiune” desemnează substituirea unui subiect (succesor sau având-cauză) cu un alt subiect (autor, predecesor sau dând-cauză) într-un raport juridic, care în rest rămâne identic, constatându-se că subiectul care substituie preia poziția titularului inițial (succedere in ius et locum defuncti). Deci succesiunea nu este un fapt juridic care stinge un raport juridic, ci unul care îl modifică în privința subiectului său, fără a-l modifica în alte privințe (obiect și conținut). Exercitarea dreptului subiectiv în locul titularului, cu titlu de reprezentant, nu este, prin urmare, un caz de succesiune [Bonilini/Trattato, Vol. I, p. 6].

După criteriul volumului, succesiunea poate fi particulară (privește un singur drept ori o singură obligație) sau cu titlu particular (un grup determinat de drepturi ori obligații, sau o combinație a lor, cum ar fi cesiunea de contract), universală (să privească toate elementele patrimoniului defunctului) sau cu titlu universal (să privească cote din elementele patrimoniului defunctului care se transmit mai multor persoane).

Succesiunea inter vivos are loc prin efectul cesiunii de creanță, al preluării datoriei ori al subrogației într-o creanță; spre deosebire de moștenire, o asemenea sccesiune este doar singulară (are ca obiect un singur dreptul subiectiv ori o singură obligație), și nu este universală.  De regulă, doar succesiunile mortis causa sunt universale ori cu titlu universal (successio in universum ius).  Totuși, dezvoltarea noțiunii de „masă patrimonială”, aplicată în materie de fiducie, deschide calea transmisiunii inter vivos cu titlu universal, de exemplu, când un fiduciar este substituit de un nou fiduciar al aceleiași mase succesorale.

În dreptul civil moștenirea înseamnă succesiunea în drepturile și obligațiile unei persoane, privite global (in universum ius), prin efectul decesului ei (mortis causa).

Noțiunea de „succesiune” este folosită și pentru a desemna transmisiunea globală a elementelor de patrimoniu de la o persoană juridică dizolvată la alta existentă ori care ia ființă; aceasta însă nu este o moștenire, fiindcă nu este declanșată de un deces.  Moștenirea este provocată de un fapt juridic natural — decesul, pe când succesiunea persoanelor juridice este efectul unei proceduri în care sunt adoptate hotărâri societare, sunt încheiate acte juridice, sunt luate decizii de înregistrare a succesiunii de către autorități.

Decesul omului atrage, în ochii legii, încetarea capacității sale civile (art. 24 alin.(2)), cu efectul juridic că defunctului nu îi mai pot aparține drepturi și obligații. Soluția legală este dublă. Pe de o parte, drepturile patrimoniale și obligațiile patrimoniale care compuneau patrimoniul omului viu sunt privite ca o masă patrimonială (numită masă succesorală), care se transmite moștenitorilor prin efectul legii, chiar din data decesului.  Pe de altă parte, drepturile nepatrimoniale și obligațiile nepatrimoniale se sting odată cu decesul omului care era titular al lor.

Acesta este doar un principiu, care poartă nuanțări.  De exemplu, unele drepturi patrimoniale se sting odată cu decesul titularului (e.g. dreptul de a primi întreținere în baza contractului de întreținere), dar la fel se sting unele obligații patrimoniale (e.g. obligația de a-și întreține soțul și anumite rude în condițiile C. fam.).  Aceasta se explică prin faptul că, deși aceste drepturi și obligații au natură patrimonială, legea le atribuie la categoria celor strict personale (intuitu personae), atașate strâns personalității titularului.

Și invers, unele drepturi nepatrimoniale și unele obligații nepatrimoniale ar putea fi transmisibile prin moștenire, uneori deplin, alteori într-o formă restrânsă, cum ar fi anumite elemente ale dreptului de autor.

Amprenta dreptului roman antic

Dreptul civil modern își trage originea din dreptul roman antic, dar a cunoscut numeroase evoluții.  Dreptul succesoral însă rămâne și astăzi sub amprenta dreptului roman.  Din acest motiv, juriștii din diverse jurisdicții folosesc expresii latine pentru a exprima instituțiile clasice ale dreptului succesoral.  Ele nu ar trebui să sperie cititorul, ci, din contra, să fie folosite ca ancore de gândire și de trasare a paralelelor cu dreptul succesoral similar celui al Republicii Moldova (dreptul german, dreptul italian, dreptul românesc, dreptul francez, dreptul rusesc etc.).

Dreptul la moștenire

Dreptul la moștenire este dreptul subiectiv al unei persoane de a fi succesor universal (unic moștenitor) sau cu titlu universal (unul dintre mai mulți moștenitori) la decesul celui care a lăsat moștenirea.  Acest drept nu poate apărea înainte de deces, nici măcar ca drept expectativ sau speranță legitimă [v. MuKoBGB, introducere la §1922, nr. 4].  În alți termeni, succesibilii (rudele și soțul persoanei în cauză (de cujus), ori eventualii beneficiari ai testamentului) nu au niciun drept subiectiv asupra patrimoniului lui de cujus, ci doar o simplă speranță de a moșteni în viitor [v. Chirică/Succesiunile și liberalitățile, p. 11, nr. 32].  Aceasta însă nu este o „speranță legitimă”, fiindcă legea nu îi recunoaște nicio protecție juridică înainte de deschiderea moștenirii.

Dreptul la moștenire apare în momentul deschiderii moștenirii și, în virtutea principiului dobândirii de drept a moștenirii (art. 2389), se realizează în același moment prin alocarea unei cote succesorale moștenitorului.

Dreptul la moștenire este însă distinct de dreptul asupra cotei succesorale din masa succesorală (fie că e 1/1 a unicului moștenitor, ori 1/2 etc. a comoștenitorului). Dreptul la moștenire este cauza, iar dobândirea dreptului asupra cotei succesorale este efectul.  Cu această ocazie trebuie trasată distincția dintre „calitatea de moștenitor” și „dreptul asupra cotei succesorale”.  Moștenitorul poate înstrăina cota succesorală unui comoștenitori sau unui terț, însă calitatea sa de moștenitor este intransmisibilă [în același sens, Bianca/Diritto civile, V. 2.2, p. 149, nr. 91].

Dreptul la moștenire ar putea fi pierdut prin decăderea din drepturile părintești sau prin divorțul soților.  Dreptul la moștenire se pierde prin renunțarea la moștenire. Spre deosebire de vechiul drept succesoral, care permitea renunțarea în folosul unui alt comoștenitor, ceea ce în fond era o cesiune a dreptului la moștenire, noua reglementare din cartea a patra nu o permite.  Ceea ce poate fi înstrăinat este deja dreptul asupra cotei succesorale, după ce intervine acceptarea moștenirii.

Dacă o moștenire are mai mulți comoștenitori, fiecare dintre ei deține o cotă succesorală.  Ea este măsura dreptului de moștenire al fiecăruia din ei.  Determinarea mărimii cotei succesorale este una din principalele funcții ale dreptului succesoral.  La rândul ei, cota succesorală a comoștenitorului nu constituie o cotă-parte din fiecare bun care intră în componența masei succesorale.  Cota succesorală poate fi înstrăinată de comoștenitor liber (art. 2486 alin.(1)) din diverse motive (dacă o vinde, scopul este de a obține bani instantaneu; dacă o donează, este, de regulă, pentru că așa vrea el, ca o altă persoană să îi preia poziția în cadrul masei succesorale).  Atâta timp cât se află în indiviziune, comoștenitorul însă nu poate vinde vreo cotă-parte dintr-un bun concret care intră în componența masei succesorale (art. 2486 alin. (2)).

O moștenire poate avea mai mulți „beneficiari” cu drepturi de natură distinctă: să aibă un moștenitor (moștenitor unic) sau mai mulți comoștenitori, iar ceilalți beneficiari să fie doar legatari (nu dobândesc bunuri direct de la defunct, ci au dreptul de a cere un bun concret de la moștenitor).

▮ II. Noțiuni elementare ale dreptului succesoral

Defunctul

Deși capacitatea civilă a omului încetează prin deces, dreptul succesoral continuă să îl pună pe defunct în centrul reglementării, fie pentru a determina voința sa  testamentară când era în viață, pentru a determina relația supraviețuitorilor cu defunctul, fie pentru a determina situațiile juridice transmise prin moștenire (prin raportare la situațiile juridice al căror titular era el imediat înainte de deces). Din acest motiv, acest actor în rol principal pe scena succesorală, poartă numele de „cel care a lăsat moștenirea” ori de cujus (is de cujus hereditate agitur — cel despre a cărui moștenire este vorba).  Doctrina franceză și românească folosesc „de cuius” (înlocuind așadar „j” cu „i”).  În fond, el este autorul moștenirii.

Când de cujus întocmește un testament, el mai este numit testator.  Testatorul este atât autorul testamentului, cât și autorul moștenirii.

O moștenire are în centru un singur defunct.  Principiul se aplică fără excepții chiar dacă un moștenitor a decedat după de cujus, nereușind să-și exercite dreptul la opțiune succesorală (situație numită și moșteniri succesive) [→ adnotarea la art. 2399], ori când într-un singur eveniment decedează mai multe persoane (comorienți), chiar dacă persoanele sunt gemene.  Gemenii oricum au patrimoniu propriu și distinct, și, chiar dacă ascendenții sunt aceeași, soțul și descendenții sunt inevitabil diferiți.

Moștenitorul

Moștenitorul este succesorul universal al defunctului.  El preia toate situațiile juridice atât active cât și pasive [pentru sensul acestei expressii → adnotarea la art. 2] al căror titular era cel care a lăsat moștenirea.  El dobândește întreaga masă succesorală.  Termenul „universal” este folosit în drept pentru a da arăta că succesorul preia toate situațiile juridice ale defunctului, fără a fi nevoie de a le enumera pe toate.  Unde până la deces vorbeam despre defunct, acum vorbim despre succesorul său.

Dacă defunctul este succedat de mai mulți moștenitori (comoștenitori) ei sunt succesori cu titlu universal ai defunctului, adică dobândesc câte o fracțiune din masa succesorală (numită cotă succesorală).  Până la partaj, ei dețin masa succesorală în regim de indiviziune [→ adnotarea la art. 2485]. Calificativul „cu titlu” arată că persoana succede „ca și” în cazul succesiunii universale (cu unic moștenitor) cu rezerva că el succede doar într-o fracțiune a masei succesorale.

Persoana decăzută de la moștenire, conform art. 2176 se consideră că nu a fost niciodată moștenitor, chiar dacă avea o speranță de a deveni moștenitor [→ adnotarea la art. 2176].

Moștenitorul este instituit prin testament de către testator (heredis institutio, care declanșează moștenirea testamentară) ori, în măsura în care testamentul nu desemnează moștenitor pentru întreaga masă succesorală, moștenitorul este arătat de lege (heredis ab intestat, care pune în mișcare moștenire legală).  Însă prin testament testatorul poate institui și un alt fel de beneficiar succesoral (numit legatar) care, deși primește un beneficiu patrimonial din moștenire, nu are statut de succesor universal sau cu titlu universal al lui de cujus, adică nu are statut de moștenitor.  Distincția dintre moștenitor și legatar este fundamentală pentru dreptul nostru (similar dreptului german, italian etc.) → adnotarea la art. 2297.  Interpretarea unei dispoziții testamentare în sensul că prin ea se instituie un moștenitor ori un legatar este una din dificultățile practice ale dreptului succesoral.

[Notă: C. civ. folosește uneori noțiunea de „beneficiar al dispoziției testamentare”, în scopul brevității, pentru a se referi atât la moștenitor (ca dobânditor universal sau cu titlu universal al masei succesorale), cât și la legatar (ca dobânditor cu titlu particular de la moștenitori, din masa succesorală), e.g. art. 2205]

Drept comparat: în dreptul românesc moștenitorul testamentar unic este numit legatar universal, iar comoștenitorii testamentari sunt numiți legatari cu titlu universal. Pentru a face distincție dintre moștenitorii legali și cei testamentari, moștenitorii legali mai sunt numiți moștenitor universal ori moștenitori cu titlu universal, ceea ce, din perspectiva terminologiei moldave, este o tautologie, dar are sens în arhitectura succesorală a dreptului francez și român.

Masa succesorală

În dreptul succesoral termenul „moștenire” desemnează nu doar transmisiunea pentru cauză de moarte, ci și obiectul acelei transmisiuni.  Se vorbește în acest sens că „cineva a primit o moștenire”, ori că „comoștenitorii au cote în moștenire” ori că trebuie „să se facă paza moștenirii ori inventarul moștenirii”.  Totuși, dispozițiile cărții a partra din C. civ. încearcă să folosească o noțiune diferită pentru obiectul moștenirii — masa succesorală (lat. — hereditas, universitas bonorum).  Acesta este un termen tehnic care denotă totalitatea situațiilor juridice active (e.g. drepturi) și situațiilor juridice pasive (e.g. obligații) care aparțineau persoanei la momentul decesului ei.  Până la partaj, masa succesorală poate suferi schimbări. [În dreptul german, termenul „Erbschaft” la fel denotă atât transmisiunea, cât și obiectul transmisiunii, dar există o tendință în BGB și în doctrină de folosire a termenului „Nachlass” pentru obiectul transmisiunii].

Pe durata vieții sale o persoană poate avea doar un patrimoniu, ca o universalitate ce cuprinde toate drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial [→ adnotarea la art. 453]. La deschiderea moștenirii sale elemente de activ și pasiv, cu excepția celor intransmisibile, trec la moștenitori. Din cauza teoriei unicității patrimoniului, nu putem spune că patrimoniul a trecut la moștenitori, ci doar elementele sale, ca un tot întreg. Din acest motiv, Codul civil alege să folosească termenul de „masă succesorală” care, din punct de vedere funcțional este echivalent cu termenul „patrimoniu succesoral”, numit și „avere succesorală” ori, mai arhaic, „lăsământ succesoral”. Primul termen este mai exact, fiindcă moștenitorii nu pot deține două patrimonii, însă pot deține diferite mase patrimoniale.

Masa succesorală nu cuprinde doar elementele transmisibile ale patrimoniului celui care a lăsat moștenirea, ci și unele situații juridice, cum ar fi opozabilitatea față de moștenitori a ofertei de a contracta făcute de către de cujus când era în viață, sau drepturile potestative, care nu sunt drepturi de creanță în sens restrâns. [Pentru o prezentare mai detaliată a drepturilor potestative → Noțiuni elementare ale dreptului civil.]

În unele cazuri legea se referă la masa succesorală avându-se în vedere doar activul patrimonial, cum ar fi cazurile conservării masei succesorale și privind limitarea răspunderii moștenitorului la masa succesorală.

Masa succesorală nu poate depăși patrimoniul lăsat de defunct

În dreptul succesoral al Republicii Moldova masa succesorală cuprinde doar elementele transmisibile din patrimoniul defunctului, așa cum ele existau la data deschiderii moștenirii.  Precizarea este importantă pentru a arată că, dreptul succesoral nu prevede mecanisme de a readuce în masa succesorală anumite bunuri pe care de cujus le-a înstrăinat terților în timpul vieții sale.  Nu este funcția dreptului succesoral de a ocroti viitorii moștenitori de stilul de viață risipitor al celui care a lăsat moștenirea (ori, nu a mai rămas cu nimic ce să lase).  Asemenea mecanisme există în dreptul francez și românesc, sub forma dreptului de retur (în dreptul francez) sau dreptului de reducțiune a liberalităților ori de raport prin echivalent ori în natură a donațiilor [v. Chirică/Succesiunile și liberalitățile, p. 451, nr. 1323 și urm.].  După modelul german, asemenea mecanisme sunt considerate indezirabile, fiindcă afectează certitudinea juridică și titlul asupra bunurilor deja înstrăinate.  Într-adevăr, dreptul succesoral autohton prevede obligația moștenitorilor care sunt descendenți ai lui de cujus să declare primite de la de cujus pe timpul vieții și că, la partaj, acele donații se iau în calcul pentru a determina valoarea activului succesoral la care are dreptul descendentul.  Raportul donațiillor este, deci, o operațiune abstractă (făcută doar pe hârtie) pentru a stabili conținutul părții din masa succesorală partajabilă care trece prin devoluțiune succesorală descendenților.  Scopul acestui mecanism (tradițional pentru dreptul succesoral european, și nou pentru dreptul Republici Moldova) este restabilirea egalității între descendenți lui de cujus, pe baza prezumției (care poate fi răsturnată de testator) că donația făcută pe timpul vieții lui de cujus în folosul unui descendent nu este decât un avans în contul cotei succesorale viitoare.

Art. 2521 protejează descendentul care a primit o donație așa de mare că ea, valori, depășește cota sa succesorală, să restituie excedentul fie în natură fie în echivalent.

Acestea fiind clarificate, notăm că masa succesorală poate cuprinde drepturi potestative ori drepturi încălcate ale lui de cujus, cum ar fi dreptul de a se constata nulitatea (art. 328 alin.(1)) ori ineficiența (art. 357 alin.(3)) unui contract translativ de proprietate încheiat pe timpul vieții lui de cujus, ori de a cere anularea unui contract anulabil (art. 330 alin.(1)), care menționează „succesorii” persoanei ocrotite prin anulabilitate).  Exercitarea lor îndreptățește masa succesorală la restituție conform regulilor îmbogățirii nejustificate și, în cazul drepturilor supuse înregistrării într-un registru de publicitate, conform regulilor acțiunea în rectificare (art. 438).

În fapt, practica cunoaște numeroase cazuri când moștenitorul atacă în justiție actele juridice cu titlu gratuit ori la preț diminuat încheiate de către de cujus pe timpul vieții, cu scopul de a restabili masa succesorală.

În plus, creditorii masei succesorale continuă să aibă la îndemână acțiunea revocatorie contra actelor frauduloase ori gratuite ale debitorului defunct pe timpul vieții sale (art. 895 și urm.).  Aceasta însă nu readuce bunul înstrăinat în masa succesorală, ci crează o ficțiune juridică, de inopozabilitate a înstrăinării față de creditorul căruia i s-a admis acțiunea revocatorie, și îi permite să urmărească fostul bun al lui de cujus direct de la dobânditor, ca și cum s-ar afla în masa succesorală.

Fuziunea maselor patrimoniale

Atunci când este dobândită de un unic moștenitor, masa succesorală nu are caracter distinct, ci se unește cu masa patrimonială personală a acestuia, formând un patrimoniu unitar.

De principiu, raporturile obligaționale dintre de cujus și moștenitorul unic se sting prin confuziune.  Același temei de stingere survine atunci când unul din ei era proprietar, iar celălalt deținea un drept real limitat.  Prin confuziune, de regulă, se stinge dreptul real limitat.

Separarea maselor patrimoniale

Dacă de cujus are mai mulți moștenitori, masa succesorală constituie o masă patrimonială aflată în indiviziune [→ adnotarea art. 2485].  Aceeași identificare a masei se produce în cazul existenței moștenitorului unic, dacă masa succesorală se pune în administrare sau insolvabilitate.  În acest caz, raporturile care s-au stins prin confuziune se consideră renăscute (art. 2431).  Același efect se produce la invocarea excepției de insuficiență a masei succesorale (art. 2445) sau când s-a desemnat un executor testamentar cu împuterniciri de administrare a masei [→ adnotarea la art. 2348].

Dacă survine moștenirea subsecventă, masa succesorală este tratată ca o masă patrimonială, care deja trece de la moștenitorul prealabil la moștenitorul subsecvent (art. 2293).

Suplimentar, există excepții de la principiul unirii maselor patrimoniale atunci când creanța lui de cujus față de moștenitor face obiectul unui legat (art. 2324), precum și în caz de vânzare a cotei succesorale, în raporturile dintre moștenitor și cumpărătorul cotei (art. 2567).

Deschiderea moștenirii

Tradițional se spune că moștenirea „se deschide” și poate fi „culeasă” de către moștenitor.  Este o expresie plastică care substituie expresia „decesul celui care a lăsat moștenirea” și pune accent nu pe trecerea în neființă a omului, ci pe devoluțiunea patrimoniului ei către cei care îl succed.

Deschiderea moștenirii este deci efectul juridic general al faptului juridic al decesului omului.  Noțiunea nu trebuie confundată cu „deschiderea procedurii succesorale”, care cuprinde o serie de formalități desfășurate de către autoritatea competentă (în dreptul nostru, notarul) care desfășoară procedura succesorală în vederea, ca minim, a identificării certe a cercului de moștenitori și a cotelor lor succesorale și întocmirea unui certificat de moștenitor pentru moștenirea în cauză.  Ea este o procedură necontencioasă, extrajudiciară guvernată de către Legea nr. 246/2018 privind procedura notarială și, în completare, de către C. civ. și alte legi.

▮ III. Componența masei succesorale

Drepturile transmisibile prin moștenire fac parte din masa succesoală în forma în care se aflau la de cujus, indiferent că erau drepturi perpetue (drepturi de proprietate asupra anumitor bunuri); drepturi de creanță nescadente sau scadente, prescrise extinctiv sau nu; drepturi supuse unui termen de existență (o locațiune pe un termen, un uzufruct, o superficie, o servitute).   Unele drepturi ale lui de cujus, ca urmare a decesului, devin mai restrânse în volum ori durată (este cazul dreptului de autor), dar asta nu le sustrage din masa succesorală.  Ele intră în masa succesorală în forma lor modificată de lege.

1) Raporturi patrimoniale transmisibile

 

c) dreptul asupra creațiilor intelectuale

Legea nr. 139 din 2 iulie 2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
Articolul 23. Termenele de protecţie a dreptului de autor
(1) Drepturile patrimoniale exclusive şi dreptul la remuneraţie, prevăzute de prezenta lege în privinţa operelor (în continuare în prezentul articol – drepturi patrimoniale), cu excepţia unor drepturi similare prevăzute în privinţa operelor de artă aplicată, se protejează pe tot timpul vieţii autorului şi timp de 70 de ani după deces, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului autorului, dacă prezentul articol nu prevede altfel. […]
(9) La expirarea termenului de protecţie a drepturilor patrimoniale, opera intră în domeniul public. Operele intrate în domeniul public pot fi valorificate liber, cu condiţia de respectare a drepturilor morale ale autorilor şi ale altor titulari de drepturi, precum şi de achitare a remuneraţiei în conformitate cu art. 47.
(10) Drepturile morale ale autorului sînt protejate pe un termen nelimitat. După decesul autorului, protecţia drepturilor sale morale este exercitată de către moştenitori şi de organizaţiile abilitate în modul corespunzător să asigure protecţia drepturilor autorilor. Astfel de organizaţii asigură protecţia drepturilor morale ale autorilor şi în cazul cînd aceştia nu au moştenitori sau în cazul de stingere a dreptului lor de autor.

2) Raporturi patrimoniale care, conform legii, nu se pot transmite

a) Raporturile de muncă

Potrivit art. 82 din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează în caz de deces al salariatului (lit. a) ori al deces al angajatorului (lit. b) sau declarare judiciară a decesului unuia din ei.

b) Raporturile de întreținere în temeiul dreptului familiei

Obligația de întreținere, prevăzută de C. fam., se stinge prin decesul creditorului sau debitorului întreținerii (art. 111 C. fam).

[…]

▮ IV. Principiile dreptului succesoral

Deși considerentele de mai jos se axează pe moștenire ca un transfer de elemente patrimoniale, ea este mai mult decât atât.  În viața de familie moștenirea se începe cu un moment de criză (decesul lui de cujus), iar derularea ulterioară are un impact emoțional semnificativ asupra membrilor familiei sale și poate avea impact de durată asupra relațiilor (pașnice sau ostile) dintre ei.  Aceste considerente de ocrotire a echilibrului familial se regăsesc în ADN-ul dreptului succesoral.

1) Libertatea testamentară

Cel care lasă moștenirea este liber să își modeleze propria succesiune printr-un testament.  Pentru detalii → adnotarea la art. 2191.

2) Distribuirea moștenirii în cadrul familiei

Legea organizează moștenirea pornind de la voința prezumată a celui care a lăsat moștenirea, și deferă averea sa familiei sale nucleare (copiii și soțul).  Pentru detalii → adnotarea la art. 2178.

Aceste reguli de moștenire legală însă se aplică doar în partea în care de cujus nu a dispus altfel prin testament.

3) Moștenirea este o succesiune universală

Moștenitorul nu dobândește doar un imobil ori banii de pe cont bancar.  El dobândește totul sau, dacă renunță la moștenire, nu primește nimic ca moștenitor.  Pentru detalii → adnotarea la art. 2163.

O aplicare particulară a acestui principiu este principiul răspunderii moștenitorului pentru obligațiile lăsate de către defunct. Pentru detalii → adnotarea la art. 2418.

4) Dobândirea de drept (ipso jure) a moștenirii

Dreptul succesoral modern nu concepe că bunurile defunctului ar continua să îi aparțină și după deces, la fel cum nu concepe că ele ar rămâne fără proprietar.  Prin urmare, moștenirea se deferă la moștenitor chiar din momentul decesului celui care a lăsat-o (ipso jure et ipso morte), indiferent că moștenitorul cunoștea despre deces sau nu, cunoștea că este moștenitor sau nu, și indiferent că dorește sau nu (art. 2390, 2485) [v. Karlheinz Muscheler, Universalsukzession und Vonselbsterwerb, Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 1 și urm.].  Moștenirea însă nu este o transmisiune forțată.  Moștenitorul arătat de testament sau de lege are dreptul de a renunța la moștenire în termen de 3 luni.  Pentru detalii → adnotarea la art. 2390.

▮ V. Fundamentele moștenirii private

Constituția garantează cetățenilor dreptul la moștenire (art. 46 alin.(6)), și cere reglementarea ei să se facă prin legi organice (art. 72 alin.(3) lit. i)).  Codul civil este legea organică care organizează moștenirea (v. cartea a patra).  Principiul în organizarea moștenirii este moștenirea în cadrul familiei (numită și succesiunea privată ori ereditară), în opoziție cu culegerea bunurilor defunctului de către autoritatea publică (succesiunea publică).  În afară de anumite perioade istorice izolate (v. infra, nr. VI), succesiunea privată este o constantă în istoria dreptului succesoral și stă pe trei fundamente: familial, economic și psihologic [v., în acest sens, Grimaldi/Successions, p. 20, nr. 28].

1) Fundamentul familial

a) Moștenirea — instrument de coeziune familială

Unele bunuri au o valoare extrapatrimonială care uneori este superioară valorii lor patrimoniale, cum ar fi locuința, care este, în același timp, un element de bogăție, dar și un cadru al vieții.  Iar unele bunuri au valoarea specială de a reuni familia, unde rudele și afinii se întâlnesc și își petrec viața familială, cum ar fi case de vacanță ori vile.  Pentru unele familii bunurile sunt atât o emblemă cât și baza materială a permanenței familiei [Grimaldi/Successions, p. 21, nr. 30].

Bunurile ereditate reunesc familia în spațiu, dar și în timp, reunind generațiile.  Moștenirea duce la păstrarea bunurilor ereditare pe parcursul generațiilor, care pot juca rolul de a păstra memoria generațiilor anterioare (această casă a fost construită de un strămoș; această grădină, sădită de alt strămoș).

În antichitate, moștenirea familială se justifică prin considerente religioase.  Pomenirea este o datorie sacră, care cade pe moștenitor.  În dreptul roman antic, a muri fără moștenitor era o dramă.  Potrivit lui Plutarh, bătrânul Cato a regretat doar trei lucruri în viața sa. Unul din el era că o zi întreagă el nu avea un testament.  Moștenitorul era cel ales să continue familia și, într-un fel, personalitatea defunctului [Plutarh, Cato maior, 9, 6 apud Thomas Rüfner, Testamentary Formalities in Roman Law, în Testamentary Formalities/Comparative Succession Law, p. 2].

Până la Marea Revoluție Franceză, bunurile ereditare sunt sediul familiei și, deși unii se nasc, iar alții mor, sediul material al familiei trebuie păstrat în familie.

Istoric, distribuirea în cadrul familiei are conotații diferite și se făcea după reguli complet diferite.  Dacă în antichitate familia nu era doar beneficiar al moștenirii, ci și obiect al moștenirii, iar ereditatea trecea la o singură persoană care avea să șadă în capul familiei — pater familias; în epoca medievală, moșia în întregime trecea, preferabil pentru testatori, la o singură rudă (e.g. primul fecior), pentru a asigura integritatea moșiei și, în final, statutul nobil al acelei familii.  Marea Revoluție Franceză de la 1789 a distrus această paradigmă, evocând egalitatea în drepturi succesorale a tuturor copiilor lui de cujus, și abrogând mecanismele ce asigurau nobilimea.  Iată observațiile contemporanului francez Alexis de Tocqueville în lucrarea sa emblematică De la démocratie en Amérique, (Despre democrația în America), vol. 1 publicat în 1835:

Dar legea succesorală a fost cea datorită căreia egalitatea a făcut ultimul ei pas.

Mă surprinde faptul că publiciştii, atât cei vechi, cât şi cei moderni, nu au atribuit legilor privitoare la succesiuni o înrâurire mai mare în desfăşurarea treburilor omeneşti. Adevărat, aceste legi ţin de ordinea civilă; s-ar cuveni însă ca ele să fie plasate în fruntea tuturor instituţiilor politice, căci influenţează într-o măsură surprinzătoare starea socială a popoarelor, legile politice nefiind decât expresia acesteia din urmă. În plus, ele acţionează asupra societăţii într-un mod sigur şi uniform: cuprind, într-o oarecare măsură, generaţiile încă înainte ca ele să se fi născut. Prin intermediul lor, omul este înzestrat cu o putere aproape divină asupra viitorului semenilor săi. Legiuitorul reglementează o dată succesiunea cetăţenilor şi pe urmă se odihneşte secole în şir; o dată opera sa pusă în mişcare, îşi poate lua mâna de pe ea: maşina acţionează prin forţe proprii şi se îndreaptă ca de la sine spre un ţel dinainte stabilit. Constituită într-un fel anumit, reuneşte, concentrează, grupează proprietatea şi curând după aceea şi puterea în jurul unei anumite persoane făcând ca aristocraţia să ţâşnească, într-un anume fel, din pământ. Călăuzită de alte principii şi îndrumată pe altă cale, acţiunea ei este şi mai rapidă; divide, împarte, dispersează bunurile şi puterea; atunci se întâmplă ca uneori rapiditatea
acţiunii ei se sperie; în lipsa oricărei speranţe de a-i opri înaintarea, se încearcă cel puţin de a se crea în calea ei dificultăţi şi obstacole; se vrea contrabalansarea acţiunii ei prin eforturi opuse: încercări zadarnice! ea striveşte sau face ţăndări tot ce se nimereşte în drumul ei, se ridică şi recade neîncetat pe pământ, până când acesta nu se mai arată ochilor decât în chip de pulbere mişcătoare şi impalpabilă pe care se instalează democraţia.

Atunci când legea succesiunilor permite şi, cu atât mai mult, când ordonă partajul egal al bunurilor tatălui între toţi copiii, efectele ei sunt de două feluri; este necesar să le diferenţiem cu grijă, deşi scopul către care tind este acelaşi.

În virtutea legii succesiunilor, moartea fiecărui proprietar aduce cu sine o revoluţie în proprietate, nu numai că bunurile îşi schimbă stăpânul, ci, ca să spunem aşa, îşi schimbă şi natura; se fragmentează neîncetat în părţi din ce în ce mai mici. Generaţiile sărăcesc pe măsură ce se succed.

Acesta este efectul direct, oarecum material, al legii. În ţările în care legislaţia stabileşte partajul egal, bunurile şi în special averile funciare trebuie, prin urmare, să aibă tendinţa permanentă de a se micşora. Totuşi, dacă legea ar fi lăsată în voia propriilor forţe, efectele acestei legislaţii ar fi resimţite abia după un timp oarecare; căci ajunge ca familia să nu se compună din mai mult decât doi copii (şi se pare că într-o ţară populată, aşa cum este Franţa, media este de numai trei), pentru ca aceştia, împărţind între ei averea tatălui şi a mamei, să nu fie mai săraci decât fiecare dintre părinţii lor în parte.

Legea partajului egal nu influenţează însă numai soarta bunurilor, ea acţionează şi asupra sufletului proprietarilor şi apelează la pasiunile lor.

Efectele ei indirecte sunt cele care distrug rapid marile averi şi mai cu seamă marile domenii.

La popoarele la care legea succesiunilor se bazează pe dreptul de primogenitură, posesiunile teritoriale trec de cele mai multe ori din generaţie în generaţie fără a se divide. De aici rezultă că spiritul de familie se concretizează oarecum în pământ. Familia reprezintă pământul, pământul reprezintă familia; îi perpetuează numele, originea, gloria, puterea, virtuţile. Este un martor nepieritor al trecutului şi o chezăşie preţioasă a existenţei în viitor.

Atunci când legea succesiunilor statorniceşte partajul egal, ea distruge legătura intimă dintre spiritul de familie şi păstrarea pământului; pământul încetează de a mai reprezenta familia; căci, urmând inevitabil să fie împărţit după o generaţie sau două, este evident că se va reduce neîncetat şi va sfârşi prin a dispărea cu totul. Fiii unui mare proprietar funciar, dacă sunt puţini la număr sau dacă destinul le este prielnic, pot să păstreze speranţa de a nu fi mai puţin bogaţi decât părintele lor, nu însă şi aceea de a poseda aceleaşi bunuri ca el; bogăţia lor se va compune în mod necesar din alte elemente decât a lui.

Or, din momentul în care li se ia proprietarilor funciari un mare interes afectiv, de amintiri, de orgoliu şi de ambiţie de a păstra pământul, există certitudinea că, mai curând sau mai târziu, îl vor vinde; deoarece sunt foarte interesaţi pecuniar în a-l vinde, capitalurile mobiliare producând beneficii superioare celorlalte şi putând fi mai lesne folosite pentru satisfacerea unor pofte de moment.

O dată divizate, marile proprietăţi funciare nu se mai reconstituie căci, păstrând proporţiile, micul proprietar obţine de pe ogorul lui un venit mai mare decât marele proprietar de pe al său; în consecinţă îl vinde şi la un preţ mai ridicat. Astfel, calculele economice care l-au determinat pe omul bogat să vândă proprietăţi întinse îl vor opri, cu şi mai multă îndreptăţire, să cumpere proprietăţi mici pentru a reconstitui din ele altele mari.

Ceea ce numim spiritul de familie se bazează deseori pe o iluzie a egoismului individual. Este încercarea de a se perpetua şi a se imortaliza oarecum în strănepoţi. Acolo unde sfârşeşte spiritul de familie, egoismul individual reintră în realitatea predispoziţiilor sale. Familia nemaifiind prezentă în minte decât ca ceva vag, nedefinit, incert, fiecare se concentrează în comoditatea prezentului: omul se gândeşte cum să rostuiască generaţia următoare, şi atâta tot.

Prin urmare, nu se încearcă perpetuarea propriei familii sau, cel puţin, se încearcă perpetuarea ei prin alte mijloace decât prin proprietatea funciară.
Aşadar, legea succesorală nu numai că face anevoioasă păstrarea intactă de către familii a domeniilor pe care le posedă, ci le şi răpeşte dorinţa de a încerca acest lucru, antrenându-le oarecum să colaboreze cu ea la propria ruină.

Legea partajului egal procedează pe două căi: acţionând asupra obiectului, acţionează asupra omului; acţionând asupra omului, ajunge la obiect.

În ambele feluri, ea izbuteşte să atace în adâncime proprietatea funciară şi să ducă la dispariţia rapidă atât a familiilor, cât şi a averilor.

Fără îndoială, nu noi, francezii secolului al XIX-lea, martori zi de zi ai schimbărilor politice şi sociale generate de legea succesiunilor, suntem cei mai indicaţi să punem la îndoială puterea ei. O vedem în fiece zi străbătând fără încetare, când într-un sens, când în altul, ţara noastră, distrugând în calea ei pereţii locuinţelor noastre şi
răsturnând îngrăditurile câmpurilor noastre. Însă, dacă la noi legea cu privire la succesiuni a apucat să facă multe lucruri, mai are încă multe de înfăptuit. Amintirile noastre, opiniile noastre şi obişnuinţele noastre îi opun obstacole puternice.

În Statele Unite, opera ei destructivă este aproape încheiată. Acolo pot fi studiate rezultatele ei principale.

Legislaţia engleză referitoare la transmiterea bunurilor a fost abolită în mai toate statele în perioada primei revoluţii.

Legea privitoare la substituţii a fost modificată în aşa fel încât să nu stânjenească decât într-un mod imperceptibil libera circulaţie a bunurilor.

Prima generaţie a trecut; pământurile au început să fie divizate. Cu timpul, procesul s-a accelerat tot aşa cum o piatră azvârlită din vârful unui turn va cădea cu atât mai repede, cu cât acesta va fi mai înalt. Astăzi, după trecerea a numai şaizeci de ani, aspectul societăţii este de nerecunoscut; familiile marilor proprietari funciari au fost aproape toate absorbite în masa comună. În statul New York, unde erau foarte numeroase, două abia dacă mai rezistă la marginea abisului care se pregăteşte să le înghită. Astăzi, fiii acestor cetăţeni bogaţi sunt comercianţi, avocaţi, medici. Majoritatea au decăzut în cea mai deplină obscuritate. Până şi ultima urmă a rangurilor şi distincţiilor ereditare este ştearsă; legea succesiunilor a trecut peste tot cu tăvălugul ei.

Nu că în Statele Unite nu ar exista, ca în alte locuri, oameni bogaţi, chiar nu cunosc altă ţară unde dragostea de bani să ocupe un loc mai mare în inima omului şi unde să se profeseze un dispreţ mai profund faţă de teoria permanentei egalităţi a bunurilor. Însă averea circulă acolo cu o rapiditate de necrezut şi experienţa ne învaţă că se întâmplă arareori ca două generaţii să se bucure de avantajele ei.

[Sursa: Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, V. 1, trad. din franceză în română de Magdalena Boiangiu și Beatrice Staicu, Humanitas,  București, 2005, p. 112-116.]

2) Fundamentul economic

Dreptul de proprietate nu poate fi un veritabil drept perpetuu dacă el s-ar pierde prin decesul proprietarului.  Câți din noi am mai investi în proiecte, construcții, idei dacă am ști că ele „se pierd” prin deces?

3) Fundamentul psihologic

 

▮ VI. Abrogarea moștenirii private, o aberație istorică

 

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 2162 [online]. Codul civil Adnotat [citat 27 iunie 2021]. Disponibil: animus.md/adnotari/2162/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

LPA C civ, art. 23 [Consolidarea dintre teren și construcție: excepția – apartenența diferitor proprietari]

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune