Articolul 1086. Relativitatea efectelor contractului

(1) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Orice clauză contrară este lovită de nulitate absolută.
(2) Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

---

Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 14 decembrie 2024

▮ Scopul articolului

Contractul valabil încheiat produce efecte numai între părţi, dar nu şi faţă de terţi. Această normă a art. 1086 din Codul civil consfinţeşte în dreptul nostru principiul relativităţii efectelor contractului, care era un principiu de fier în dreptul privat roman, în sensul în care nu admitea nicio excepţie, fiind imperativ pentru jurisconsulţii romani: convenţia este res inter alios acta. Sisteme evoluate de drept au identificat importante excepţii de la acest principiu, care permite funcţionarea unor instituţii juridice contractuale.

Principiul relativităţii are un dublu efect de protecţie: în primul rând, îi apără pe terţi de a fi ţinuți de obligaţiile pe care nu le-au contractat, sens în care lucrurile convenite între unii nu pot vătăma nici avantaja pe alţii, şi, abia în subsidiar, limitează efectele contractului doar la părţile contractante pe care le apără de o eventuală imixtiune a terţilor în sfera contractuală[1], care nu sunt participanţi la raportul juridic obligaţional născut din acel contract, ci străini faţă de el.

Principiul relativităţii se mărgineşte la părţi şi la persoanele asimilate lor să limiteze efectul obligatoriu al contractului. Principiul semnifică simplu că doar părţile pot deveni creditori sau debitori prin efectul contractului, adică subiecţi activi şi pasivi ai efectelor obligatorii ale acestuia. În schimb, el nu este un obstacol în opozabilitatea contractului şi a situaţiilor contractuale. Faptul acesta permite părţilor faţă de terţi sau terţilor faţă de părţi să se prevaleze de situaţia juridică creată de contract[2].

[1] Firică, M.-C. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului. Bucureşti, C.H. Beck, 2013, p. 15.

[2] Idem, p. 22.

▮ Excepţiile veritabile de la principiul relativităţii efectelor contractului

1) Contractul în favoarea terţului

Contract în favoarea unui terţ este contractul ale cărui părţi au convenit ca una dintre ele (promitentul) să efectueze prestaţia nu celeilalte părţi (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.

Astfel, terţul beneficiar nu este parte contractantă. El rămâne terţ, dar devine creditor al stipulantului în privinţa prestaţiei stipulate. Nu se cere ca terţul să semneze contractul şi nici ca el să primească un exemplar al contractului.

2) Acţiunea directă

Din motive practice, legea permite uneori creditorului să se adreseze nu debitorului cu care are contract (debitor principal sau debitor intermediar), ci debitorului acelui debitor (subdebitorul). O asemenea cale de a acţiona se numeşte acţiune directă şi reprezintă acţiunea care permite creditorului de a pretinde în nume propriu şi pe cont propriu executarea unei prestaţii de la debitorul debitorului său. Interesul unei astfel de acţiuni este evident, fiindcă el permite a scurta procedura normală care necesită două etape (urmărirea debitorului, care, la rândul său, îşi va urmări subdebitorul), dar şi de a evita riscul insolvabilităţii debitorului principal[1].

Printre cazurile de acţiune directă menţionăm:

a) acţiunea directă a locatorului de a cere repararea prejudiciului (inclusiv de plată a chiriei) de către sublocatar, prevăzută la art. 1271 al Codului civil;

b) acţiunea directă a locatarului de a opri tulburările de folosinţă săvârşite de alţi locatari (art. 1266);

c) acţiunea mandantului contra submandatarului, acordată de art. 1479 alin.(5) din Codul civil.

[1] Gréau, Fabrice. Action directe, nr. 1 // Répertoire civile Dalloz, ianuarie 2011.

3) Dobânditorul subsecvent al bunului

Excepţia examinată aici priveşte cazurile când un bun sau un drept determinat este dobândit de o persoană, cum ar fi cumpărătorul, donatarul, cesionarul. Această persoană se mai numeşte dobânditor sau succesor cu titlu particular, deoarece bunul sau dreptul dobândit este transmis de sine stătător, şi nu ca parte componentă a unui patrimoniu[1].

Deseori, problema se pune în cazul garanţiei contra viciilor oferite de un vânzător profesionist unui cumpărător, de exemplu de automobil sau apartament. Până la expirarea termenului de garanţie, cumpărătorul iniţial ar putea revinde bunul către un cumpărător subsecvent. Dacă cumpărătorul subsecvent înaintează o pretenţie, în baza garanţiei, către vânzător, acesta ar putea obiecta invocând circumstanţa că cumpărătorul subsecvent nu este parte la contractul de vânzare-cumpărare iniţial, în cadrul căruia a fost emisă garanţia. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că, și în lipsă de clauză expresă, cumpărătorul iniţial a avut intenţia să îi transmită cumpărătorului subsecvent bunul cu toate drepturile atașate lui, inclusiv garanţia. Ca parte a negocierilor, posibil, cumpărătorul iniţial a „lăudat marfa” spunând că garanția încă este valabilă.

Acest prim exemplu este întemeiat pe art. 1130 alin.(1) din Codul civil, care permite cumpărătorului subsecvent să invoce nu doar garanţia care incumbă vânzătorului său, ci şi garanţia emisă de „producător” sau de un „terţ”. Bineînţeles, cumpărătorul subsecvent nu beneficiază de o garanţie nouă, ci o primeşte în starea juridică în care se afla la momentul transmiterii proprietăţii bunului şi va putea să o valorifice aşa cum vânzătorul său ar fi putut să o valorifice[2].

Această abordare o vedem într-un mod mult mai extins în dreptul consumatorilor, unde, din dorinţa de a oferi o multitudine de metode de protecţie consumatorului, legea[3] permite expres urmărirea în justiţie nu doar a vânzătorului, ci şi a producătorului, importatorului şi distribuitorului în anumite condiţii.

Aşadar, faţă de dobânditorul subsecvent al bunului sau al dreptului, contractul încheiat de antecesorul său produce efecte în sensul transmiterii unor drepturi sau unor obligaţii concrete legate doar de bunul sau de dreptul care i-a fost transmis cu titlu particular.

Fundamentându-se pe regula accesorium sequitur principalem (dreptul accesoriu urmează situaţia juridică a dreptului principal), aplicabilă cu putere de principiu în dreptul nostru, dobânditorul poate invoca drepturile accesorii ataşate, înainte de momentul dobândirii bunului dobândit. Concluzia îşi găseşte susţinere şi în principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât el însuşi are), cu explicaţia că dobânditorul dobândeşte bunul sau dreptul în starea în care se afla la transmiţător, cu toate calităţile sale (drepturile accesorii) şi cu toate viciile sale (temeiuri de nulitate, excepţii ale debitorului, termene de prescripţie scurse etc.).

Întrucât regula accesorietăţii nu este decât una supletivă, părţile contractului anterior pot conveni că drepturile accesorii legate de bun nu sunt transmisibile către terţi (adică dobânditorii subsecvenţi ai bunului). De fapt, nenumărate garanţii emise de vânzătorii profesionişti conţin astfel de clauze. În contractul de consumator, dacă nu a fost negociată în particular, clauza este nulă. În acest sens, 1078 lit. m) dispune că este abuzive, în contractele dintre un profesionit și un consumator, clauza privind „acordarea posibilității profesionistului de a interzice sau a limita transferul drepturilor aferente garanției cu ocazia înstrăinării bunului de către consumator în folosul terților”.

Observăm că situaţia juridică a dobânditorului subsecvent nu poate fi echivalată cu cea a terţului beneficiar care dobândeşte drepturile din contractul în favoarea unui terţ, întrucât părţile contractului anterior nu aveau intenţia de a numi un terţ beneficiar al contractului. Din contra, aici dobânditorul exercită drepturile pe care anterior le-a dobândit autorul său (parte la contractul anterior).

Ceea ce face ca dobânditorul subsecvent să se deosebească de titularul unei acţiuni directe este circumstanţa că titularul unei acţiuni directe se întemeiază pe o prevedere legală expresă şi nu are nevoie să demonstreze că ar fi dobândit drepturi accesorii împreună cu bunul principal. Deseori, titularul acţiunii directe nu este un dobânditor propriu-zis al unui bun, ci un actor într-un grup de contracte.

Spre deosebire de celelalte excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, dobânditorul subsecvent, în cazurile expres date de lege, va dobândi nu doar drepturi, ci şi obligaţii strâns legate de bun (numite obligaţii propter rem). Este cazul dobânditorului bunului transmis în locaţiune de către fostul proprietar. Art. 900 stabileşte un mecanism de subrogare, prin care dobânditorul, prin simplul fapt al dobândirii proprietății bunului închiriat, va deveni noul locator, înlocuindu-l astfel pe locatorul anterior, atât în latura activă, cât şi în latura pasivă a raportului contractual de locaţiune. Această subrogare nu poate funcţiona când locaţiunea nu este opozabilă dobânditorului, adică dacă termenul ei depăşea 3 ani, iar părţile originale au omis să noteze locaţiunea asupra imobilului în Registrul bunurilor imobile înainte de dobândirea de către subdobânditor.

Un raţionament similar îl regăsim în raporturile de uzufruct prin obligaţia nudului proprietar de a menţine, după stingerea uzufructului, contractele de locaţiune încheiate de uzufructuar (art. 609 alin.(4) din Codul civil).

În fine, trebuie să relevăm că subdobânditorul bunului va avea beneficiul contractului de asigurare pe care fostul proprietar l-a încheiat cu privire la bun. Cu condiţia respectării formalităţii de notificare a asigurătorului, subdobânditorul va deveni noul asigurat şi, la producerea cazului asigurat, va putea cere despăgubiri de la asigurător chiar dacă nu era parte iniţială la contractul de asigurare, ci devine doar parte survenită[5].

[1] Firică, M.-C. Op cit., p. 105.

[2] Codul civil al Republicii Moldova nu conţine însă un text de lege expres, care ar declara transmiterea drepturilor strâns legate de un bun pentru orice tip de transmisiune cu titlu particular (cum ar fi donaţia sau legatul). Un astfel de text îl conţine art. 1282 alin.(2) din noul Cod civil al României, potrivit căruia: „Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.

[3] Vezi: Legea nr. 105 din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor.

[5] În acest sens, vezi: Legea nr. 407 din 21.12.2006 cu privire la asigurări art.15 alin.(9) şi (10).

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 1086 [online]. Codul civil Adnotat [citat 16.12.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/1086/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.