A A A + | -

Codul Civil al Republicii Moldova

Nota informativă la proiectul de Lege privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte normative

N. inf. de 131 pagini este disponibilă aici pe pagina Guvernului Republicii Moldova și aici pe pagina Parlamentului Republicii Moldova dedicată proiectului Legii privind modernizarea Codului civil.

Privitor la valoarea N. inf. la interpretarea Codului civil, a se vedea adnotarea la art. 4.

Numerele de articole folosite în N. inf. sunt cele până la renumerotarea din 1.3.2019. V. tabelul de concordanță al renumerotării.

Includem mai jos partea descriptivă a N. inf.:

Cuprins

I. Modificările la Cartea întâi
II. Modificările la Cartea a doua
III. Modificările la Cartea a treia
IV. Modificările la Cartea a patra
V. Modificările la Cartea a cincea

Condiţiile ce au impus elaborarea proiectului şi finalităţile urmărite

Codul civil al Republicii Moldova este cel mai voluminos şi detaliat act legislativ în materie de drept privat în Republica Moldova. Având putere de lege organică, el reglementează statutul persoanelor, proprietatea, obligaţiile, moştenirea şi dreptul internaţional privat.

Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 519 din 3 decembrie 2013 (cu modificările şi completările ulterioare) a fost creat Grupul de lucru pentru modificarea și completarea Codului civil. Acesta cuprinde diverși specialiști ai dreptului atât teoreticieni cât și practicieni – profesori universitari, judecători, notari, avocați, precum și funcționari ai Ministerului Justiției. Grupul de lucru și-a desfășurat activitatea permanent în perioada decembrie 2013 – aprilie 2017, cuprinzând peste 70 de ședințe, pe lângă multiplele ședințe ale diferitor subgrupuri de discuție. Grupul de lucru, în comun cu Ministerul Justiției, a elaborat proiectul modificărilor şi completărilor la Codul civil, precum şi la alte acte legislative conexe.

Proiectul modificărilor și completărilor Codului civil reprezintă un important pas înainte și un efort de amploare pe calea modernizării infrastructurii juridice naționale și aducerea acesteia în linia celor mai moderne reglementări utilizate pe plan internațional, totodată ținând cont de problemele interpretării și aplicării redacției actuale a Codului civil.

În acest scop, au fost studiate şi s-au ţinut cont de ultimele evoluţii legislative pe plan internaţional şi european şi în special:

a) Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (Draft Common Frame of Reference) al Uniunii Europene, dezvoltat de mediul academic din Europa, publicat în 2008. În partea în care anumite dispoziții sunt preluate din DCFR, la interpretarea și aplicarea lor ar trebui luate în cont comentariile oficiale și ilustrațiile care însoțesc DCFR;

b) Codul civil german;

c) Codul civil francez, inclusiv modificările operate prin Ordonanţa nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de reformare a dreptului contractelor, a regimului general şi a probei obligaţiilor (Ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations);

d) Codul civil al Italiei; al Olandei; legile de drept privat ale Estoniei; noile coduri civile ale Cehiei (2014), Ungariei (2014), al Argentinei (2015);

e) noul Cod civil al României în vigoare din 1 octombrie 2011;

f) Codul civil al Federaţiei Ruse, cu modificările operate prin reforma pusă în aplicare între anii 2013 şi 2015;

g) dreptul european – în special directivele în materie de drept privat şi al protecţiei consumatorilor. De asemenea, s-a luat în cont Proiectul de Regulament al Parlamentului european şi al Consiliului privind Legislația europeană comună în materie de vânzare (Common European Sales Law Regulation – CESL), care însă nu a fost adoptat la nivel de UE.

Scopul Proiectului este de a moderniza dreptul privat al Republicii Moldova, conform ultimelor tendinţe europene şi internaţionale în materie, de a face legislaţia civilă mai exactă şi mai previzibilă, de a reglementa mai bine drepturile personalităţii şi limitele acestora, de a proteja mai bine valabilitatea contractelor, de a responsabiliza administratorii persoanelor juridice de drept privat etc.

Principalele prevederi ale proiectului şi evidenţierea elementelor noi

I. Cartea întâi

TITLUL I DISPOZIŢII COMUNE

Capitolul I:Legislaţia Civilă

Proiectul completează art. 1 al Codului cu principiul protecţiei vieţii intime, private şi de familie, cel al bunei-credinţe, şi al protecţiei consumatorului. După modelul numeroaselor coduri studiate şi a Proiectului Cadrului Comun de Referinţă (DCFR), unele articole din Codul civil vor cuprinde norme speciale de protecţie a consumatorului în domeniul de aplicare al articolului respectiv (în special, prin specificarea caracterului imperativ al dispoziţiilor acelui articol atunci când raportul juridic este unul de consumator – normă juridică unilateral imperativă). Această metodă – integrativă a dreptului de consumator în dreptul civil – consolidează legislaţia civilă şi evită ca aceeaşi problemă juridică să fie reglementată în diferite acte legislative.

La art. 2 şi 3 din Cod se precizează rolul respectării drepturilor omului şi a tratatelor internaţionale în raporturile civile. De asemenea, se codifică regulile clasice de conflict în timp între dispoziţii legale (legea mai nouă derogă de la legea mai veche) sau de conflict între o dispoziţie legală specială şi generală (lex specialis derogant generalis). Legea privind actele legislative nr. 780 din 27 decembrie 2001 soluţionează problema conflictului dintre un act legislativ general şi a unui special. Soluţia pare nesatisfăcătoare, fiindcă nu trebuie comparată natura actului legislativ, ci trebuie comparată natura unei norme juridice comparativ cu o altă normă juridică. Nu contează dacă această „altă normă juridică” se regăseşte în acelaşi act legislativ sau într-un alt act legislativ. Evident, că această regulă nu afectează teoria ierarhiei actelor normative. Alin. (2) al art. 3 din Cod rămâne neafectat în sensul că orice contradicţie dintre o normă a unei legi şi o normă a unui act normativ subordonat legii se soluţionează în favoarea normei din lege și asta chiar dacă norma din actul normativ subordonat legii are un domeniu de aplicare special.

Proiectul uneori recurge la sintagma „Dacă altceva nu este prevăzut de lege” sau alte formulări similare. Aceasta nu sunt decât clarificări, în principiu, superflue. Chiar daca nu există asemenea sintagme alte legi pot interveni cu reglementari derogatorii. La aplicarea oricăror norme din Codul civil, chiar dacă lipsesc sintagme de tipul menționat mai sus, este necesar să se țină cont de faptul că trebuie de examinat dacă nu există reglementari speciale și, dacă există, trebuie să se țină cont de faptul ca legea mai noua derogă de la legea mai veche și că legea specială derogă de la regula generală. Și în mod special se are în vedere norma nu legea, iar Codul civil, în dependență de circumstanțe, poate fi atât lege specială cât și lege generală.

Proiectul introduce principiul, recunoscut deja de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de interpretare şi aplicare a legii într-un mod uniform şi cert (art. 3 alin.(6) din Cod în redacţia Proiectului).

Capitolul II: Apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Exercitarea şi apărarea drepturilor civile

În scopul dezvoltării principiului bunei-credinţe, care, în dreptul privat, îndeplineşte numeroase funcţii de completare a lacunelor legislative şi de ordonare a comportamentului subiectelor de drept civil, după modelul art. I. – 1:103 din Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (DCFR), se defineşte buna-credinţă. De asemenea, se defineşte caracterul rezonabil pe baza modelului art. I. – 1:104 DCFR.

După modelul art. 7 Cod civil Quebec, art. 15 Cod civil al României şi art. 10 Cod civil al Federaţiei Ruse se defineşte şi reglementează abuzul de drept, adică exercitarea unui drept subiectiv predominant cu intenţia de a cauza altei persoane un prejudiciu sau a-i dăuna în alt mod.

Calificativul „predominant”, indică că scopul de a dăuna trebuia să fie principalul scop. Acest calificativ este folosit în art. 2¹ din redacția actuală a Codului civil.

Se subliniază că teoria abuzului de drept nu trebuie să substituie alte instituții existente și reglementate detaliat, cum ar fi, de exemplu, instituția nulității actului juridic. Prin urmare, un act juridic nu ar trebui să fie nul sau anulabil doar pe baza art. 9³ din Codul civil în redacția Proiectului dacă reglementarea privind nulitatea nu o permite.

Proiectul de asemenea introduce principiul recunoscut în dreptul privat, nemo auditur propriam turpitudinem allegans, adică interdicţia invocării comportamentului propriu ilicit sau de rea-credinţă (art. 9⁴ din Cod conform Proiectului), care este legiferat de art. 1:4 alin.(2) şi (3) Cod civil al Ungariei, art. 1 alin.(4) Cod civil al Federaţiei Ruse, precum şi §6 alin.(2) Cod civil al Cehiei.

Art. 14, care astăzi reglementează în general prejudiciul şi componentele sale, este dezvoltat de Proiect, şi se recunoaşte expres divizarea prejudiciului în patrimonial şi nepatrimonial (ultimul înțeles ca sinonim al termenului „prejudiciu moral”). Folosirea termenului „persoană” denotă intenția de a permite repararea prejudiciului nepatrimonial nu doar persoanelor fizice, ci și persoanelor juridice, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor naționale.

De asemenea se recunoaște expres prejudiciul biologic, adică pierderea sau diminuarea unei capacităţi a corpului uman. La alin.(5) se precizează cazurile în care mărimea prejudiciului se determină nu conform daunei suferite de victimă, ci a profitului obţinut de cel vinovat prin încălcarea drepturilor victimei (metodă cunoscută ca disgorgement în dreptul anglo-saxon). Urmând reticenţa sistemelor de drept continental, se prevede caracterul excepţional al unui asemenea mod de calcul al prejudiciului.

În scopul unei reglementări mai precise şi uniforme a cazurilor de răspundere, în noul art. 14¹ din Cod în redacţia Proiectului sunt definite formele vinovăţiei, pe baza definiţiilor cuprinse în art. 17 şi 18 din Codul penal al Republicii Moldova şi definiţia „culpei grave” din DCFR.

Art. 16 se exclude pentru a evita paralelismele legislative, în special cu Legea cu privire la libertatea de exprimare, nr. 64 din 23 aprilie 2010, dar și având în vedere existența normei de trimitere de la art. 31³.

Având în vedere că în raporturile juridice civile notificările joacă un rol decisiv, fie atunci când se comunică un act juridic (se înaintează o pretenţie, se face o ofertă de a contracta sau se face o notificare de rezoluţiune a raportului contractual) sau a unei informații într-un scop juridic (se oferă anumite informaţii consumatorului), Proiectul introduce noua redacție art. 16 în Codul civil, pe baza modelului art. I. – 1:109 DCFR. Se recunoaşte că notificarea poate fi făcută prin orice mijloace adecvate circumstanțelor dacă legea sau actul juridic nu impune o anumită cerinţă de formă.

Este evident că metodele de notificare enumerate la alin.(4) nu oferă același grad de certitudine. Este o problemă separată că, în acest caz expeditorul are o probă mai puțin convingătoare a predării, și, mai ales, a recepției de către destinatar, care urmează a fi apreciată de instanță în funcție de circumstanțele cazului. Însă faptul că o metodă de transmitere se poate de verificat mai greu sau ridică dificultăți de probațiune nu înseamnă că ea trebuie exclusă.

Pentru protecţia consumatorilor se prevede că orice clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol în detrimentul consumatorului este nulă.

TITLUL II: PERSOANELE

Capitolul I: Persoana Fizică

Dispoziţiile privind persoana fizică au fost modificare şi completate esenţial în partea în care ţine de tutela şi curatela asupra minorilor, precum şi asupra măsurilor de ocrotire juridică a persoanelor fizice adulte. Acele dispoziţii au fost incluse într-un proiect de lege separat aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 782 din 22 iunie 2016 şi adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr. 66/2017. Unele modificări şi completări operate de Proiectul de faţă au ca scop alinierea la noua terminologie introdusă de Legea nr. 66/2017.

Domeniul de aplicare al art.26 din Codul civil este extins la activitatea profesională a persoanei fizice, nu doar la cea de întreprinzător.

Proiectul aduce importante precizări şi completări la regimul juridic al domiciliului persoanei fizice. Se recunoaște rolul central pe care l-a căpătat conceptul de „reședință obișnuită” ca punct localizare a persoanei fizice. Din acest motiv, conceptul de domiciliu a fost, în principiu, egalat cu cel de reședință obișnuită. Ultimul deja este folosit de mai multe tratate la care Republica Moldova este parte, și anume:

Convenţia de la Haga privind conflictele de legislaţie referitoare la forma dispoziţiilor testamentare din 5 octombrie 1961;
Convenţia de la Haga privind recunoaşterea divorţurilor şi separărilor legale din 1 iunie 1970;
Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980;
Convenţie de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale din 29 mai 1993.

Mai mult decât atât, Legea nr. 90 din 26.04.2012 cu privire la recensămîntul populaţiei şi al locuinţelor din Republica Moldova în anul 2014, chiar definește conceptul de „reședință obișnuită” în scopurile recensământului.

Introducerea și explicarea acestei noțiuni are relevanță și pentru dispozițiile Cărții 4 din Codul civil, care stabilește că locul deschiderii moștenirii este locul ultimei reședințe obișnuite a defunctului. Nu în ultimul rând, normele conflictuale ale Cărții 5 urmează a fi modificate, și punctul de conexiune „domiciliul persoanei” schimbat prin „reședința obișnuită a persoanei”, în armonie cu normele conflictuale cuprinse în Regulamentele Bruxelles I și II ale UE, și tratatele internaționale, inclusiv cele arătate mai sus.

Criteriile de determinare a „reședinței obișnuite” se bazează pe pct. (23) din Preambulul la Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012. La fel, ele sunt consistente cu criteriile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 17 februarie 1977 în cauza nr. C-76/76, Silvana di Paolo v Office national de l’emploi.

În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a persoanei. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când persoana a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că persoana își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când persoana a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care persoana era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt (a se vedea pct. (24) din Preambulul la Regulamentul (UE) nr. 650/2012).

Conceptul de „reședință obișnuită” trebuie delimitat de fostul concept „reședință” prevăzut de Codul civil, care este doar o locuință temporară sau secundară. Pentru a evita confuziile, conceptul a fost redenumit „reședință temporară”.

La art. 30 alin.(3) din Codul civil se instituie regula că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la autorităţile competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt. Soluţiile se bazează pe art. 89 alin.(2) şi (3) Cod civil al României.

Noul art. 30¹ prevede că până la proba contrară domiciliul sau reședința temporară a persoanei fizice se prezumă că se află la locul menționat ca atare în buletinul de identitate sau, după caz, în alt act de identitate prevăzut de lege. Aceasta este așadar o prezumție simplă care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Termenul „ca atare” are sensul de „cu titlu de domiciliu”. Or, în actele de identitate pot fi indicate mai multe locuri, cum sunt locul nașterii titularului sau locul eliberării actului de identitate. Însă acestea nu indică domiciliul.

Sintagma „alt act de identitate” captează permisul de ședere, dar și alte acte care pot fi prevăzute de lege, din timp în timp. Scopul normei este să fie una de trimitere la legea specială și să acomodeze evoluția legii speciale.

Alin.(6) al art. 31 este exclus, deoarece concepția reformei operate prin Legea nr. 66 din 13 aprilie 2017 este că persoana ocrotită își păstrează domiciliul la locul reședinței sale obișnuite și asta – deoarece ocrotitorul persoanei ocrotite nu tot timpul o reprezintă.

Art. 31¹recunoaşte conceptul de sediu profesional al persoanei fizice care desfăşoară o activitate de întreprinzător sau profesională. Sintagma urmează textele de referință din Codul civil al României, Italiei, Olandei și denotă sediul cabinetului de avocat, sediul notarului, sediul întreprinzătorului individual.

Pentru a oferi mai multă flexibilitate în raporturile contractuale, art. 31² din Cod în redacţia Proiectului, partea unui act juridic poate să-şi aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act (domiciliul ales).

Secţiunea 2: Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente

Proiectul introduce o nouă Secţiune 2 dedicată respectului datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente.

Conform art. 31³din Cod în redacţia Proiectului, în condiţiile legii, orice persoană fizică are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la libera exprimare, la nume, la onorare, demnitate şi reputaţie profesională, la propria imagine, la respectarea vieţii intime, familiale şi private, la protecţia datelor cu caracter personal, la respectarea memoriei şi corpului său după deces, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

Următoarele articole 31⁴-31⁹ reglementează unele din aceste drepturi ale personalității. S-a decis că, având în vedere multitudinea de legi speciale care reglementează anumite drepturi ale personalităţii, ar trebui evitate paralelismele şi excluse reglementări speciale în Cod care ar dubla acele legi speciale.

Art. 31⁵ reglementează dreptul la propria imagine, care, totodată, cuprinde date cu caracter personal, reglementate de Legea privind protecţia datelor cu caracter personal. Art. 31⁵ alin.(1) precizează că dispoziţiile art. 31⁶ rămîn aplicabile. Acestea, la rândul lor, permit atingerile permise de lege, conform art. 31⁷ alin. (1), nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă privată atingerile care sunt permise de lege sau de tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care Republica Moldova este parte. Prin urmare, dreptul la propria imagine nu se consideră încălcat atunci se prelucrează conform dispozițiilor Legii privind protecţia datelor cu caracter personal, care, totodată, are caracter special.

Norma care introduce lista de încălcări la art. 31⁶ folosește sintagma „pot fi considerate ca atingeri”, ceea ce denotă o marjă de apreciere a instanței de judecată sesizate în funcție de circumstanțe.

În privința art. 31⁸ se menționează că sintagma „în cazul în care cineva execută un act public în interes public” nu se referă la persoane publice sau acte făcute în public, ci actele de putere publică, ale autorităților publice și altor persoane asimilate (de exemplu, executorul judecătoresc). Normele speciale cuprinse în alin.(2) nu se referă anume la date cu caracter personal, ci la documente personale, imagini, înregistrări, opinii. Nu este neapărat ca acestea să conțină date cu caracter personal, ci se poate referi la documente sau opinii personale.

Capitolul II: Persoana juridică

Secţiunea 1 Dispoziţii generale

Secţiunea a fost divizată în:

1. Dispoziţii comune (art. 55-68), aplicabile tuturor persoanelor juridice

2. Dispoziţii comune privind funcţionarea persoanelor juridice de drept privat (art. 68¹-68¹⁹)

3. Reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice (art. 69-105)

1. Dispoziţii comune (art. 55-68)

Completările Proiectului la art. 61 din Cod, se referă la mai multe tendinţe legislative moderne:

posibilitatea ca o persoană juridică să aibă mai mulţi administratori (fapt admis expres de Legea privind societăţile pe acţiuni şi Legea privind societăţile cu răspundere limitată). (5) introduce regula supletivă că fiecare administrator poate acţiona de sine stătător, contrariul (că mai mulţi sau toţi administratorii trebuie să aprobe un act juridic al persoanei juridice) poate fi prevăzut în actul de constituire, dar este opozabil terţilor doar dacă în registrul de publicitate aferent acelei persoanei juridice s-a făcut o menţiune expresă în acest sens. Ultima cerinţă are ca scop de a scuti terţii de sarcina de a verifica actul de constituire al persoanei juridice în privinţa acestui aspect;
posibilitatea ca o persoană juridică să aibă ca administrator o altă persoană juridică. S-a statuat că persoană juridică cu scop lucrativ poate avea în calitate de administrator o altă persoană juridică. În privinţa persoane juridice cu scop nelucrativ, ele vor putea avea administrator o altă persoană juridică doar în cazurile expres prevăzute de lege. Regimul detaliat al administratorului persoană juridică este stabilit la art. 68¹⁵;
în raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele juridice ale administratorului cu excepţia cazului când actele astfel încheiate depăşesc limitele împuternicirilor sale prevăzute de lege. Norma respectivă deja se regăseşte în Legea privind societăţile cu răspundere limitată şi transpune art. 10(2) din Directiva 2009/101/EC;
înregistrarea administratorului în registrul de publicitate prevăzut de lege face inopozabilă terților orice încălcare cu privire la desemnarea acestora. Norma respectivă deja se regăseşte în art. 74 alin.(2) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată şi transpune art. 9 din Directiva 2009/101/EC;

2. Dispoziţii comune privind funcţionarea persoanelor juridice de drept privat (art. 68¹-68¹⁹)

Acest paragraf instituie un regim juridic unitar privind funcţionarea tuturor persoanelor juridice de drept privat, în special privind obligaţiile şi răspunderea administratorului, administratorului aparent şi administratorului de fapt.

Pe baza modelului oferit de art. 170-179 din Legea engleză privind companiile (2006) (UK Companies Act), Legea germană privind societăţile pe acţiuni, Legea română a societăţilor nr. 31/1990, pct. 3.4 şi 3.5 din Recomandarea Comisiei 2009/385/CE, sunt introduse câteva articole care instituie obligaţii ale administratorului persoanei juridice de drept privat:

Art. 68¹. Obligaţia de a respecta limitele împuternicirilor

Art. 68². Obligaţia de a urmări scopul persoanei juridice

Art. 68³. Obligaţia de a acţiona cu competenţă şi diligenţă

La acest articol se introduce principiul bine-cunoscut în legislaţiile corporative dezvoltate (secţiunea 174 din Legea engleză privind companiile (2006); § 93 din Legea germană privind societăţile pe acţiuni; art. 144/1 din Legea română a societăţilor) – business judgment rule (regula privind buna judecată în luarea deciziilor de afaceri), potrivit căruia administratorul nu răspunde pentru fiecare decizie managerială care ulterior se adevereşte a fi greşită, ci doar pentru deciziile manageriale despre care el ştia sau trebuia să ştie (ţinând cont de o serie de criterii) că ar putea fi greşite.

Art. 68⁹ alin.(4) plasează pe administrator sarcina să demonstreze că a acţionat cu competenţă şi diligenţă, deoarece administratorul cunoaște cel mai bine informațiile pe care s-a bazat și împrejurările existente la momentul când a luat o decizie de afaceri. Totodată, se are în vedere că judecătorul care examinează cauza privind încălcarea obligațiilor administratorului nu ar trebui să judece retrospectiv, adică cu informația mai amplă existentă la momentul examinării cauzei, ci să se pună în locul administratorului la momentul luării deciziei.

Studiul privind Obligațiile și Răspunderea Directorilor (Study on Directors’ Duties and Liability prepared for the European Commission DG Markt by: Carsten Gerner-Beuerle, Philipp Paech and Edmund Philipp Schuster (Department of Law, London School of Economics) [http://ec.europa.eu/internal_market/company/docs/board/2013-study-analysis_en.pdf]), din anul 2013, arată că țările europene care au introdus expres regula „business judgment rule”, și anume, Germania, Grecia, Portugalia, România totodată au adoptat inversarea sarcinii probațiunii (p. 116-117 din Studiu).

Art. 68⁴. Obligaţia de a evita conflictul de interese

Art. 68⁵. Obligaţia de a nu accepta beneficii de la terţi

Art. 68⁶. Obligaţia de a declara interesul într-un act juridic sau operaţiune care se propune persoanei juridice

Art. 68⁷. Obligația de confidenţialitate

Se subliniază că noțiunile de „secret comercial” și „informație confidențială” sunt diferite. Ultima – „informația confidențială” o cuprinde pe prima – „secretul comercial” (ultima fiind definită în , conform art. 1431³ din Codul civil). Or, nu doar o informație care are valoare comercială poate fi socotită confidențială. Proiectul la art. 68⁷ alin. (1) se referă la noțiunea integratoare de informație confidențială, pe care administratorul este obligat să le păstreze.

Contractul dintre administrator și persoana juridică poate determina care anume informație este confidențială, iar norma din art. 68⁷ alin.(1) nu se opune acestui fapt.

Art. 68⁸. Derogări, limitări şi excluderi de la obligaţiile şi răspunderea administratorului

Art. 68⁹. Condiţiile acţiunii de tragere la răspundere a administratorului

Art. 68¹⁰. Răspunderea administratorului pentru fapta altora

Art. 68¹¹. Dreptul membrului de a înainta acţiunea pe cale oblică

Art. 68¹². Acțiunea directă faţă de administrator şi/sau faţă de persoana juridică

Art. 68¹³. Administratorul de fapt şi administratorul aparent

Se precizează că „administratorul de fapt” nu este persoana care a fost desemnată și nu are împuterniciri. Doar administratorul de drept, desemnat și înregistrat corespunzător, are împuterniciri. Administratorul de fapt este cel care exercită conducerea din umbră, iar administratorul de drept este doar un interpus ce execută ordinele administratorului de fapt. Probațiunea unui asemenea fenomen este dificilă. Însă, dacă este concludent demonstrată instanței de judecată, legea oferă temei juridic de a atrage la răspundere administratorul de fapt.

De asemenea, nu trebuie confundat administratorul de fapt cu administratorul aparent. Administratorul de fapt este cel care nu este înregistrat, dar dă ordine obligatorii celui înregistrat (administratorul de drept). Aici nu se pune problema vreunei opozabilități a acestei calități, fiindcă administratorul de fapt nu este cel care încheie acte juridice, el doar în fapt dă ordine/instrucțiuni. Administratorul de fapt nu are interesul de a invoca această calitate. Din contra, creditorii și membrii persoanei juridice care vor să-l tragă la răspundere vor trebui să aducă această probă.

Administratorul aparent este anume cel înregistrat, dar care a fost greșit înregistrat sau al cărui mandat deja a încetat, dar el rămâne înregistrat. Soluția legală este de a apăra încrederea terților în registru, chiar dacă administratorul este doar aparent.

Art. 68¹⁴. Fostul administrator

Art. 68¹⁵. Administratorul persoană juridică

Art. 68¹⁶. Eliberarea din funcţie a administratorului

Art. 68¹⁹. Împuternicirile acordate de către organul suprem ori de supraveghere, care recunoaşte faptul că organul suprem al persoanei juridice sau organul ei de supraveghere (consiliul) poate, prin hotărâre, împuternici un terţ (cu sau fără drept de submandat) să acţioneze din numele persoanei juridice pentru a pune în executare hotărârea acestui organ. În acest caz, terţul împuternicit deţine împuterniciri fără a fi necesară acordarea de împuterniciri de către administrator.

O categorie specială de litigii este cea de anulare a hotărârilor organelor persoanei juridice, în special a hotărârilor consiliului sau adunării generale a membrilor (asociaţilor, acţionarilor). Proiectul introduce art. 68¹⁸, modelat pe baza art. 181.3-181.5 al Codului civil al Federaţiei Ruse, art. 2377 şi 2379-bis Cod civil al Italiei, şi art. 132 din Legea română a societăţilor nr. 31/1990. În special, s-au prevăzut temeiurile de nulitate absolută şi relativă a hotărârilor, cercul de subiecte care pot înainta acţiunea în nulitate, mecanisme de protecţie a drepturilor dobândite de terţi, precum şi s-a instituit un termen de prescripţie extinctivă uniform de 6 luni al acţiunii în nulitate relativă, similar cu cel pentru nulitatea reorganizării prevăzut de Directiva 2011/35. La moment legislaţia naţională prevede termene foarte diferite – 3 ani pentru anularea hotărârilor adunării generale a acţionarilor unei SA, pe când în cazul anulării hotărârii adunării generale a asociaţilor unui SRL, legea specială prevede un termen de 3 luni. Termenul propus de 6 luni este suficient de lung pentru a permite membrilor, asociaţilor, acţionarilor să constate încălcarea drepturilor şi să pregătească şi să depună acţiunea, dar este suficient de scurt pentru a oferi certitudine terţilor şi persoanei juridice de drept privat privind consolidarea hotărârilor adoptate cu unele vicii care pot provoca nulitatea relativă a hotărârii.

În fine art. 68¹⁹ din Cod în redacţia Proiectului introduce o definiţie de uz general a persoanelor afiliate, bazată pe definiţia din Legea privind piaţa de capital. O asemenea definiţie este necesară pentru buna funcţionare a unor dispoziţii din prezentul §2, a articolelor privind acţiunea revocatorie (de contestare a actelor frauduloase ale debitorului încheiate în dauna creditorilor săi), precum şi a dispoziţiilor din Legea insolvabilităţii, toate făcând referinţă la „persoana afiliate” ale unui anumit subiect.

3. Reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice (art. 69-105)

Modificările şi completările din acest §3 transpun anumite precizări din Directiva 2011/35 şi Directiva 82/891/EEC privind reorganizarea persoanei juridice şi nulitatea reorganizării.

O importantă modificare propusă de Proiect la art. 102-103² din Cod constă în ajustarea terminologiei „sucursală” şi „filială” a persoanei juridice la terminologia folosită de Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană din 27 iunie 2014 (art. 203 din acord), de legislaţia Uniunii Europene, de legislaţia României şi a altor state a căror limbi oficiale sunt limbi romanice.

Pe scurt, Proiectul inversează termenii „sucursală” şi „filială”. Astfel, sucursala va fi subdiviziunea persoanei juridice, dar care nu are personalitate juridică distinctă. Pe când filiala va fi o persoană juridică controlată de o altă persoană juridică.

S-a apreciat de asemenea că conceptul de „reprezentanță” este inutilă, întrucât noua reglementare șterge vechea distincție dintre „filială” și „reprezentanță”. Va rămâne în competența persoanei juridice să decidă volumul de activități care vor fi desfășurate de sucursala sa.

În continuare, se introduc prevederi privind sucursala persoanei juridice străine în Republica Moldova, iar potrivit art. 103 înainte ca o persoană juridică constituită într-un alt stat (persoana juridică străină) să desfăşoare din nume propriu activitate în Republica Moldova printr-o sucursală în sensul art. 102 alin.(1), ea trebuie să înregistreze sucursala în registrul de stat al persoanelor juridice al Republicii Moldova dacă legea nu prevede un alt registru de publicitate al Republicii Moldova. Art. 103¹ şi 103² reglementează consecinţele insolvabilităţii sau lichidării persoanei juridice străine care are sucursală în Republica Moldova, precum şi lichidarea şi radierea sucursalei persoanei juridice din registru de stat al Republicii Moldova. În această privinţă s-a folosit modelul de reglementare cuprins în Codul comercial al Estoniei.

Articolul 103 alin.(2) reglementează denumirea sucursalei persoanei juridice străine și stabilește că ea constă din: (1) denumirea persoanei juridice străine care a hotărît instituirea sucursalei, urmată de (2) denumirea localităţii din străinătate în care are sediul persoana juridică, (3) cuvîntul „sucursala” şi (4) de denumirea localităţii din Republica Moldova în care are sediul sucursala. De exemplu:

InterApp SARL Paris Sucursala Chișinău

Risk Assurances Plc Londra Sucursala Bălți

O asemenea modalitate de denumire a sucursalelor persoanelor juridice străine este prevăzută în România, Elveția și alte state.

De asemenea, nu există motive convingătoare de a păstra conceptul de „reprezentanță” a persoanei juridice, care, în legislația existentă, nu este „altceva” decât o filială, dar nu este deloc clar ce este. Într-o opinie, reprezentanța nu are drept de a desfășura activități, dar opinia contravine practicii prin care numeroase întreprinderi autohtone au reprezentanțe ce desfășoară activități.

Pentru evitarea contradicţiilor în legislaţie se abrogă: 1) art. 19 din Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător, nr. 81-XV din 18 martie 2004; şi 2) art. 21 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992.

Schimbarea astfel propusă va uşura desfăşurarea afacerilor de către companiile străine în Moldova, acordându-le mai multă flexibilitate în alegerea formei de organizare: a) crearea unei societăţi-fiică (opţiunea existentă actualmente) sau b) deschiderea unei sucursale fără personalitate juridică (opţiunea care nu există actualmente). La rândul său, aceasta va spori atractivitatea Republicii Moldova pentru investitorii străini.

Dispoziţiile tranzitorii aferente Proiectului de lege de punere în aplicare a Codului civil stabilește un termen foarte lung (de 5 ani) de ajustare a statutelor persoanelor juridice şi denumirilor filialelor la noua terminologie, inclusiv ajustarea să se facă treptat, pe măsură ce persoanele juridice adoptă noi statute sau operează alte modificări. Totodată, se va prevedea că, deşi statutele nu s-au modificat, iar denumirea „filialelor” nu s-a schimbat în „sucursale”, regimul nou se va aplica cu efect imediat.

Secţiunea a 2-a: Societăţile comerciale

Pentru a evita paralelismele cu legile speciale în materie, § 4. Societatea cu răspundere limitată şi § 5. Societatea pe acţiuni au fost reduse şi au fost introduse norme de trimitere la legislaţia specială. Între opţiunea de a reglementa regimul SRL şi SA doar în Codul civil sau doar în legi speciale, s-a recurs la ultima opţiune, având în vedere evoluţia deosebită a legislaţiei aferente celor mai frecvent utilizate forme de desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi pentru a evita modificarea excesivă pe viitor a Codului civil.

Proiectul aduce unele ajustări la Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr. 135-XVI din 14 iunie 2007 pentru a elimina contradicțiile cu modificările și completările operate la Codul civil.

Articolul 71 alineatul (1) lit. c) al acestei legi se expune în redacție nouă și permite administratorului SRL să elibereze altor persoane mandat din numele societăţii, dacă aceasta nu este interzis prin actul de constituire. Acest drept al administratorului însă nu poate fi interpretat ca un drept de a desemna o persoană care efectiv substituie administratorul, întrucât doar organul competent superior al SRL are această competență.

Se exclude Secţiunea a 4-a Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale ca parte a unui proces amplu de abrogare în legislaţia specială, a acestor forme de organizare şi reorganizarea ÎS şi ÎM fie în instituţii publice (având statul de persoană juridică de drept public, şi nefiind, în principiu, reglementată de normele privind persoanele juridice din Codul civil) sau de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată. Avantajul formei de instituţie publică este libertatea autorităţii publice fondatoare de a determina structura şi regulile de funcţionare a instituţiei, adaptând-o la necesităţile publice concrete pe care ea le satisface. Avantajul formei de SA sau SRL este reglementarea detaliată existentă privitoare la aceste societăţi şi jurisprudenţa bogată, care soluţionează o multitudine de probleme juridice. Grupul de lucru de asemenea a considerat că este oportună reglementarea în detaliu a modului în care trebuie administrate societăţile comerciale unde statul este unic asociat/acţionar sau care sunt controlate de stat, ori chiar şi cele în care statul are o cotă minoritară, după modelul Legii estoniene privind bunurile statului (State Assets Act), în vigoare din 1 ianuarie 2010.

Totodată, se menționează că excluderea art. 179 nu este o piedică pentru reglementarea prin lege a formei juridice de organizare întreprindere de stat/întreprindere municipală.

Proiectul introduce Secţiunea a 4 Grupul de persoane juridice, care înlocuieşte articolele anterioare 117-119 privind întreprinderile afiliate, dependente, dominante şi concernul.

Potrivit noii Secţiuni, grupul cuprinde persoana juridică care exercită control şi toate persoanele juridice controlate de ea (filiale). Sensul termenului „control” este definit în art. 68²⁰ alin.(3)-(6) din cod în redacţia Proiectului. Dispoziţiile impun întreprinderii-mamă obligaţia de dezvăluire a controlului, stabilesc dreptul acesteia să dea instrucţiuni administratorului persoanei juridice controlate (filialei), dar şi, în scopul protecţiei creditorilor, defineşte abuzul de control şi stabileşte răspunderea pentru aceasta.

Soluţiile Secţiunii preiau cele cuprinse în Capitolul 15 din Legea europeană model privind societăţile (The European Model Company Act – EMCA), ediţia 2015.

Secţiunea a 5-a: Organizaţiile necomerciale

Proiectul propune o simplificare şi corectare a secţiunii prin excluderea conceptului de instituţie. Conceptul de instituţie publică, de fapt, este o persoană juridică de drept public şi este astfel mutat în Capitolul următor.

Capitolul iii: Participarea republicii moldova şi a unităţilor administrativ-teritoriale la raporturile reglementate de legislaţia civilă

Domeniul de aplicare al Capitolului este extins şi, prin urmare, Capitolul este redenumit în „Participarea persoanelor juridice de drept public la raporturile reglementate de legislaţia civilă”. Odată cu excluderea art. 184 şi excluderea instituţiilor publice din categoria organizaţiilor necomerciale de drept privat, Capitolul de faţă se completează cu un nou articol 194¹, care reglementează instituţia publică ca şi persoană juridică de drept public. Ea este definită ca o „persoană juridică de drept public care se constituie în baza unui act emis de autoritatea publică şi este finanţată, integral sau parţial, de la bugetul acesteia din urmă.” Genurile de activitate ale instituţiei publice nu sunt limitate, pot fi atât publice, cât şi private, lucrative sau nelucrative, astfel încât autoritatea publică care o constituie are o flexibilitate în determinarea regimului acesteia. Conform alin.(4), activitatea care, conform legii, este supusă licenţierii va fi practicată de instituţia publică doar după obţinerea licenţei dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, de exemplu, conform Legii nr. 451/2001 doar instituţiile medico-sanitare private sunt supuse licenţierii, nu şi cele publice.

TITLUL III ACTUL JURIDIC ŞI REPREZENTAREA

Capitolul II: Condiţiile de valabilitate ale actului juridic

[Excluderea cauzei]

În convergenţă cu noile tendinţe de uniformizare a dreptului contractelor, s-a decis excluderea art. 207 din Cod, astfel încât cauza nu mai este o condiţie de validitate de sine stătătoare a unui contract sau altui act juridic. Pe lângă argumentele privind caracterul imprevizibil şi dificil de probat al acestei condiţii, decisiv a fost şi faptul că Codul civil francez, cel care a legiferat prima dată cauza contractului, a renunţat la ea în urma modificărilor operate prin Ordonanţa nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de reformare a dreptului contractelor, a regimului general şi a probei obligaţiilor. Un număr foarte limitat de state europene menţin cauza în calitate de condiţie de validitate a contractelor.

Seriozitatea şi legalitatea intenţiei părţilor rămâne supusă verificării prin prisma art. 199, care cere consimţământul să fie „exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice”, cât şi articolelor privind nulitatea actelor juridice care contravin dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri (a se vedea, art. 216 şi 220 din Cod în redacţia Proiectului).

Proiectul atrage o atenţie sporită actelor juridice încheiate în formă electronică sau prin mijloace electronice. Astfel, art. 210¹ declară că actul juridic poartă formă electronică dacă el se cuprinde într-un document electronic care întruneşte condiţiile legii. Se au în vedere în principiu prevederile Legii privind semnătura electronică şi documentul electronic, nr. 91 din 29 mai 2014. Potrivit alin.(3) actul juridic în formă electronică este echivalent cu actul juridic în formă scrisă dacă poartă semnătura electronică de orice tip a persoanei care încheie actul, dacă prin acordul părţilor nu se prevede cerinţa de utilizare a unui tip concret de semnătură electronică, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Suplimentar, art. 210² recunoaşte şi actul juridic încheiat prin utilizarea mijloacelor electronice, care nu poartă semnătură digitală (cum ar fi un mesaj electronic ordinar sau un mesaj prin reţelele de socializare). În fine, art. 210³ introduce conceptul de „formă textuală a informaţiei” şi „suport durabil”, care este folosit de legislaţia specială atunci când stabileşte în sarcina unui subiect obligaţia de a furniza informaţie altui subiect. În special, obligaţia profesionistului de a oferi informaţii precontractuale consumatorului pe un suport durabil. Definiţia se bazează pe §126b din Codul civil german şi Directiva 2011/83/EU.

După dezbateri îndelungate, s-a introdus art. 214 conform căruia, în cazurile expres prevăzute de lege, la cererea persoanei îndreptăţite, instanţa de judecată poate să pronunţe hotărâre judecătorească care, din data rămânerii definitive, ţine loc de act juridic dacă debitorul refuză, fără justificare, să încheie actul juridic, iar toate celelalte condiţii de validitate vor fi întrunite.

Un asemenea mijloc de apărare este necesar pentru reclamanţii care au dreptul la încheierea unui contract (de exemplu, în temeiul unui antecontract sau a unei dispoziţii legale care obligă un monopolist să încheie contractul cu un consumator), însă cealaltă parte refuză fără justificare încheierea contractului. Soluţia dă eficienţă principiul accesului liber la justiţie, şi, în special, la cel de executare eficace a unei hotărâri judecătoreşti atunci când se constată refuzul neîntemeiat de a încheia un contract. Or, este dificil sau chiar imposibil de a executa silit o hotărâre judecătorească care obligă pârâtul să semneze un contract, având în vedere libertăţile fundamentale ale omului.

Jurisprudenţa naţională până la moment este contrastantă, însă deja s-au evidenţiat câteva cazuri în care instanţele au pronunţat hotărâri care ţin loc de act juridic între părţi. Având în vedere caracterul său excepţional, norma clarifică că un asemenea mijloc de apărare este disponibil creditorului doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Articolele 202-205 (privind acordul terţului la încheierea unui act sau încheierea actului fără acordul proprietarului) au fost mutate şi dezvoltate în noul Capitol IV „Eficienţa actelor juridice”.

Capitolul III: Nulitatea actului juridic

Capitolul de faţă a fost reformat esenţial, având în vedere deficienţele constatate în jurisprudenţa voluminoasă în cauzele în care se invocă nulitatea, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie procedurală. Grupul de lucru a recunoscut caracterul drastic al nulităţii, care poate duce la pierderea proprietăţii şi la desfiinţarea unor situaţii care demult s-au consumat.

Pornind de la modele oferite de Codul civil al României şi Codul civil al Federaţiei Ruse, în redacţia Legii federale N 100-ФЗ din 7 mai 2013, s-a stabilit criteriul clar de delimitare între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, după cum urmează:

(1) Actul juridic este nul dacă nulitatea sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale prin care se ocroteşte un interes general (nulitate absolută).

(2) Actul juridic este anulabil dacă nulitatea sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale prin care se ocroteşte un interes particular (nulitate relativă).

Clarificarea trebuie coroborată cu abrogarea art. 220 alin.(1) din redacţia actuală a Codului, din care rezulta o prezumţie de nulitate absolută, fără a examina natura interesului protejat prin nulitate.

La alin. (3) se introduce prezumţia de nulitate relativă, în cazul în care natura nulităţii nu este prevăzută expres şi nici natura interesului ocrotit nu reiese în chip neîndoielnic (în aceleaşi sens art. 1252 Cod civil al României şi art. 168 alin. (1) Cod civil al Federaţiei Ruse).

De asemenea, se recunoaşte dreptul părţilor de a constata nulitatea absolută sau de declara nulitatea relativă prin acordul părţilor, sigur că, doar atunci când există temei pentru o asemenea nulitate. Altfel, însuşi acordul de constatare a nulităţii ar fi nul.

În scopul protecţiei consumatorilor, pornind de la Codul de consum al Italiei, s-a introdus conceptul de nulitate de protecţie a consumatorului, care este o cauză de nulitate absolută, chiar dacă protejează un interes particular, al consumatorului. Totodată, o asemenea nulitate se va pronunţa doar dacă şi doar în măsura în care, ea avantajează consumatorul. În rest, contractul va trebui menţinut.

Deosebit de importante sunt normele introduse prin redacţia nouă a art. 219 privind efectele nulităţii actului juridic. Proiectul urmează dispoziţiile tradiţionale şi statornicite privind caracterul retroactiv al nulităţii atât absolute cât şi relative.

Alin. (3) reglementează efectele reale ale nulităţii, desfiinţând titlul de proprietate al părţii dobânditoare, însă sub rezerva aplicării regulilor uzucapiunii în folosul terţilor care au întrunit condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, partea contractantă nu va putea invoca uzucapiunea pentru a se opune efectelor nulităţii actului la care este parte, ci doar subdobânditorii au o asemenea apărare.

În cazul dobândirii bunurilor imobile sau altor bunuri dreptul asupra cărora este supus înregistrării într-un registru de publicitate prevăzut de lege, alin.(6) clarifică preeminenţa regulilor privind acţiunea în rectificare.

Alin. (5) reglementează efectele obligaţionale ale nulităţii, clarificând faptul că prestaţiile executate şi alte îmbogăţiri se supun restituirii conform dispoziţiilor legale privind îmbogăţirea nejustificată. Aşadar, instanţele de judecată nu se vor mai putea limita la principiul simplist restitutio in integrum, ci se va aplica regimul complex al îmbogăţirii nejustificate.

În fine, art. 219 alin. (7) pune punct unei controverse doctrinare şi jurisprudenţiale dacă instanţa de judecată poate sau nu poate pronunţa din oficiu efectele nulităţii chiar dacă a constatat nulitatea absolută din oficiu. Răspunsul care se dă este negativ, întrucât părţile ar trebui, într-un proces contradictoriu, să prezinte probe privind îmbogăţirea pe care a obţinut-o în mod efectiv fiecare parte în rezultatul actului juridic nul. Or, dacă capătul de cerere privind restituirea nu s-a formulat, iar instanţa nu a administrat probe în acest sens, pronunţarea din oficiu, cu exactitate a restituţiilor, este exclusă.

Articolul 219² din Cod în redacţia Proiectului stabileşte condiţiile în care se poate cere repararea prejudiciului în caz de nulitate a actului juridic şi este modelat pe baza art. II. – 1:106 şi II. – 7:304 DCFR. Articolul 233¹ reglementează repararea prejudiciului cauzat în situaţia specială a viciului de consimţământ (art. II. – 7:214 DCFR).

Art. 220 în redacţia Proiectului rezolvă o problemă frecventă apărută în practica notarială şi în jurisprudenţă – dacă încălcarea unei norme imperative atrage nulitatea actului juridic atunci când norma imperativă nu prevede expres sancţiunea nulităţii. În acest sens, se foloseşte distincţia identificată de doctrina contemporană între nulitatea expresă şi nulitate virtuală:

(2) Actul juridic sau clauza care contravin unei dispoziţii legale imperative sunt nule sau anulabile dacă această sancţiune este prevăzută expres de dispoziţia legală încălcată (nulitatea expresă).

(3) Actul juridic sau clauza care contravin unei dispoziţii legale imperative ce nu prevede expres sancţiunea nulităţii sunt nule sau anulabile dacă această sancţiune trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins (nulitatea virtuală).

Astfel, în absenţa unei prevederi exprese a sancţiunii nulităţii în norma imperativă încălcată, cel ce invocă nulitatea va trebuie să demonstreze că nulitatea trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.

Per total soluţiile stabilite de Proiect favorizează valabilitatea actelor juridice şi plasează nulitatea ca o sancţiune extremă şi excepţională.

Art. 221 în redacţia actuală, care reglementează actele juridice simulate şi fictive, se exclude prin Proiect, şi reglementarea acestor categorii de contracte se va include în noul Capitolul Efectele Contractelor din Cartea 3, cu un nou regim juridic după modelul Codului civil italian, românesc şi DCFR, care prevăd inopozabilitatea acestor categorii de contracte şi nu nulitatea lor.

Art. 226 în redacţia actuală, se exclude din Proiect, iar materia actelor juridice încheiate cu depăşirea împuternicirilor este reglementată detaliat la art. 241⁵ alin.(7) din Cod în redacţia Proiectului. Or, asemenea acte juridice nu ar trebui să fie sancţionate prin nulitate, ci prin ineficienţă, în concepţia Proiectului. Din aceleaşi motive se exclude art. 231.

Art. 227, care reglementează nulitatea actului juridic pentru eroare, a fost revizuit în scopul restrângerii cazurilor în care eroarea poate fi o cauză de nulitate, soluţiile bazându-se pe art. 1207 Cod civil al României şi art. II. – 7:202 DCFR. După îndelungate deliberări, Grupul de lucru a ales să menţină poziţia actualului Cod că eroarea de drept nu constituie o eroare care poate fi o cauză de nulitate. Totuşi, partea afectată de o eroare de drept va putea invoca nulitatea în condiţiile restrictive introduse de alin.(3): eroarea care priveste simplele motive ale actului juridic nu este considerabilă, cu excepţia cazului în care prin vointa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

În premieră, după modelul art. 1213 Cod civil al României şi art. II. – 7:203 DCFR, la art. 227¹ din Cod în redacţia Proiectului se prevede posibilitatea adaptării actului juridic în caz de eroare în loc de anulare, şi anume: dacă o parte este îndreptătită să invoce anulabilitatea actului juridic pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută actul juridic aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, actul juridic se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înțeles această din urmă parte.

Capitolul IV: Actele juridice încheiate sub condiţie

Domeniul de aplicare al Capitolului este extins şi, prin urmare, Capitolul este redenumit în „Eficienţa actelor juridice” şi divizat în 2 Secţiuni:

Secţiunea 1-a: Condiţia

Secţiunea revizuieşte regimul condiţiei suspensive sau rezolutorii care pot fi stipulate într-un act juridic. Este corectată abordarea reglementării actuale: nu actul juridic este sub condiţie, ci efectele sale sunt condiţionate (total sau parţial). Pot fi condiţionate atât efectele obligaţionale, de exemplu un drept sau o obligaţie apar doar la realizarea condiţiei suspensivă, cât şi efectele reale ale actului juridic, de exemplu, trecerea dreptului de proprietate la cumpărător ar putea fi supusă condiţiei suspensive de plată integrală a preţului (rezerva proprietăţii).

Art. 239 şi 240 din Cod sunt expuse în redacţie nouă pentru a reglementa detaliat efectele realizării condiţiei suspensive şi rezolutorii şi în special de a preciza situaţia drepturilor reale dobândite în temeiul actului juridic şi a proteja terţii care erau de bună-credinţă faţă de existenţa unor asemenea condiţii (art. III. – 1:106 DCFR).

După noua tendinţă prevăzută de art. VIII. – 2:203 DCFR, la art. 240¹ se prevede că condiţia rezolutorie doar excepţional are caracter retroactiv, însă ca regulă are efect prospectiv (pentru viitor). O asemenea soluţie, de asemenea, protejează mai bine terţii de jocul retroactivităţii.

Secţiunea 2-a: Actul juridic ineficient

Conceptul de act juridic ineficient este folosit în mai multe sisteme de drept dezvoltate pentru a indica situaţia juridică a unui act care, deşi nu este nul (nu este ilegal în vreo privinţă), este lipsit de un element constitutiv (de regulă, de consimţământul unei persoane anume) pentru a produce efecte juridice. În Germania conceptul este cunoscut ca schwabende Unwirksamkeit, în Italia inefficacita, DCFR foloseşte ineffectiveness, iar doctrina rusească vorbeşte despre сделка чьи правовые последствия находится в состоянии подвешенности.

Ceea ce aproprie ineficienţa de nulitatea absolută, este că, ambele fiind acţiuni în constatare, sunt imprescriptibile. Ceea ce aproprie ineficienţa de nulitate relativă este că ambele pot fi remediate prin obţinerea consimţământului persoanei corespunzătoare. Însă ineficienţa nu poate fi egalată nici cu nulitatea absolută şi nici cu cea relativă.

Art. 241² defineşte ineficienţa, prevede că ea poate fi înlăturată, permite invocarea ei atât pe cale de acţiune cât şi cale de excepţie procedurală, iar instanţa este obligată să o invoce din oficiu. Acţiunea în constatare a ineficienţei actului juridic cât şi excepţia prin care se invocă ineficienţa sunt imprescriptibile dacă legea nu prevede altfel.

Articolele ce urmează din această nouă secţiune reglementează principalele situaţii de ineficienţă a actului juridic civil:

Articolul 241³, efectele actului juridic de dispoziţie al celui neîndreptăţit statuează principiul statornicit că nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi (nemo ad alium transferre potest quam ipse habet; nemo dat quod non habet). Următoarele alineate reglementează situaţia, frecvent întâlnită, când un bun este vândut de un neproprietar, sau când un coproprietar vinde un bun fără consimţământul unanim al tuturor coproprietarilor sau când un neproprietar constituie drept de gaj sau ipotecă. Soluţia de principiu este, că aceste contracte nu sunt nule, dar ele sunt ineficiente în partea transmiterii sau constituirii dreptului real respectiv. În rest însă, contractul obligă părţile şi în special obligă transmiţătorul sau constituitorului dreptului să răspunde faţă de dobânditor pentru evicţiune (viciul juridic al bunului transmis). Soluţia se regăseşte şi astăzi în art. 205 din Codul civil, însă este în mare parte ignorată de jurisprudenţa naţională. Soluţia de asemenea este edictată de §185 Cod civil german, art. II. – 7:102 şi VIII. – 2:102 DCFR; precum şi art. 17 şi 1683 Cod civil român.

Articolul 241⁴, exercitarea dreptului inexistent, reglementează ineficienţa actului juridic unilateral prin care se exercită un drept pretins, dar în realitate inexistent. Aici se include declaraţia neîntemeiată de rezoluţiune a unui contract; cererea de demisie neîntemeiată (cu încălcarea condiţiilor legale); notificarea de modificare unilaterală a unui contract (fără a avea în realitate acest drept); revocarea contractului de către consumator (fără a avea în realitate acest drept).

Articolul 241⁵, consimţământul terţului pentru încheierea actului juridic, reia articolele actuale 202 şi 203 din Cod, dar suplimentar precizează că consimţământul ulterior (ratificarea, confirmarea) pentru încheierea actului juridic, în lipsa unor dispoziţii legale contrare exprese, are efect retroactiv, din momentul încheierii actului juridic.

Domeniul de aplicare al acestui principiu este extins după cum urmează:

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în special consimţământului sub forma:

a) încuviinţării acordate de părinţi, adoptatori, curator, tutore sau altui ocrotitor;

b) autorizării acordate de consiliul de familie, autoritatea tutelară sau instanţa de judecată;

c) confirmării de către reprezentat în cazurile prevăzute la art. 249;

d) ratificării actului juridic de dispoziţie în cazurile prevăzute la art. 241³.

(7) Dispoziţiile prezentului articol de asemenea se aplică în mod corespunzător aprobării acordate de organul competent al persoanei juridice actelor juridice încheiate din numele acesteia.

Astfel, în cazul încheierii de către administratorul unei societăţi comerciale a unui contract fără împuternicirile cuvenite, societatea nu va invoca nulitatea contractului, ci ineficienţa sa, întrucât nu s-a obţinut aprobarea din partea organului competent.

Articolul 241⁶, dreptul de revocare al celeilalte părţi, modelat pe baza §1830-1831 din Codul civil german, oferă o soluţie celeilalte părţi a actului juridic dacă cel care a încheiat actul juridic fără consimţământul necesar al terţului, a declarat, cu rea-credinţă, că acel consimţământ a fost obţinut. Soluţia oferită este dreptul de a revoca actul juridic până când i se comunică consimţământul necesar. Norma precizează că regula de mai sus nu se aplică actului juridic de dispoziţie al celui neîndreptăţit, prevăzut la art. 241³. În acest ultim caz, soluţia nu este revocarea, ci rezoluţiunea pentru neexecutare. Or, transmiţătorul neîndreptăţit şi-a manifestat consimţământul şi s-a obligat faţă de dobânditor să transmită dreptul de proprietate, doar că a avut loc o evicţiune, un viciu juridic.

În fine, un alt caz important de ineficienţă este cazul actelor juridice sub condiţie suspensivă (până la realizarea condiţiei) sau a actului juridic sub condiţie rezolutorie (de la realizarea condiţiei). După cum s-a arătat, acestea sunt reglementate detaliat în Secţiunea 1 din Capitolul de faţă.

Capitolul V: Reprezentarea şi procura

După modelul art. II. – 6:106 şi II. – 6:108 DCFR, art. 248¹(Reprezentantul care acţionează din nume propriu) precizează că în cazul în care reprezentantul, deşi deţine împuterniciri, încheie actul juridic din nume propriu sau acţionează în alt mod în care nu indică terţului faptul că încheie actul din numele reprezentatului, actul juridic produce efecte juridice între reprezentant şi terţ. Soluţia are ca scop protecţia încrederii legitime a terţului.

Articolul 251 (Actul juridic încheiat cu sine (contrapartida)) a fost extins pentru a acoperi toate situaţiile de conflict de interes din partea reprezentantului, conform modelului II. – 6:109 DCFR.

Noul art. 251¹ oferă soluţii pentru situaţia în cazul în care reprezentatul a împuternicit mai mulţi reprezentanţi în privinţa aceluiaşi act juridic, şi dispune că oricare dintre ei poate încheia actul de sine stătător dacă nu s-a stipulat altceva. Soluţia corespunde cu cea existentă în art. 71 alin.(2) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată pentru cazul când societatea are mai mulţi administratori.

Art. 252, 253, 254 şi 225¹ se bazează pe modificările şi completările operate la textele de lege similare cuprinse în art. 185, 185.1, 186 şi 189 ale Codului civil al Federaţiei Ruse în redacţia Legii federale N 100-ФЗ din 7 mai 2013. Scopul modificărilor este de a răspunde necesităţilor circuitului civil, cum ar fi necesitatea, în operaţiunile comerciale, a emiterii unei procuri irevocabile prin care creditorul va obţine o garanţie a unui anumit comportament din partea emitentului procurii. De asemenea, se exclude termenul limită de 3 ani al unei procuri (limitare care nu se regăseşte în majoritatea codurilor civile studiate). Noua regulă este că procura este valabilă timp de 3 ani doar dacă în ea nu este specificat un alt termen (care poate fi şi mai mare) sau o condiţie extinctivă concretă până la care este valabilă procura (de exemplu, procura acordată în vederea participării la o anumită adunare generală a acţionarilor).

Noul alin. (2) art. 256 și art. 256¹creează cadrul legislativ primar pentru publicitatea procurilor autentice notariale şi a revocării lor, inclusiv a celor neautentice, dacă revocarea este autentică, după modelul din art. 2033 Codul civil al României. Mediul de afaceri deja a chemat Ministerul Justiţiei să elaboreze un registru al procurilor. Dispoziţiile tranzitorii ale cadrului conex, aferente acestui articol, vor prevedea că el intră în vigoare din data creării condiţiilor tehnice pentru aplicarea sa.

TITLUL IV TERMENELE

Capitolul II: Prescripţia extinctivă

Proiectul exclude din art. 268 (Termenele speciale de prescripţie extinctivă) mai multe cazuri de termene speciale de prescripţie de 6 luni. În primul rând, se exclude prescripţia de 6 luni la încasarea penalităţii. O asemenea prescripţie nu se regăseşte în alte sisteme de drept (nici în Europa şi nici în Federaţia Rusă), şi ea creează probleme de distincţie dintre penalitate şi dobânda legală de întârziere. Or, modificările la Cartea 3-a vor clarifica faptul că creditorul poate opta între penalitate şi dobândă legală de întârziere, dar nu le poate cumula decât în prezenţa unei clauze penale punitive.

Prescripţiile speciale de 6 luni de la lit. b), c) şi d) din art. 268 şi 269 au fost excluse fiindcă dublează termenele de descoperire a viciilor sau prescripţie speciale prevăzute în capitolele dedicate contractelor respective în Cartea 3-a. De exemplu, conform Directivei 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, art. 5(1) propoziţia 2, termenul de descoperire a viciilor (de răspundere) în cazul viciului bunului vândut către consumator nu poate fi mai mic de 2 ani.

De asemenea, în privinţa art. 269, care reglementează viciile construcţiei, modificările şi completările pentru Cartea 3-a vor prevedea nu un termen de prescripţie, ci un termen de descoperire a viciilor (de răspundere) de 5 ani, ceea ce va oferi o protecţie juridică mai bună proprietarilor de imobile.

Prin modificarea art. 270 Proiectul aduce instituţia juridică a prescripţiei extinctivă în concordanţă cu majoritatea sistemelor de drept studiate prin aceea că permite modificarea prin contract, în condiţii foarte restrictive:

a) a duratei termenelor de prescripţie extinctivă,

b) a cursului prescripţiei extinctive pe calea fixări începutului acesteia ori a modificării temeiurilor legale de suspendare sau de întrerupere a acesteia, după caz.

Însă, în orice caz, nu se permite scurtarea termenului prescripţiei cu mai puţin de 1 an şi nici extinderea termenului prescripţiei peste 10 ani.

În aşa fel, se reiterează că prescripţia extinctivă nu protejează un interes de ordine publică, ci un interes privat, susceptibil de mai multă flexibilitate prin contracte liber negociate.

Completarea la art. 271 extinde cercul persoanelor ce pot invoca prescripţia pentru a proteja patrimoniul debitorului lor sau pentru a-şi apăra un interes legitim (în acelaşi sens prevede art. 2939 Cod civil al Italiei şi art. 2514 Cod civil al României).

La art. 272 se aduc mai multe precizări privind momentul începerii curgerii prescripţiei:

se înlătură contradicţia dintre alin. (2) şi (3) pentru ipoteza prescripţiei unei obligaţii fără termen. Soluţia alin. (3) coincide cu cea din art. 3:307 Cod civil al Olandei şi art. 200 alin. (2) Cod civil al Federaţiei Ruse;
(5) este exclus, deoarece dublează aproape exact art. 233;
(6) este mutat şi dezvoltat în noul articol 272²;
(7) şi (8) este exclus, întrucât contravine noului regim al răspunderii pentru vicii din Capitolul Vânzarea-cumpărarea în Cartea 3-a;
(10), privind prestaţiile succesive: Teza finală, privind prestaţiile care alcătuiesc un tot unitar, a fost exclusă, întrucât ea nu corespunde cu III. – 7:203(2) DCFR, şi este, în fond, nejustificată. De exemplu, dacă preţul a fost fracţionat în mai multe rate, creditorul trebuie să se îngrijească şi să ceară preţul pentru fiecare rată în termen şi nu se poate spune că curge o singură prescripţie pentru întregul preţ;
noul alin. (11) reglementează prescripţia obligaţiei de a nu face (bazat pe III. – 7:203(2) DCFR);
noul alin. (12) reglementează prescripţia dreptului la acţiune în restituirea îmbogăţirii nejustificate şi a acţiunii întemeiate pe gestiunea de afaceri fără mandat (bazat pe art. 3:309 Cod civil al Olandei). Derogarea de la regula generală a alin. (1) este că nu trebuie să existe o „încălcare”, adică creditorul să ceară restituirea, iar debitorul să refuze, ci termenul curge chiar din momentul îmbogăţirii, cu condiţia că se cunoştea şi debitorul;
(14)-(15) reglementează prescripţia unor drepturi speciale cum ar fi dreptul la rezoluţiunea sau revocarea contractului şi executarea silită a efectelor unei declaraţii de rezoluţiune sau revocare, precum şi dreptul la ajustarea contractului.

Noul art. 272¹ reglementează prescripţia extinctivă în cazul dreptului de regres, statuând că ea expiră la data în care ar fi expirat prescripţia dreptului la acţiune al creditorului iniţial faţă de debitorul urmărit în regres. Norma se va aplica, de exemplu, regresului pe care îl are cel care s-a subrogat în drepturile creditorului chirografar: asigurătorul, fidejusorul, alt terţ care a stins obligaţia.

Temeiurile de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă, prevăzute de art. 274 din Cod, sunt ajustate, după cum urmează:

la lit. a), ca parte a revizuirii terminologice, şi alinierii la terminologia DCFR şi a Convenţiei de la Viena privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri din 1980, termenul „forţă majoră” este înlocuit cu echivalentul funcţional „impediment în afara controlului creditorului şi dacă lui nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depăşească impedimentul ori consecinţele sale” (art. III. – 7:303 DCFR);
la lit. e) se exclude ipoteza „este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios”, întrucât este desuetă şi inaplicabilă. În schimb se introduce un temei nou de suspendare în materie succesorală: în cazul în care creditorul sau debitorul a decedat şi nici unei persoanei nu i s-a stabilit calitatea de moştenitor sau de persoană împuternicită să acţioneze din numele masei succesorale (a executorului testamentar care are împuterniciri de administrare, custodelui sau administratorului masei succesorale desemnat de notarul public sau a administratorului insolvabilităţii al masei succesorale). Soluţie similară se regăseşte în art. 2533 Cod civil al României şi art. III. – 7:306 DCFR;
noile lit. g) și h) recunosc suspendarea în cazul în care creditorul şi debitorul negociază cu privire la drept. Toate codificările moderne studiate prevăd negocierea ca temei de suspendare a cursului prescripţiei (art. 2532(6) Cod românesc, art. 202(3) Cod rusesc, §203 Cod german, art. III.–7:302 DCFR). Asta se face, pe de o parte, pentru a încuraja părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul dintre ele. Pe de altă parte, este un semn de rea-credinţă ca debitorul să negocieze soluţionarea amiabilă ca pe urmă să rupă negocierile de îndată ce a expirat prescripţia. La alin. (4) s-a specificat care se consideră momentul încetării negocierilor, pentru a evita incertitudinile instanţei în constatarea momentului când suspendarea a încetat şi cursul prescripţiei s-a reluat;
noua lit. i) recunoaşte suspendarea în cazul în care părţile se află, în condiţiile legii, în proces de mediere cu privire la drept. Astfel se implementează art. 34 din Legea cu privire la mediere, nr. 137 din 3 iulie 2015.

Proiectul extinde aplicabilitatea art. 276 (suspendarea prescripţiei în cazul administrării bunurilor unei alte persoane) asupra acţiunii în justiţie a persoanei juridice faţă de administratorul său de tragere la răspundere civilă (art. 3:321(1)(d) Cod civil din Olanda). Soluţia este logică, întrucât, atâta timp cât vinovatul este administrator, alte organe ale persoanei juridice ar putea să nu cunoască încălcările comise de acesta, şi doar un audit efectuat de noua administraţie poate în definitiv determina posibilele încălcări care atrag răspunderea.

Proiectul, de asemenea, extinde cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive conform art. 277, şi anume cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:

a) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, expres sau tacit, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită executarea parţială a obligaţiei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, constituirea unei garanţii, solicitarea unui termen de plată, declararea compensării şi altele asemenea manifestări care să ateste în mod neîndoielnic existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia (sunt combinate exemplele din Codul civil român şi art. 184 CESL);

b) prin înaintarea în modul stabilit a unei cereri de chemare în judecată, de arbitrare, a unei cereri de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, sau a unei alte cereri în organul jurisdicţional competent;

c) prin înaintarea în modul stabilit a unei cereri de admitere a creanţei în cadrul procesului de insolvabilitate, precum şi a cererii de intervenţie în cadrul procedurii de executare silită în curs pornite de alţi creditori.

La art. 278 (cursul prescripţiei în cazul restituirii ori scoaterii cererii de pe rol sau anulării ordonanţei) alin.(2) din Cod, Proiectul face precizarea importantă că dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când a devenit irevocabilă încheierea de restituire a cererii, de scoatere a cererii de pe rol ori de anulare a ordonanţei, depune o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă. Soluţia se regăseşte în art. 2539(2) Cod civil al României cu diferenţa că termenul e de 6 luni; art. 204 Cod civil al Federaţiei Ruse în redacţia Legii federale N 100-ФЗ din 7 mai 2013, cu diferenţa că se impune condiţia suplimentară ca reclamantul să nu aibă culpă în survenirea incidentului procesual; art. III. – 7:302(2) DCFR).

Noul art. 279¹ (durata maximă a termenului de prescripţie extinctivă) introduce o noutate esenţială în materie de prescripţie, şi anume că, în toate cazurile, termenul de prescripţie extinctivă nu poate depăşi durata maximă de 10 ani de la data încălcării dreptului, iar în cazul acţiunilor cu privire la repararea prejudiciului patrimonial şi moral cauzat prin deces sau vătămarea sănătăţii, 30 ani de la data încălcării dreptului.

Alineatul (2) introduce regula specială că, dacă conform dispoziţiei legale speciale prescripţia extinctivă a acţiunii curge de la o altă dată, atunci durata maximă prevăzută de dispoziţiile alin. (1) va curge de la acea dată. Cu titlu de exemplu, conform art. 272 alin.(12) în redacția proiectului: prescripţia dreptului la acţiune în restituirea îmbogăţirii nejustificate începe să curgă de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atît existenţa dreptului său la restituire cît şi persoana obligată să restituie. Iar dispoziţiile acestui alineat se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii întemeiate pe gestiunea de afaceri fără mandat.

De asemenea, la art. 279¹ alin. (4) se face precizarea că dispoziţiile prezentului articol nu afectează:

a) drepturile la acţiune imprescriptibile;

b) termenele de prescripţie extinctivă stabilite de lege care depășesc 10 ani;

c) efectele întreruperii prescripţiei extinctive conform dispoziţiilor legale.

Mai multe coduri moderne folosesc mecanismul datei maxime limită (long stop date) pentru a evita incertitudinea impusă de criteriul obiectiv de naştere a dreptului la acţiune „persoana trebuia să ştie că” i-a fost încălcat dreptul. Reglementarea propusă se bazează pe art. III. – 7:307 DCFR şi art. 200(2) Cod civil al Federaţiei Ruse în redacţia Legii federale N 100-ФЗ din 7 mai 2013.

La art. 280 lit. b) se precizează că sunt imprescriptibile extinctiv pretenţiile clienţilor faţă de bănci, asociații de economii și împrumut şi alţi prestatori de servicii de plată privind eliberarea mijloacelor înscrie în contul acestora sau a remiterilor de bani efectuate în folosul lor.

Art. 282 (efectele prescripţiei în cazul drepturilor garantate) restrânge excepţia cuprinsă în acest articol şi stabileşte că prescrierea unui drept garantat prin gaj nu împiedică pe cel îndreptăţit să ceară satisfacerea din bunul grevat că următoarele condiţii sunt întrunite cumulativ:

a) creditorul gajist va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunul grevat, excluzându-se de la urmărire restul patrimoniului debitorului ori debitorului gajist;

b) din produsul valorificării bunului grevat se poate satisface doar capitalul dreptului garantat şi cheltuielile de executare, dar excluzându-se dobânzile, dobânzile de întârziere, inclusiv penalităţile, şi alte accesorii;

c) nu au trecut mai mult de 2 ani de la data invocării faţă de creditor a expirării prescripţiei extinctive de către debitorul obligaţiei garantate (în acest sens a se vedea art. 2504 Cod civil al României şi art. IX. – 6:103 DCFR).

Capitolul III: Termenele de decădere

Titlul IV (Termenele) este completat cu un nou capitol dedicat termenelor de decădere, adică termenelor, stabilite prin lege sau prin voinţa părţilor, pentru exercitarea unui drept subiectiv sau încheierea unui act juridic (art. 283¹). Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit de decădere atrage stingerea lui (alin. (5). Actul unilateral care nu este încheiat şi, dacă este supus comunicării, este recepţionat de partea căruia el îi trebuie comunicat, înăuntrul termenului stabilit de decădere nu produce efecte juridice (alin.(6)).

Natura termenului de termen de prescripție trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, adică legea trebuie să menționeze că el este un termen de prescripție sau să fie evident că el este un termen pentru apărarea unui drept încălcat. De fapt, articolul nu atît introduce o prezumție de termen de decădere, cât prevede că instituirea termenelor de prescripție trebuie să fie clară.

Nu ar fi corectă să se instituie prezumția că orice termen este un termen de prescripție. De exemplu, în contracte este frecvent de a introduce termene de înaintare a pretențiile de câteva zile sau luni. Dacă ar interveni prezumția de termen de prescripție, aceste clauze ar deveni nule, fiindcă prescripția nu poate fi redusă la mai puțin de 1 an. Ca și termene de decădere, acele termene contractuale vor rămâne valabile.

Conţinutul capitolului se bazează pe art. 2964-2969 din Codul civil al Italiei şi art. 2545-2550 din Codul civil al României.

Se planifică, după publicarea tuturor modificărilor şi completărilor la toate cărţile Codului civil, abilitarea Ministerului Justiţiei cu renumerotarea şi republicarea codului.

TITLUL V PUBLICITATEA DREPTURILOR, A ACTELOR ȘI A FAPTELOR JURIDICE

Codul civil și alte acte normative frecvent operează cu conceptul de „înregistrare de stat” în sensul înregistrării unui drept, unui act juridic sau unui fapt juridic într-un registru de stat, așa cum este determinat de art. 5 din Legea nr. 71-XVI din 22 martie 2007 cu privire la registre.

Termenul de „publicitate” este folosit în sensul publicității juridice, adică a mijloacelor prin care terților, inclusiv autorităților publice, le sunt aduse la cunoștință anumite drepturi, acte juridice sau fapte juridice referitoare la persoane sau la bunuri. Formalitățile de publicitate sunt stabilite de lege pentru fiecare registru în parte și pot consta în înregistrare, înregistrare provizorie, notare, luare la evidență, consemnare sau chiar prin publicarea în Monitorul Oficial sau altă publicație.

Dispozițiile Titlului V nu reglementează aspectele de drept public privitoare la constituirea și ținerea registrelor de stat, care rămân sub incidența Legii nr. 71-XVI din 22 martie 2007 cu privire la registre.

Capitolul I: Dispoziţii generale

Principiile generale ale publicității juridice sunt:

1) prezumția absolută de cunoaștere – publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora (art. 283⁷ alin.(1));

2) prezumția de exactitate pozitivă – dacă un drept, act sau fapt a fost înregistrat într-un registru public, se prezumă că el există, cît timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii (art. 283⁸ alin.(1));

3) prezumția de exactitate negativă – în cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există (art. 283⁸ alin.(2));

Însă publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea dobînditorilor (art. 283⁷ alin.(3).

Dispozițiile acestui capitol se aplică deopotrivă:

a) registrelor cu caracter declarativ, adică registrele în care se fac înregistrări doar pentru a asigura opozabilitatea față de terți, dar înregistrarea nu este o condiție de dobândire a dreptului;

b) registrelor cu caracter constitutiv, adică registrele în care se fac înregistrări care au ca efect dobândirea unui drept. Acestor din urmă registre le este dedicat capitolul II din acest titlu.

Deși art. 283⁵ alin.(2) enumeră principalele registre prin intermediul cărora se realizează publicitatea, lista nu este exhaustivă.

Capitolul II: Registrele de publicitate cu caracter constitutiv

Secţiunea 1: Dispoziţii generale

Registrele cu caracter constitutiv deja există în sistemul de drept autohton și au un rol vital în asigurarea certitudinii și clarității juridice în circuitul civil. Astăzi, printre aceste registre se includ registrul bunurilor imobile, registrul garanțiilor reale mobiliare, registrele ţinute, conform legii, de către Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (de ex., registrul național al mărcilor, al brevetelor de invenție etc.).

Art. 283¹²stabilește sensul sintagmei „registru de publicitate cu caracter constitutiv”, și anume impune întrunirea a 2 condiţii cumulative:

a) în acel registru, conform legii, se supun înregistrării anumite drepturi reale asupra anumitor categorii de bunuri şi/sau anumite alte drepturi patrimoniale (drept înregistrat). Termenul de drept înregistrare cuprinde în primul rând dreptul de proprietate și alte drepturile reale, dar se au în vedere și registrele în care se înregistrează alte drepturi, care nu cad în categoria drepturilor reale, cum ar fi drepturile mărcii, drepturile rezultate din brevetele de invenții, dreptul asociatului asupra părții sociale în capitalul societății cu răspundere limitată, sau dreptul acționarului asupra acțiunii.

b) legea stabileşte că acele drepturi înregistrate se pot dobîndi numai prin înregistrarea lor în folosul dobînditorului în acel registru, cu excepţiile prevăzute de lege. Prin urmare, este necesar un text expres de lege care ar prevedea că înregistrarea dreptului în acel registru pe numele dobânditorului este formalitatea obligatorie pentru dobândirea acelui drept. Exemplul tipic este art. 290 și 321 din Codul civil conform căruia drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc din momentul înregistrării lor.

Din contra, conform legislației actuale, deși în registrul de stat al transporturilor se înmatriculează autovehiculul și se înregistrează dreptul de proprietate, lipsește un text de lege expres care ar prevedea că dreptul de proprietate asupra autovehiculelor trece la dobânditor din momentul înregistrării. Prin urmare, la moment, registrul de stat al transporturilor are caracter declarativ, și nu constitutiv, adică adevăratul proprietar al autovehiculului ar putea fi posesorul care deține un titlu de proprietate (contract etc.), chiar dacă el nu și-a înregistrat acest drept în registru. Aceasta stare de fapt creează confuzie (fiindcă numeroși cetățeni sunt sub impresia că este proprietar al autovehiculului persoana înregistrată ca atare în registru; chiar și instanțele de judecată se bazează pe informațiile din acest registru la soluționarea litigiilor privind proprietatea asupra autovehiculelor), dar și afectează certitudinea juridică (terților, în special creditorilor, autorităților fiscale, de poliție, le este dificil să determine cu certitudine cine este proprietarul unui automobil, fiindcă informația din registru este doar declarativă, nu și constitutivă).

Proiectul prevede trecerea de la caracterul declarativ la caracterul constitutiv al registrului de stat al transportului prin completarea Legii nr. 131-XVI din 7 iunie 2007 privind siguranţa traficului rutier cu noul art. 31^2. Totodată, se are în vedere că drepturile dobândite anterior asupra autovehiculelor se recunosc și se vor putea înregistra în registru în baza actelor translative în vigoare la data dobândirii.

Dispoziţiile Capitolului II sunt de natură generală și, în consecință, se prevede că ele se aplică în măsura în care prin dispoziţiile legale aplicabile unui anumit registru de publicitate sau prin alte dispoziţii legale speciale nu se prevede altfel.

Regimul registrelor de publicitate cu caracter constitutiv se bazează pe regimul actual al registrului bunurilor imobile. Totodată, Titlul V din Cartea a 2a a Codului civil (Registrul bunurilor imobile) se abrogă, astfel încât regimul acestui registru va fi guvernat de noul Titlu „Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice”, inclusiv Capitolul 2 și Capitolul 3, care cuprinde anumite reguli speciale privind registrul bunurilor imobile.

Având în vedere nevoia de generalizare a regimului actual al registrului bunurilor imobile termenul „înscriere” se substituie în redacția Codului civil cu cel ce „înregistrare”, „intabulare” devine „înregistrare”, iar „înscrierea provizorie” devine „înregistrare provizorie”.

Potrivit art. 283¹³, în registru se pot efectua înregistrări, înregistrări provizorii și notări.

Înregistrarea şi înregistrarea provizorie au ca obiect drepturile înregistrate, iar notarea se referă la alte drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu drepturile înregistrate cuprinse în registru.

Înregistrarea provizorie și notarea se fac numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Secţiunea a 2-a: Înregistrarea şi înregistrarea provizorie

Art. 283¹⁶ enunță caracterul constitutiv al registrelor care cad sub incidența acestui Capitol 2: dacă legea nu prevede altfel, drepturile înregistrate se constituie, se transmit, se grevează cu drepturi reale, numai prin înregistrare în registrul prevăzut de lege, pe baza actului sau faptului care întemeiază înregistrarea în condiţiile legii.

Art. 283¹⁷ reglementează excepțiile de la caracterul constitutiv al înregistrărilor: dreptul înregistrat se constituie sau se transmite fără înregistrare în registrul de publicitate prevăzut de lege în temeiul moştenirii, accesiunii naturale, vînzării silite, exproprierii pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Totuși, titularul dreptului înregistrat astfel dobîndit va putea dispune de el prin acte juridice numai după ce s-a făcut înregistrarea în registrul de publicitate corespunzător.

Secţiunea a 3-a: Notarea

Potrivit art. 283²⁷ alin.(1), drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la alin. (2) devin opozabile terţilor exclusiv prin notare, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate.

Printre noile fapte juridice care se supun notării enumerăm:

aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăți comerciale a dreptului înregistrat;
interdicția, stipulată prin contract sau testament, de înstrăinare sau de grevare a unui drept înregistrat (clauza de inalienabilitate);
calitatea dreptului înregistrat de bun comun al soţilor;
calitatea de fiduciar a titularului dreptului înregistrat şi, dacă sunt determinaţi, identitatea viitorilor beneficiari în raport cu dreptul înregistrat;
cererea de intentare a procesului de insolvabilitate contra titularului dreptului înregistrat şi intentarea procedurii de insolvabilitate de către instanţa de judecată;
acţiunea privind contestarea deciziei registratorului şi, dacă procedura prealabilă este obligatorie conform legii, cererea prealabilă acelei acţiuni;
instituirea măsurii de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, curatelă, tutelă) în privința titularului dreptului înregistrat dacă, conform condițiilor măsurii instituite, persoana ocrotită nu poate să încheie de sine stătător acte juridice de dispoziție în privința bunurilor imobile; modificarea sau revocarea acestei măsuri.
hotărîrea judecătorească primită de către deținătorul registrului de la instanţa de judecată dacă cel în folosul căruia urmează să se înregistreze dreptul înregistrat nu a depus cerere de înregistrare și nu a plătit taxele aferente conform procedurii legale.

O atenție deosebită s-a acordat instituției notării acțiunii, conform art. 283²⁸. Potrivit alin.(3), notarea acţiunii se face:

a) la cererea reclamantului pe baza cererii de chemare în judecată, cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, cererii de eliberare a ordonanţei sau cererii de arbitrare, cu ştampila de intrare ori altă dovadă de recepţie de către instanţa de judecată sau, după caz, a instanţei arbitrale;

b) dacă s-a dispus de către instanţa de judecată, în condiţiile Codului de procedură civilă;

c) din oficiu, atunci cînd prin acţiune se contestă decizia deținătorului registrului.

Prin urmare, în litigiile privind proprietatea imobiliară sau alte drepturi înregistrare, reclamantul nu va avea nevoie, pentru asigurarea executării viitoarei hotărâri judecătorești, de o interdicție de înstrăinare a dreptului înregistrat în litigiu, ci reclamantul de sine stătător își va putea nota acțiunea. Notarea acțiunii nu va împiedica titularul dreptului (pârâtul) să dispună de drept, însă dobânditorii se vor considera de rea-credință, o eventuală hotărâre judecătorească prin care dreptul se adjudecă reclamantului fiind opozabilă tuturor dobânditorilor (art. 283²² alin.(4) și 283³³alin.(2) coroborate cu art. 283²⁷ alin.(5)).

Secţiunea a 4-a: Rectificarea cuprinsului registrului

Secțiunea cuprinde o reglementare detaliată a rectificării cuprinsului registrului, având în vedere numărul mare de litigii privitoare la anularea actelor de proprietate asupra imobilelor și anularea înregistrărilor efectuate în registrul bunurilor imobile și altor drepturi înregistrate.

Potrivit art. 283³², acţiunea în rectificare este imprescriptibilă. Totuși, acţiunea în rectificare fondată pe unul din temeiurile prevăzute de dispozițiile art. 283³¹ alin. (1) lit. a) sau b) se respinge dacă titularul dreptului înregistrat a demonstrat intervenirea dobândirii de bună-credință conform art. 330¹ sau a uzucapiunii conform dispozițiilor art. 330². Astfel, dacă sunt întrunite condițiile protecției dobânditorului de bună-credință, drepturile acestui nu mai pot fi rectificate, iar titlul său se protejează.

Capitolul III: Registrul bunurilor imobile

Acest capitol cuprinde doar câteva norme speciale privitoare la registrului bunurilor imobile, și anume:

art. 283⁴⁰ privind renunţarea la dreptul de proprietate
art. 283⁴¹privind data producerii efectelor înregistrării: înregistrarea în registrul bunurilor imobile își va produce efectele de la data depunerii cererii la oficiul cadastral teritorial, ținîndu-se cont de data, ora și minutul depunerii.
art. 283⁴², care prevede că, în afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în registrul bunurilor imobile:

a) intenția titularului dreptului real imobiliar de a înstrăina sau de a ipoteca dreptul;

b) poprirea, gajul sau constituirea altei garanții reale asupra creanței ipotecare;

c) avizul privind exercitarea dreptului de ipotecă.

II. Cartea a doua

TITLUL I PATRIMONIUL

Proiectul introduce art. 287¹, care clasifică drepturile reale în dreptul de proprietate şi drepturile reale limitate. Sunt drepturi reale limitate:

a) dreptul de uzufruct;

b) dreptul de uz;

c) dreptul de abitaţie;

d) dreptul de superficie;

e) dreptul de servitute;

f) drepturile reale de garanţie, inclusiv gajul şi ipoteca;

g) alte drepturi cărora prin lege le este atribuit în mod expres acest caracter.

Sintagma „alte drepturi cărora prin lege le este atribuit în mod expres acest caracter” legiferează principiul numărului limitativ al drepturilor reale (numerus clausus), astfel încât regimul drepturilor reale nu se aplică altor drepturi asupra bunurilor, cum ar fi dreptul de locațiune sau dreptul de comodat.

De asemenea, Grupul de lucru a refuzat ideea includerii în categoria drepturilor reale a dreptului de administrare, de concesiune și de folosință gratuită asupra bunurilor statului sau unităților teritorial-administrative, din cauza naturii lor predominant administrative, de drept public. Cu toate acestea, s-a recunoscut necesitatea ordonării reglementării acestor drepturi în Legea nr. 121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, întrucât la moment autoritățile publice transmit imobile cu titlu de „folosință”, „gestiune economică”, „administrare operativă”, „transmitere la bilanț/balanță” etc. fără a exista un regim juridic comprehensiv al acestor drepturi de natură administrativă și fără a exista claritate privind delimitarea dintre aceste drepturi.

[Superficies solo cedit]

[Art. ex-287², ex-288-288⁴ în redacția Proiectului] [art. 458-463 C. civ.] au drept obiectiv revenirea la sistemul tradițional de a reglementa regimul bunurilor imobile și anume se revine la principiul că tot ce se află pe teren face parte din teren (superficies solo cedit). În acest sens, se introduce regula că bun imobil se consideră terenul, iar construcţiile, lucrările, drumurile, alte amenajări de pe el, fac parte componentă din teren (cf. §93-95 Codul civil german; § 50 Partea Generală a Codului civil al Estoniei, 2002; art. 968 Cod civil Letonia, 1994; art. 900 și 951 Cod civil Quebec etc.). Astfel, proprietarul terenului cu construcţie nu poate vinde sau ipoteca construcţia, dar păstra terenul.

Actualmente abaterea de la acest principiu generează mai multe anomalii juridice:

1) conform cadrului legal existent este posibil de a înstrăina terenul fără a înstrăina construcția, și invers;

2) proprietarul terenului ar putea cere proprietarului construcției o plată pentru folosirea terenului;

3) întinderea drepturilor proprietarului terenului este sever limitată de existența pe terenul său a unei construcții ce aparține unui terț. Astfel, proprietarul terenului are o nudă proprietate, care nu este limitată în timp;

4) dacă construcția a fost ridicată legal de către terț, proprietarul terenului nu are nicio cale de a cere demolarea ei, dar nici nu poate să forțeze terțul proprietar al construcției să-i vândă construcția și nici nu poate să forțeze terțul proprietar al construcției să cumpere de la el terenul. În special, în cazul așa-numitelor „locațiuni cu drept de construire” nu există claritate pentru situația când locatarul nu plătește chiria, iar locatorul desface contractul. Rămâne problema cui revine proprietatea construcției. În sistemul actual, proprietatea rămâne locatarului, ceea ce ridică întrebarea dacă desfacerea contractului de locațiune are vreun rost dacă tot locatarul va continua să se folosească de teren, dar deja neavând obligația contractuală de plată a chiriei;

5) în caz de vânzare a apartamentelor într-un bloc locativ în curs de construire, constructorul, nefiind proprietar al terenului, nu transmite cumpărătorilor de apartamente vreo cotă-parte din dreptul de proprietate asupra terenului, ceea ce expune proprietarii de apartamente la riscuri juridice și pretenții de la proprietarul terenului;

6) în cazul ridicării unei construcții de către soți pe terenul care aparține înainte de căsătorie unuia dintre soți, instanța poate recunoaște proprietate comună în devălmășie doar construcția, nu și terenul. Aceasta ridică problema delicată despre temeiul pe care soțul neproprietar al terenului poate folosi terenul pentru a avea acces la casa care îi aparține;

7) în cazul când pe teren se află construcții neînregistrate, iar terenul se vinde, se pune problema dacă cumpărătorul a dobândit și construcțiile neînregistrate;

8) faptul că proprietarul de apartament nu are niciun drept asupra terenului și asupra altor părți comune din condominiu îl lipsește de orice drept de a decide privind amenajarea și folosința acestor părți comune;

9) dacă construcția este distrusă, proprietarul construcției pierde investiția fiindcă, în absența unei superficii, nu mai are dreptul de a construi pe terenul terțului.

Toate aceste și alte probleme juridice sunt soluționate prin principiul că tot ce este construit pe teren aparține proprietarului terenului de plin drept (prin efectul legii).

Noua reglementare introduce și excepții de la principiu:

Superficia

Clădirile și alte lucruri și lucrări ataşate permanent la teren, care sunt construite pe terenul altuia pe baza unui drept de superficie nu constituie parte componentă a bunului imobil ([art. ex-288¹ alin.(2) Cod civil în redacția Proiectului] [art. 460 alin.(2) C. civ.]). Prin urmare, conform [art.ex- 443 alin.(5) în redacția Proiectului] [art. 654 alin.(5) C. civ.], dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe terenul grevat de superficie este exercitat de către superficiar pe durata existenței dreptului de superficie. În cazul în care construcția a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile, superficiarul va fi arătat ca proprietar al construcției pe durata existenței dreptului de superficie (cf. art. 330(2) din proiectul de modificare a Codului civil al Federației Ruse, Secțiunea Dreptul de construcție).

Construcțiile temporare

Lucrurile ataşate de teren pentru un scop temporar (numite și construcții provizorii) nu constituie parte componentă a bunului imobil ([art. ex-288¹ alin.(2) Cod civil în redacția Proiectului] [art. 460 alin.(2) C. civ.]). Aici se includ, cu titlu de exemplu, gherete, șoproane etc. care, în fond, nu constituie bunuri imobile.

Unitățile în condominiu

Potrivit [art. ex-288³ alin. (1) din Codul civil în redacția Proiectului] [art. 462 C. civ.], constituie bun imobil și unitatea în condominiu împreună cu cota-parte corespunzătoare din dreptul de proprietate sau de superficie asupra terenului, părților din clădire altele decât unitățile și altor părți comune ale condominiului.

Unitatea în condominiu și cota-parte corespunzătoare din dreptul asupra părților comune nu pot fi înstrăinate sau grevate decât împreună, adică ele constituie o „unitate juridică”.

Astfel, Proiectul corelează cu proiectul Legii cu privire la condominiu, elaborat de către Ministerul Dezvoltării Regionale și a Construcțiilor, care de asemenea folosește termenul de „unitate” în condominiu, ca termen juridic ce cuprinde apartamentele, oficiile, locurile de parcare și alte încăperi sau spații izolate înregistrate separat în capitolul C din registrul bunurilor imobile. În acord cu principiul superficies solo cedit atât prezentul Proiect cât și proiectul Legii cu privire la condominiu prevăd că proprietarul unității are, totodată, o cotă-parte în părțile comune ale condominiului, în special, asupra terenului comun și clădirii comune. Suplimentar, Proiectul se referă la această formă de structurare a proprietății la art. 355 din Codul civil în redacția Proiectului.

O atenție deosebită s-a acordat dispozițiilor tranzitorii, de trecere de la sistemul actual (de separare completă a dreptului asupra terenului și dreptului asupra construcției) la sistemul tradițional superficies solo cedit. S-a urmărit o reglementare previzibilă care, pe de o parte, este suficient de detaliată, iar, pe de altă parte, care nu ar aduce atingere drepturilor deja dobândite de către proprietarii de terenuri sau construcții. Astfel, dispozițiile tranzitorii relevante se cuprind în [art. ex-20-31] [art. 21-32] din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil, în redacția Proiectului. Ele se bazează pe experiența altor state post-sovietice care au revenit la principiul superficies solo cedit: art. 506, 3054 și 3058 din Codul civil al Cehiei, în vigoare din 1 ianuarie 2014; § 34¹-36 din Legea Estoniei privind reforma funciară din 17 octombrie 1991 și Legea Estoniei §13-15⁴ privind punerea în aplicare a legii privind proprietatea din 27 octombrie 1993; art. 232–243 din Codul civil polonez şi Legea Poloniei privind gestiunea bunurilor imobile din 1997.

Dispozițiile tranzitorii pot fi rezumate la următoarele coordonate:

1) construcţia sau lucrări atașate solid de teren înregistrate în capitolul B al registrului bunurilor imobile, încetează, din data de [1 martie 2019], a fi bun imobil separat şi devine parte componentă din teren, cu condiţia că la acea dată aceeaşi persoană sau aceleași persoane deţin în proprietate atât bunul imobil înregistrat separat în capitolul B cât şi terenul (art.21 din Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului);

2) bunurile imobile înregistrate separat în capitolul B care, conform legislaţiei anterioare nu constituie parte componentă a terenului pe care sunt amplasate, şi care la [1 martie 2019] aparţineau unei alte persoane decât proprietarul terenului, nu devine parte componentă a terenului şi continuă să se considere bun imobil (art.22 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului). Totuși, dacă după [1 martie 2019] terenul şi bunul imobil înregistrat separat în capitolul B devine proprietatea aceleiaşi persoane sau acelorași persoane, din data dobândirii, bunul imobil înregistrat separat în capitolul B încetează a fi bun imobil şi devine parte componentă a terenului pe care este amplasat (art. 24).

3) proprietarul terenului pe care sunt amplasate bunuri imobile înregistrate separat în capitolul B şi care nu devin parte componentă a terenului la [1 martie 2019] conform dispozițiilor art. 22, deţine un drept de preemţiune în caz de vânzare a bunului imobile înregistrat separat în capitolul B, iar proprietarul bunului imobil înregistrat separat în capitolul B deţine un drept de preemţiune în caz de vânzare a terenului. Acest drept de preemțiune nu se aplică în cazul în care terenul aparţine statului sau unităţii administrativ-teritoriale (art.23 din Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului).

4) dispozițiile tranzitorii prevăzute mai sus și noile reguli de la art. 288-288⁴ din Codul civil în redacția Proiectului nu afectează dispozițiile art. 278, 287³ din Codul fiscal și alte dispoziții ale legislației fiscale, conform cărora anumite bunuri imobile, părți componente ale bunurilor imobile ori părți din ele, drepturi asupra lor sau cote-părți din dreptul asupra lor, sunt obiect al impunerii.

5) prin efectul art. 26 al Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului, din [1 martie 2019], se instituie drept de superficie, asupra terenului care aparţine unei persoane private (alta decât statul sau unitatea administrativ-teritorială), în folosul proprietarului bunului imobil înregistrat separat în capitolul B (cu excepția construcțiilor provizorii) şi proprietarului bunului imobil înregistrat separat în capitolul C, dacă proprietarul bunului imobil respectiv, la data de [1 martie 2019], se află în una din următoarele situaţii:

a) are un drept de posesie sau folosinţă asupra terenului născut din lege sau contract, altul decât un drept de superficie;

b) nu are nici un drept asupra terenului.

Dreptul de superficie asupra terenului public se instituie pe termen determinat, iar art. 26 prevede reguli prin care se va determina acest termen. Punctul de pornire este că părțile ar trebui să convină amiabil asupra unui termen, iar în caz de neînțelegere decide instanța de judecată pornind de la durata prezumată de funcționare a construcției. În rest, acestei superficii i se aplică regimul de drept comun al superficiei, inclusiv regula că proprietarul terenului dobândește la încetarea superficiei proprietatea deplină asupra construcției în schimbul unei despăgubiri egală cu valoarea de piață a construcției conform art. 451 din Codul civil în redacția Proiectului dacă părțile nu convin altfel sau nu convin supra prelungirii superficiei.

Proiectul nu are drept obiectiv să soluționeze problema dacă proprietarul construcției îi datorează proprietarului terenului o redevență (chirie) pentru folosirea terenului pe durata superficiei. Acest aspect depinde de raportul dintre ei (contractual sau extracontractual) și de legea aplicabilă acestui raport, iar Proiectul nu poate interveni cu o soluție unică, care ar ignora circumstanțele istorice ale fiecărui caz în parte.

6) prin efectul art. 28 din Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului, din [1 martie 2019], se instituie drept de superficie asupra terenului care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (indiferent că face parte din domeniul public sau privat), în folosul proprietarului bunului imobil înregistrat separat în capitolul B (cu excepția construcțiilor provizorii) şi proprietarului bunului imobil înregistrat separat în capitolul C, dacă proprietarul bunului imobil respectiv, la data de [1 martie 2019], se află în una din următoarele situaţii:

a) are un drept de locaţiune cu drept de construcţie asupra terenului;

b) are un drept de concesiune asupra terenului;

c) are un drept de folosinţă asupra terenului pe baza parteneriatului public-privat;

d) are un drept de posesie sau folosinţă asupra terenului altele decât cele prevăzute la lit. a)-c);

e) nu are nici un drept asupra terenului.

Superficiarul care deţine superficie legală în temeiul lit. d) sau e) este obligat să achite în bugetul de stat sau, după caz, în bugetul local o redevenţă anuală în mărime egală cu chiria pentru locaţiunea terenului statului, prevăzută de legea anuală a bugetului de stat. Categoriile de persoane scutite de a plata redevenţei anuale se specifică în legea anuală a bugetului de stat. Această obligaţie incumbă şi dobânditorului subsecvent al bunului înregistrat separat şi al dreptului de superficie.

În cazul prevăzut de lit. e) dreptul de superficie se instituie doar asupra părții din teren necesare pentru deservirea bunului imobil înregistrat separat în capitolul B. Dimensiunile concrete ale sectoarelor de teren se stabilesc de către proprietarul terenului la cererea superficiarului sau la inițiativa proprietarului. În cazul prevăzut de lit. a)-d) dacă proprietarul bunului imobil respectiv are dreptul menționat doar asupra părții din terenul respectiv, dreptul de superficie se extinde doar asupra părții din teren asupra căruia el are dreptul menționat.

Dreptul de superficie prevăzut de art. 28 asupra terenului care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este perpetuu, cu excepție prevăzute de art. 28 alin.(5).

7) pentru certitudine juridică şi evitarea abuzurilor, drepturile dobândite anterior rămân neafectate. Astfel, se prevede că art. 288¹ nu afectează drepturile, de orice natură, ale persoanei, care nu este proprietar al terenului, de a construi și de a deveni proprietar al construcției ridicate, dobândite înainte [1 martie 2019] şi care vor continua să produce efecte juridice până la stingerea lor conform conţinutului lor, stabilit înainte de [1 martie 2019] (potrivit art.31 din Legea de punere în aplicare a Codului civil în redacția Proiectului). De exemplu, contractele de arendă funciară cu drept de construcţie încheiate de autoritățile publice locale îşi continuă efectul, însă pot fi prelungite doar sub forma unei superficii.

Proiectul introduce art. 302² al Codului civil, potrivit căruia sunt bunuri culturale mobile bunurile atribuite, în condiţiile legii, la patrimoniul cultural naţional mobil al Republicii Moldova, precum şi bunurile atribuite ca atare de legea aplicabilă regimului juridic al bunului respectiv conform regulilor dreptului internaţional privat. Bunurile culturale mobile care aparţin Republicii Moldova sau unităţii administrativ-teritoriale fac parte din domeniul public al acesteia. Regimul juridic al bunurilor culturale mobile, precum şi condiţiile şi limitele în care persoanele fizice şi juridice exercită dreptul de proprietate asupra acestora este prevăzut de lege, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi, în completare, de prezentul cod.

Dispozițiile se bazează pe cadrul creat de Legea nr. 280 din 27 decembrie 2011 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Introducerea conceptului de bunuri culturale mobile este important şi pentru aplicarea unor dispoziţii în materie de uzucapiune (art. 330¹, 331 și 333 Cod civil în redacția Proiectului, care, la rândul lor, implementează unele dispoziţii ale Convenţiei UNESCO din 14 noiembrie 1970 asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, ratificată prin Legea nr.141-XVI din 21 iunie 2007 şi a art. 8 din Directiva 2014/60/UE din 15.05.2014 privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru.

TITLUL II POSESIUNEA

Proiectul prevede o nouă reglementare a posesiei ca stare de fapt generatoare de efecte juridice, urmând concepția reglementării existente, dar preluând unele soluții prevăzute de Cartea VIII din DCFR, Codul civil german și Codul civil român.

Se recunoaște expres nu doar posesia bunurilor corporale, ci și a drepturilor, ca bunuri incorporale. Așadar, proiectul de lege introduce regula că se consideră posesor al dreptului persoana care a început să-l exercite ca un titular. Dispoziţiile privind posesia se aplică în mod corespunzător posesiei drepturilor. Așadar, de protecția posesorie, și în special de protecția posesorului de bună-credință și a dobânditorului de bună-credință vor beneficia și dobânditorii de creanțe, părți sociale în SRL, acțiuni în SA ori de drepturi asupra obiectelor de proprietate intelectuală. Abordarea modernă respectivă se regăsește și în Codul civil al Cehiei.

Capitolul I: Dispoziţii generale

Proiectul introduce delimitarea dintre posesorul sub nume de proprietar şi posesorul de drept limitat de (304¹ Cod civil în redacția Proiectului). Este posesor sub nume de proprietar persoana care exercită posesia asupra bunului cu intenţia de a se comporta cu el ca un proprietar.

Este posesor de drept limitat persoana care exercită posesia asupra bunului:

a) în calitate de titular al unui drept real limitat, în calitate de locatar, comodatar sau coproprietar, în privinţa cotelor-părţi ale celorlalţi coproprietari, precum şi în alte cazuri când exercită posesia cu intenţia de a acţiona astfel în interesul său, în baza unui anumit raport juridic cu posesorul sub nume de proprietar prin care posesorului de drept limitat a dobândit dreptul să posede bunul; sau

b) în calitate de antreprenor, cărăuş, depozitar, precum şi în alte cazuri când exercită posesia cu intenţia de a acţiona astfel la indicaţia posesorului sub nume de proprietar, în baza unui anumit raport juridic cu posesorul sub nume de proprietar prin care posesorul de drept limitat are dreptul de a reţine bunul până când cheltuielile sau costurile aferente posesiei nu au fost achitate de către posesorul sub nume de proprietar (cf. art. VIII – 1:206 şi 1:207 DCFR).

Delimitarea este relevantă pentru aplicarea regulilor uzucapiunii (art. 313, 330², 330⁴, 332 și 335 alin.(6) din Codul civil).

În locul art. 303 alin.(2) din redacția actuală a Codului civil, Proiectul introduce art. 304² care definește posesia prin prepus. Este prepus, în scopul exercitării posesiei, persoana:

a) care exercită stăpânirea de fapt nemijlocită asupra bunului din numele posesorului, neavând intenţia şi fără a fi parte la raportul juridic prevăzute de art. 304¹(3); sau

b) căreia posesorul îi poate da instrucţiuni obligatorii în legătură cu stăpânirea sau folosirea bunului în interesul posesorului.

La categoria de prepus se poate atribui, în special:

a) salariatul posesorului sau persoană care exercită o funcţie similară; sau

b) persoana căreia posesorul i-a îngăduit stăpânirea de fapt asupra bunului din motive practice.

De asemenea, este prepus persoana care accidental este într-o poziţie să exercite, şi exercită, stăpânirea de fapt nemijlocită asupra bunului pentru posesor (cf. VIII – 1.208 DCFR).

Capitolul II: Efectele posesiei

Secţiunea 1: Prezumția proprietății

Reglementarea cuprinsă în art. 305 din redacția existentă a Codului este păstrată, cu unele precizări.

Secţiunea 2: Apărarea posesiei

Proiectul reformează esențial regimul apărării posesiei ca stare de fapt contra deposedării sau tulburării ilegale de posesiei. Potrivit art. 306 în redacția Proiectului, persoana care deposedează posesorul sau îi tulbură posesia se consideră că acţionează ilegal, în sensul prezentei secţiuni, dacă persoana acţionează fără consimţământul posesorului, iar deposedarea sau tulburarea nu este permisă de lege (cf. VIII. – 6:201 DCFR).

Astfel, legea acordă următoarele mijloace de apărare a posesiei:

1) autoapărarea – posesorul sau un terţ poate recurge la autoapărare împotriva altei persoane care deposedează ilegal de bun posesorul, care în alt mod tulbură ilegal posesia, sau a cărei faptă de deposedare ilegală sau tulburare ilegală este iminentă (art. 307, cf. art. VIII. – 6:202 DCFR).

2) apărarea posesiei pe calea acţiunii în reintegrare – în cazul în care o persoană deposedează ilegal posesorul, acesta, sub sancţiunea decăderii, în termen de 1 an, este în drept să îi ceară restituirea bunului, indiferent de care dintre ei are dreptul de posesie sau are o posesie preferată. Termenul de 1 an începe să curgă de la data deposedării. (art. 308, cf. §858(2) din Codul civil german, art. VIII. – 6:203DCFR).

3) apărarea posesiei pe calea acţiunii în complângere – dacă o persoană tulbură ilegal posesia bunului, sau dacă tulburarea ilegală ori deposedarea ilegală este iminentă, posesorul, sub sancţiunea decăderii, în termen de 1 an, are dreptul la apărare conform dispoziţiilor alin.(1), indiferent de cine are dreptul sau o preferinţă de a poseda, folosi sau de a se bucura în alt mod de bun în sensul art. 310. Termenul de 1 an începe să curgă din momentul în care tulburarea începe sau, în caz de tulburare repetată, din momentul în care ultima tulburare a avut loc.

Instanţa de judecată poată să dispună apărarea posesorului, în funcţie de circumstanţe, prin interzicerea tulburării iminente, interzicerea tulburării curente, precum şi înlăturarea consecinţelor tulburărilor din trecut (art. 309, cf. art. VIII. – 6:204 DCFR).

4) apărarea posesiei preferate pe calea acţiunii în reintegrare – posesorul anterior este în drept să ceară restituirea bunului de la persoana care exercită stăpânirea de fapt asupra bunului dacă posesia anterioară este preferată în comparaţie cu posesia curentă a acestei persoane. Posesia anterioară este preferată în comparaţie cu posesia curentă dacă posesorul anterior este de bună-credinţă şi are dreptul să posede, în timp ce persoana care exercită posesia curentă nu are dreptul să posede bunul (art. 310, cf. art. VIII. – 6:301 DCFR).

5) apărarea posesiei preferate pe calea acţiunii în complângere – dacă o persoană tulbură posesia, sau tulburarea ori deposedarea este iminentă, posesorul de bună-credinţă are dreptul la apărare conform dispoziţiilor art. 309 alin.(2), cu excepţia cazului în care:

a) persoana care tulbură va avea, în caz de deposedare, o posesie preferată conform art. 310 alin. (2)-(4); sau

b) persoana are un drept de folosinţă sau de a se bucura în alt mod de bun care este preferat în comparaţie cu posesorul (cf. 310, art. VIII. – 6:302 DCFR).

De asemenea, Proiectul introduce în Codul de procedură civilă capitolul XXII² întitulat „Procedura în acțiunile posesorii” care cuprinde norme procedurale privind acțiunile posesorii după modelul Franței (art. 1264-1267 CPC), Italiei (art. 703-705) și României (art. 1003-1005 CPC).

TITLUL III PROPRIETATEA

Capitolul I: Dispoziţii generale

Noile art. 319¹-319⁴ din Codul civil reglementează clauza de inalienabilitate, adică clauza cuprinsă într-un contract sau testament care interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. În special, sunt stabilite condițiile de opozabilitate față de terți, inclusiv creditori, și sancțiunile nerespectării clauzei.

Capitolul II: Dobîndirea şi pierderea dreptului de proprietate

Capitolul este completat cu o serie de articole care reglementează momentul trecerii dreptului de proprietate în anumite situații speciale:

1) noul art. 322¹ reglementează situația lipsei dreptului sau împuternicirii la transmiţător, și stabilește că transmiterea are loc în momentul când dreptul este obţinut de transmiţător sau când persoana care are dreptul ori împuternicirea de a transmite a ratificat ulterior transmiterea (cf. art. VIII. – 2:102 DCFR).

2) noul art. 322²reglementează situația dreptului condiţionat al dobânditorului, și anume în cazul în care, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare ori antrepriză cu rezerva proprietăţii, contractului de leasing financiar ori a altui contract translativ de proprietate, trecerea proprietăţii este supusă unei condiţii suspensive, dreptul dobânditorului de a plăti preţul în condiţiile contractului şi dreptul dobânditorului de a dobândi dreptul de proprietate prin plată este opozabil creditorilor transmiţătorului (cf. art. VIII. – 2:307 DCFR).

3) noul art. 322³ reglementează înstrăinarea de mai multe ori aceluiaşi bun mobil de către transmiţător, și continuă soluțiile anterior prevăzute în art. 622 din Codul civil.

Principala modificare în acest capitol constă în noua reglementare a uzucapiunii, precum și a dobândirii de bună-credință. Aceste două instituții pereche sunt fundamentale pentru promovarea principiului certitudinii juridice și asigurării că, după o anumită perioadă, sau chiar fără trecerea unei anumite perioade, dreptul dobânditorului nu mai poate fi contestat din cauza unui viciu juridic al temeiului în baza căruia a dobândit dreptul (art. 336¹ din Codul civil în redacția Proiectului).

Potrivit 330¹alin.(1) dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul înregistrat în folosul său, în temeiul unui act juridic, în registrul bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul dispozițiilor art. 283¹², şi în cazul în care cel care a dispus de drept nu era adevăratul său titular, nu avea împuterniciri de a dispune de drept sau actul juridic de dispoziţie este ineficient pe alt temei. Buna-credinţă trebuie să subziste pînă în momentul depunerii cererii de înregistrare a dreptului.

(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte, în temeiul dispozițiilor alin.(1), dreptul înregistrat în cazul în care dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit sau dobânditorul nu a intrat în posesia bunului care face obiectul dreptului înregistrat.

Acest articol vine să protejeze în primul rând cumpărătorii de imobile care, deși au contracte de vânzare-cumpărare valabile, ulterior sunt acționați în judecată de adevăratul proprietar al imobilului, care invocă faptul că vânzătorul nu avea dreptul de proprietate sau nu avea împuterniciri, chiar dacă există o aparență pe care cumpărătorul s-a încredințat cu bună-credință. În acest caz, protecția cumpărătorului este imediată și nu cere un termen anume de posesie, dar cere intrarea în posesie. Or, proprietarul adevărat nu va putea pierde proprietatea adevărată, chiar dacă nu mai este înscris în registru dintr-o cauză viciată, dacă el rămâne în posesia bunului său.

Reglementarea uzucapiunii diferă după cum (1) se uzucapează un drept care se înregistrează într-un registru de publicitate cu caracter constitutiv, cum ar fi registrul bunurilor imobile (art. 330²din Codul civil în redacția Proiectului), sau (2) drepturi care nu se înregistrează în asemenea registre (art. 332). Așadar, Codul se îndepărtează de clasificarea clasică între bunuri imobile și mobile pentru care se stabileau termene diferite de uzucapiune, și analizează în schimb modul de asigurare a publicității dreptului înregistrat, precum și situația dobânditorului dreptului (dacă a plătit ceva în schimbul dreptului sau nu și dacă cunoștea viciile dreptului pe care îl dobândește sau nu).

Termenele necesare pentru aceste două uzucapiuni au fost uniformizate în funcție de situația dobânditorului dreptului. Astfel, pentru a uzucapa dobânditorul trebuie să exercite o posesie sub nume de proprietar:

a) timp de 3 ani, în cazul în care a dobândit dreptul cu titlu oneros şi, pe toată durata posesiei, a posedat cu bună-credinţă;

b) timp de 5 ani, în cazul în care a dobândit dreptul cu titlu gratuit şi, pe toată durata posesiei, a posedat cu bună-credinţă; sau

c) timp de 10 ani, în celelalte cazuri, adică în cazul în care dobânditorul era de rea-credință la momentul dobândirii sau a devenit de rea-credință înainte de împlinirea termenului corespunzător de la lit. a) sau, după caz, lit. b). Recunoașterea uzucapiunii în folosul dobânditorului de rea-credință este o noutate în legislația actuală, dar corespunde cu tendința altor state. Chiar dacă dobânditorul era de rea-credință, trecerea termenului de 10 ani justifică aplicarea uzucapiunii, deoarece soluția protejează terții cu care tratează dobânditorul și, în special, creditorii săi și dobânditorii subsecvenți.

O excepție de la aceste termene se prevede în art. 330, care, pentru oricare uzucapiune a bunurilor culturale mobile, stabilește un termen de 30 de ani.

În cazul uzucapiunii unui drept care se înregistrează într-un registru de publicitate cu caracter constitutiv (cunoscută și sub denumirea de „uzucapiune tabulară”), art. 330² din Codul civil în redacția Proiectului introduce condiția suplimentară, pe lângă durata respectivă a posesiei, ca dobânditorul să fi fost înregistrat în registru în cadrul aceleiași perioade. În cazul art. 330² în cadrul Grupului de lucru a fost pusă în discuție și opțiunea ca uzucapiunea să opereze doar cu condiția că dobânditorul a fost înregistrat perioada respectivă în registru, chiar dacă nu a exercitat posesia (sistemul Cehiei). S-a preferat însă soluția Germaniei care suplimentar solicită uzucapantul să exercite și posesia bunului, astfel se evită situația în care un terț ar uzucapa un bun imobil deși nu a intrat în posesia lui, iar fostul proprietar, deși nu mai este înregistrat în registrul bunurilor imobile, dar posedă bunul imobil, după un termen anumit pierde orice șansă de a mai contesta pierderea proprietății sale din careva circumstanțe viciate juridic.

Noul art. 330⁴ din Codul civil în redacția Proiectului reglementează o varietate specială a uzucapiunii de către posesorul de rea-credință – uzucapiunea dreptului contrar cuprinsului registrului de publicitate (cunoscută și sub denumirea de „uzucapiune extratabulară”). Această varietate a uzucapiunii este larg răspândită în sistemele de drept și a fost recunoscută compatibilă cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd şi JA. Pye (Oxford) Land Ltd vs Regatul Unit (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 august 2007).

Astfel, potrivit noului art. 330⁴ dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sau mobil poate fi înregistrat în registrul bunurilor imobile sau, după caz, într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv în sensul dispozițiilor art. 283¹² din Codul civil în redacția Proiectului, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se constată uzucapiunea, în folosul posesorului sub nume de proprietar care l-a posedat timp de 10 ani, în una din următoarele situaţii:

a) proprietarul înregistrat în registrul de publicitate a decedat ori, după caz, si-a încetat existenţa;

b) a fost înregistrată în registrul de publicitate declaraţia de renunţare la proprietate;

c) bunul imobil este un teren, cu sau fără construcţii, care nu a fost supus înregistrării primare în registrul bunurilor imobile.

Deoarece această uzucapiune operează ca urmare a unei proceduri judiciare, Proiectul prevede modificarea și completarea Codului de procedură civilă prin noua redacție a Capitolului XXXII întitulat „Uzucapiunea dreptului contrar cuprinsului registrului de publicitate”.

Proiectul păstrează concepția art. 331 din Codul civil în redacția actuală care reglementează instituția dobândirii cu bună-credinţă a dreptului de proprietate asupra bunului mobil dreptul de proprietate asupra căruia nu înregistrează într-un registru de publicitate cu caracter constitutiv.

În fine, art. 331¹ reglementează situația când un bunul mobil este grevat cu un drept real limitat al unui terț și transmițătorul nu are dreptul sau împuternicirea de a dispune de bun liber de dreptul terțului. Reglementarea prevede condițiile în care dobânditorul dreptului de proprietate, cu toate acestea, dobândește acest drept liber de dreptul terţului (cf. art. VIII. – 3:102 DCFR).

Capitolul III: Proprietatea comună

Proiectul operează modificări și completări doar în unele aspecte, mai problematice, în materie de proprietate comună, și anume:

1) noua redacție a art. 351 reglementează actele de administrare și dispoziţie privind bunurile proprietate comună pe cote-părţi. În special, în privința actelor de administrare cu privire la bunul comun de la regula unanimității se trece la regula majorității cotelor-părți pentru luarea deciziei de a încheia actul respectiv.

2) noul art. 351² precizează faptul că fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice actiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul actiunii în revendicare.

3) în problema partajului la art. 361 se precizează că dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se face prin:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui coproprietar, la cererea sau, în favoarea mai multor coproprietari, la cererea lor comună. În cazul mai multor cereri de atribuire care se contrazic reciproc, instanţa de judecată aplică dispoziţiile art. 361¹. Astfel, se înlătură confuzia anterioară care putea fi interpretată că bunul se atribuie în natură doar dacă toți coproprietarii o cer.

b) dacă niciunul dintre coproprietari nu a cerut atribuirea întregului bun, vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei. Unul din modurile în care coproprietarii se pot înțelege să facă vânzarea în temeiul lit. b) este licitația internă, fără participarea terților.

Art. 352 păstrează dreptul de preemțiune al coproprietarilor în caz de vânzare a cotei-părți, însă exclude paralelismul în ce privește procedura de respectare a dreptului de preemțiune și sancțiunile nerespectării sale. Acesta din urmă sunt lăsate dispozițiilor comune din Secțiunea Dreptul de preemțiune (art. 792¹-797) din Capitolul I, Titlul III, Cartea 3a din Codul civil.

Capitolul III¹ Proprietatea periodică

Noul capitolul introduce în legislația națională o varietate a proprietății comune – proprietatea periodică, folosită în special în produsele de vacanță (timesharing). Proprietatea periodică este modalitatea proprietății care apare ori de câte ori mai multe persoane (coproprietari) exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.

Se precizează că dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul în care asupra bunului există un drept de proprietate comună pe cote-părţi, iar coproprietarii au convenit asupra unui mod de folosinţă în intervale de timp determinate.

Deoarece proprietatea periodică este doar o varietate a proprietății comună pe cote-părți, proiectul specifică faptul că dispoziţiile legale privind proprietatea comună pe cote-părţi se aplică în mod corespunzător proprietăţii periodice în măsura în care nu contravin dispoziţiilor prezentului capitol.

Capitolul IV: Apărarea dreptului de proprietate

Noua redacție a capitolului simplifică regimul acțiunii în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor față de posesorul neproprietar), stabilind la art. 374 că proprietarul unui bun are dreptul de a i se recunoaşte dreptul de proprietate şi de a obţine sau recupera posesia sa de la oricare persoană îl stăpâneşte de fapt, următoarelor cazuri:

1) acea persoană are un drept de a poseda bunul, în sensul art. 304¹ alin.(3), opozabil proprietarului.

2) dacă, în condiţiile stabilite de lege, prin efectul dobândirii de bună-credinţă, uzucapiunii, accesiunii, a aplicării dispoziţiilor privind regimul bunului găsit sau a altui temei prevăzut de lege, proprietarul a pierdut dreptul de proprietate, iar posesorul sau predecesorul său l-a dobândit (art. 375 Cod civil).

Art. 375¹ reglementează situația specială a revendicării bunului dobândit în temeiul actului juridic lovit de nulitate absolută sau relativă sau ineficient (cf. art. VIII. – 6:102 DCFR), iar art. 375² reglementează problema concurenţei acțiunii în revendicare cu alte acţiuni

Capitolul V: Dreptul de vecinătate

Proiectul operează unele modificări de precizare la acest capitol. La art. 389 se precizează că orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de hotar. Această distanță este supletivă, adică se aplică doar dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism.

Iar la alineatul (3) al acestui articol se precizează că, în caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin.(1) şi (2), proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară demolarea construcţiei pe cheltuiala proprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.

TITLUL IV ALTE DREPTURI REALE

Capitolul I: Uzufructul

Proiectul exclude regula imperativă că uzufructul este, prin esența sa incesibil, și la noul art. 397² introduce doar o regulă supletivă că uzufructuarul nu poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar. Totuși, prin actul care s-a constituit uzufructul se poate stipula că uzufructul este cesibil. Modificarea are ca scop să facă uzufructul mai atractiv pentru mediul de afaceri și recunoaște valoarea lui comercială, precum și ușurează posibilitatea creditorilor uzufructuarului să urmărească silit dreptul de uzufruct.

Completarea de la art. 412 vine să precizeze care sunt reparaţiile mari care cad în sarcina nudului proprietar. Sunt reparații mari acelea ce au ca obiect o parte importantă din bun si care implică o cheltuială excepțională, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcțiilor privind structura de rezistentă, zidurile interioare si/sau exterioare, acoperișul, instalațiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul său.

Capitolul III: Servitutea

La art. 433 Proiectul clarifică în ce condiții servituțile pot fi dobândite prin uzucapiune. Orice servitute se poate dobândi prin uzucapiunea prevăzută la art. 330¹ (așa numita „uzucapiune tabulară”). Numai servitutea pozitivă se poate dobândi prin uzucapiunea prevăzută de dispozițiile art. 330³(așa numita „uzucapiune extratabulară”), care se vor aplica în mod corespunzător.

Capitolul IV: Superficia

La art. 443 Proiectul recunoaște faptul că construcţia ridicată de superficiar este o parte componentă esenţială a dreptului de superficie. Cu toate acestea, se aduce precizarea că dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe terenul grevat de superficie este exercitat de către superficiar pe durata existenței dreptului de superficie (cf. art. 330 alin.(2) din proiectul de modificare a Codului civil al Federației Ruse, Secțiunea Dreptul de construcție). În cazul în care construcția a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile, superficiarul va fi arătat ca proprietar al construcției pe durata existenței dreptului de superficie. Astfel, se concretizează că superficiarul nu are o proprietate pură și simplă, ci doar exercită dreptul de proprietate asupra construcției pe durata superficiei.

Proiectul operează modificări și în privința efectelor stingerii dreptului de superficie (art. 451). Așadar, în cazul expirării termenului superficiei sau rezoluțiunii contractului din care ea s-a născut, construcția care făcea obiectul dreptului de superficie, din data stingerii superficiei, devine de drept parte componentă a terenului conform art. 288¹, aparținând proprietarului terenului, iar dreptul superficiarului asupra terenului și construcției se radiază. Proprietarului terenului îi incumbă obligația de a plăti o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a acesteia de la data expirării termenului. Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să demoleze construcţia sau părţi ale ei. Superficiarul este obligat să remită proprietarului terenului actele aferente construirii construcției.

Când construcția nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea superficiarului să cumpere terenul la valoarea de piaţă pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcția. Superficiarul poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcția clădită pe teren si repune terenul în situația anterioară.

Capitolul V: Gajul

Noul capitol privind gajul recodifică legile speciale în materie (Legea nr. 449-XV din 30 iulie 2001 cu privire la gaj și Legea nr. 142-XVI din 26 iunie 2008 cu privire la ipotecă) și le consolidează cu dispozițiile anterioare ale acestui capitol. Capitolul se bazează pe concepția, structura și textul Legii cu privire la gaj, așa cum a fost reformată prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 173 din 25 iulie 2014. Regimul gajului mobiliar și ipotecii (imobiliare) este uniformizat în măsura posibilă, iar ipotecii se vor aplica noutățile prevăzute de Legea nr. 173 din 25 iulie 2014, cum ar fi dreptul debitorului ipotecar de a constitui ipotecă de rangul 2 fără consimțământul creditorului ipotecar de rangul 1, ceea ce va încuraja refinanțarea debitorilor și concurența mai mare între creditori.

În acest sens, potrivit art. 456 din Codul civil în redacția Proiectului, dispozițiile privitoare la gaj se aplică în mod corespunzător ipotecii în măsura în care nu contravin dispozițiilor speciale cu privire la ipotecă.

Capitolul VIII (Protecţia drepturilor debitorilor în tranzacţiile cu consumatorii) din Legea cu privire la ipotecă nu a fost preluat, deoarece materia dată este suficient și mai detaliat reglementată prin Legea privind contractele de credit pentru consumatori, nr. 202 din 12 iulie 2013, care va continua să se aplice.

La art. 462 din Codul civil în redacția Proiectului se precizează că dispozițiile privind ipoteca se aplică în mod corespunzător în cazul ipotecării drepturilor reale limitate dacă legea nu interzice ipotecarea lor, cum ar fi ipoteca uzufructului, servituții sau superficiei.

Prevederile art. 464 sunt modelate pe baza § 142-146 din Legea germană privind contractele de asigurări și au ca scop reglementarea relației dintre asigurător și creditorii garantaţi care tot au un interes legitim în bunul asigurat și menținerea asigurării chiar dacă apar incidente. În special, asigurătorul este obligat:

1) să confirme în scris creditorului garantat că îl recunoaşte ca creditor garantat faţă de care poartă obligaţiile prevăzute de prezentul articol;

2) la cererea creditorului garantat, să ofere informaţie în scris despre existenţa poliţei de asigurare în privinţa bunului grevat în folosul creditorului garantat şi suma asigurată din poliţă;

3) să expedieze creditorului garantat, fără întârziere nejustificată avertismentul prevăzut la art. 1327 alin.(1) lit. a);

4) în termen de 7 zile după ce i s-a notificat survenirea unui caz asigurat care ar putea rezulta într-o pretenţie mai mare de 5% din suma asigurată, să expedieze creditorului gajist informaţia despre acest fapt.

O noutate a Proiectului este introducerea art. 468² din Codul civil în redacția Proiectului privind dobândirea cu bună-credință a dreptului de gaj. Astfel, se instituie regula că chiar dacă debitorul gajist nu este titularul obiectului gajului și nici nu are împuternicirea de a-l gaja, creditorul gajist totuși dobândește un drept de gaj valabil dacă, la momentul constituirii gajului, sunt întrunite următoarele condiții cumulative:

a) debitorul gajist este înscris ca titular al obiectul gajului în registrul de publicitate prevăzut de lege sau, în cazul obiectelor dreptul asupra cărora, conform legii, nu se înregistrează într-un registru de publicitate, obiectul gajului sau titlul său reprezentativ la purtător se află în posesia debitorului gajist;

b) creditorul gajist nu a cunoscut și nici nu trebuia în mod rezonabil să cunoască faptul că debitorul gajist nu este titularul obiectului gajului și nici nu are împuternicirea de a-l gaja.

Regula de sus nu se aplică în cazul în care obiectul dreptul asupra cărora, conform legii, nu se înregistrează într-un registru de publicitate, a fost furat de la proprietar sau de la posesorul legal.

Reglementarea are drept scop protecția creditorilor gajiști de bună-credință contra riscului anulării gajului din cauza unor vicii juridice la constituirea gajului pe care creditorii gajiști nu le cunoșteau și nici nu trebuiau să le cunoască.

Art. 481 preia concepția Legii cu privire la gaj, conform căreia faptul că informaţia este înregistrată în Registrul garanţiilor nu constituie o prezumţie legală a veridicităţii acesteia. Această regulă vizează totalitatea informațiilor înscrise în registru (cum ar fi descrierea bunului, creanței garantate etc.). Potrivit alin.(2) însă se prevede că dispozițiile art. 283⁸ rămîn aplicabile, adică se aplică prezumția de exactitate pozitivă privitor la dreptul real înregistrat, și anume se prezumă că dreptul de gaj există. Prin urmare, trebuie să se facă distincție între exactitatea informației înregistrate, care nu se prezumă, și existența gajului, care se prezumă, dacă gajul este înregistrat.

Mai mult decât atât, conform art. 481 alin. (4) în raporturile cu terţii de bună-credinţă, debitorul gajist sau creditorul gajist nu poate invoca incorectitudinea informaţiei din Registrul garanţiilor.

Proiectul de asemenea preia art. 23 din Legea cu privire la ipotecă privind apărarea dreptului asupra bunului gajat în cazul pretenţiilor terţilor și art. 24 privind verificarea bunului gajat și le generalizează și pentru gajul mobiliar, și le incorporează în art. 487¹ și 487² respectiv din Codul civil în redacția Proiectului.

Termenul de „ordine de prioritate” se înlocuiește cu termenul „rang de prioritate” în acord cu terminologia dedicată în domeniu și cea din Titlul V („Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice”) din Cartea 1 a Codului civil.

La art. 494 alin.(2) lit. c) Proiectul extinde drepturile creditorului gajist la exercitarea gajului/ipotecii, și anume acordă dreptul să obțină posesiunea și să transmită în locațiune bunul gajat. În acest caz, dispozițiile legale privind vânzarea bunurilor corporale gajate se aplică în mod corespunzător la determinarea chiriei comercial rezonabile.

La lit. d) din același alineat se adaugă regula specială că, în cazul în care bunul gajat constă în dreptul asupra unui obiect de proprietate intelectuală, să vândă sau să acorde licențe cu titlu oneros către terți. În cazul acordării licenței, dispozițiile legale privind vânzarea bunurilor corporale gajate se aplică în mod corespunzător la determinarea remunerației comercial rezonabile pentru licență.

O atenție deosebită în Proiect este dedicată fazei de vânzare silită a bunului gajat, fază la care se comit abuzuri și în legătură cu care apar numeroase litigii.

Potrivit art. 505¹, vânzarea bunurilor este comercial rezonabilă dacă are loc în conformitate cu regulile prevăzute prin contractul de gaj sau, dacă nu s-au prevăzut asemenea reguli, după caz:

a) în modul în care se dispune în mod obișnuit de bunuri de același fel pe o piață organizată;

b) la prețul stabilit pe o piață organizată și valabil în momentul vânzării;

c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obișnuit bunuri de același fel.

În condițiile prevăzute mai sus, simplul fapt că se putea obține un preț mai mare dacă vânzarea ar fi avut loc în alt moment sau printr-o altă metodă decât cea aleasă de creditor nu face ca vânzarea să nu fie considerată comercial rezonabilă.

De asemenea, se reglementează problema reparării prejudiciului în caz de vânzare. Potrivit art. 506, în cazul în care creditorul gajist nu a respectat dispozițiile art. 505 și 505¹ la vânzarea bunului gajat, debitorul gajist are dreptul de a cere de la creditorul gajist care a vândut bunul gajat repararea prejudiciului cauzat, dar nu poate cere anularea vânzării.

Noul art. 507 oferă creditorilor gajiști o cale alternativă pentru a diminua riscul pretenției de reparare a prejudiciului din partea debitorului gajist sau a altor creditori gajiști, instituind procedura opoziției la condițiile de vânzare. Sintagma „la alegerea sa” din alineatul (1) al articolului indică faptul că creditorul gajist ar putea și să nu urmeze procedura opoziției, ci direct să vândă bunul, conform procedurilor actuale. Dacă însă creditorul gajist a ales această procedură, creditorul gajist care exercită dreptul de gaj poate notifica, conform regulilor privind notificare avizului de executare, debitorului gajist condițiile planificate de vânzare a bunului gajat. În termen de 15 zile de la comunicarea condițiilor planificate de vânzare debitorul gajist poate formula opoziție la condițiile de vânzare în instanța de judecată competentă. Opoziția suspendă de drept procedura de vânzare până la soluționarea definitivă a cauzei. Instanța va soluționa opoziția în termen de 5 zile. Hotărârea instanței poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare. În cazul respingerii opoziției, apelul nu îl oprește pe creditor să treacă la vânzarea bunului. Apelul se soluționează de urgentă.

Mai multe scenarii pot apărea:

a) dacă instanța admite opoziția, constatând că condițiile planificate de vânzare nu respectată dispozițiile art. 505 și 505¹, instanța va stabili condițiile de vânzare corespunzătoare și va încuviința vânzarea bunului.

b) bacă instanța a respins opoziția, creditorul gajist poate purcede la vânzare în condițiile planificate de vânzare.

Dacă creditorul gajist a vândut bunul în condițiile prevăzute la lit. a) sau b), debitorul gajist nu poate cere repararea prejudiciului pe temeiul prevăzut de dispozițiile art. 506. Dacă însă creditorul gajist a vândut bunul la un preț inferior celui determinat conform la lit. a) sau b), debitorul gajist poate cere repararea prejudiciului pe temeiul prevăzut de dispozițiile art. 506.

TITLUL V: REGISTRUL BUNURILOR IMOBILE

Titlul este exclus având în vedere noua reglementare cuprinsă în Titlul V („Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice”) din Cartea 1 a Codului civil.

Se planifică, după publicarea tuturor modificărilor şi completărilor la toate cărţile Codului civil, abilitarea Ministerului Justiţiei cu renumerotarea şi republicarea codului.

III. Cartea a treia

Grupul de lucru, în comun cu Ministerul Justiției, a elaborat proiectul modificărilor şi completărilor la Cartea 3 (Obligațiile), precum şi altor acte legislative.

În acest scop, au fost studiate şi s-au ţinut cont de ultimele evoluţii legislative pe plan internaţional şi european şi în special:

a) Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (Draft Common Frame of Reference) al Uniunii Europene, dezvoltat de mediul academic din Europa, publicat în 2008;

b) Codul civil german;

c) Codul civil francez, inclusiv modificările operate prin Ordonanţa nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de reformare a dreptului contractelor, a regimului general şi a probei obligaţiilor (Ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations);

d) Codul civil al Italiei; al Olandei; legile de drept privat ale Estoniei; noile coduri civile ale Cehiei (2014), Ungariei (2014), al Argentinei (2015);

e) noul Cod civil al României în vigoare din 1 octombrie 2011;

f) Codul civil al Federaţiei Ruse, cu modificările operate prin reforma pusă în aplicare între anii 2013 şi 2016;

g) dreptul european – în special directivele în materie de drept privat şi al protecţiei consumatorilor. De asemenea, s-a luat în cont Proiectul de Regulament al Parlamentului european şi al Consiliului privind Legislația europeană comună în materie de vânzare (Common European Sales Law Regulation – CESL), care însă nu a fost adoptat la nivel de UE.

La fel, s-a urmărit o mai bună corelare cu regulile şi principiile Convenţiei de la Viena privind contractele de vânzare internațională de mărfuri din 1980 (la care Republica Moldova este parte) şi Principiile Contractelor Comerciale Internaţionale, elaborate de către Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) (1994-2010).

Scopul Proiectului este de a moderniza dreptul privat al Republicii Moldova, conform ultimelor tendinţe europene şi internaţionale în materie, de a face legislaţia civilă mai exactă şi mai previzibilă, de a proteja mai bine consumatorii stabilind norme juridice în materie de obligații și contracte de la care nu se poate deroga în detrimentul consumatorilor etc. Această abordare corelează cu introducerea expresă de către Proiect a principiului protecției consumatorilor în art. 1 al Codului civil.

Din cealaltă perspectivă, în raporturile dintre profesioniști, sunt lărgite și clarificate limitele libertății contractuale, în special prin edictarea normei conform căreia dispozițiile Cărții 3 privitoare la conținutul contractelor se prezumă dispozitive, iar profesioniștii își pot amenaja liber raportul contractual, fiind diminuat riscul anulării clauzei la care ei au convenit.

Una din metodele modernizării este abrogarea și recodificarea legilor speciale care au același obiect de reglementare ca și normele existente în Codul civil:

1) Legea nr. 198-XV din 15 mai 2003 cu privire la arenda în agricultură;

2) Legea nr. 59-XVI din 28 aprilie 2005 cu privire la leasing;

3) capitolele I și II privind contractul de asigurare din Legea nr. 407-XVI din 21 decembrie 2006 cu privire la asigurări;

4) Legea nr. 256 din 9 decembrie 2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;

5) Legea nr. 8 din 26 februarie 2016 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor.

Recodificarea are ca obiectiv în primul rând excluderea, în măsura posibilă, a paralelismelor în legislația civilă, care, la rândul său, contribuie la aplicarea uniformă a legislației și ușurează sarcina practicienilor de cunoaștere a legislației civile.

TITLUL I DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL

Capitolul I: Dispoziţii comune privind obligaţiile

Art. 515 este exclus având în vedere reglementarea mai detaliată cuprinsă în noul art. 678¹⁵.

Singura completare de substanță în acest capitol este introducerea art. 517¹, care definește conceptul de obligaţii corelative, după modelul art. III. – 1:101(4) DCFR. Definiția este necesară având în vedere abrogarea prin Proiect a Capitolului III Contractul sinalagmatic (Titlul II), iar Codul civil se referă uneori la obligațiile corelative ale părților atât în context contractual cât și extracontractual. Un exemplu este art. 578 în redacția Proiectului privind ordinea executării obligațiilor în raporturile sinalagmatice, care se aplică indiferent că ele ar rezulta dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau un raport de restituire a prestațiilor reciproce guvernat de regulile îmbogățirii nejustificate atunci când un contract este anulat. De asemenea, conceptul obligației corelative este unul central în reglementarea din Capitolul V Neexecutarea obligației (Titlul I), începând cu art. 602 în redacția Proiectului.

Capitolul II: Pluralitatea de subiecte şi obiecte în cadrul unei obligaţii

Secţiunea 1: Obligaţiile divizibile şi indivizibile

Proiectul propune la art. 521 noi definiții ale obligațiilor indivizibile (cf. art. III. – 4:102(3) DCFR) și creanțelor indivizibile (cf. art. III. – 4:202(3) DCFR). O problemă practică se rezolvă de noul art. 521¹: dacă unul din creditorii indivizibili refuză să accepte sau nu poate accepta executarea prestației, debitorul se poate elibera de obligație prin consemnare (cf. III. – 4:205 DCFR). Regula se aplică, de exemplu, când un debitor al defunctului vrea să plătească datoria către moștenitori. Pentru a asigura că plata este efectuată față de toți moștenitorii (a se nota că, potrivit art. 1575⁷⁰ din Proiectul Cărții 4 Moștenirea, „dacă o creanță intră în componenţa masei succesorale, debitorul poate să execute obligația numai față de toți moștenitorii, iar fiecare comoștenitor poate cere îndeplinirea obligației față de toți moștenitorii”), se prevede că ea trebuie consemnată de debitor în folosul tuturor moștenitorilor la o bancă sau la un notar public (art. 645). Prin partajarea masei succesorale se vor determina drepturile fiecărui moștenitor asupra sumei consemnate.

Secţiunea a 2-a: Solidaritatea creditorilor

La art. 523 se clarifică faptul că obligațiile indivizibile nu sunt obligații solidare. De asemenea, se introduc principii, recunoscute în doctrină, privind reprezentarea creditorilor solidari (art. 529) și privind suspendarea şi întreruperea prescripţiei în folosul creditorului solidar (art. 529¹).

Secţiunea a 3-a: Solidaritatea debitorilor

La art. 531 se clarifică faptul că creanțele indivizibile nu sunt creanțe solidare.

Noul art. 540¹ reglementează efectele remiterii de datorie a unui debitor solidar sau încheierii tranzacţiei cu el, și urmează regula larg recunoscută că ceilalţi debitori sunt eliberaţi în măsura părţii acelui debitor (cf. art. III. – 4:109(1) DCFR, art. 1451(2) Cod civil al României).

Art. 544 este completat cu o reglementare mai detaliată a dreptului de regres în cazul satisfacerii obligaţiei de către unul din debitorii solidari. Debitorul solidar care a satisfăcut obligaţia de asemenea are dreptul, cu respectarea prioritară a drepturilor sau intereselor apărute anterior ale creditorului, să exercite drepturile şi acţiunile creditorului, inclusiv oricare drepturi de garanţie care le însoţesc, în măsura necesară pentru a recupera părţile celorlalţi debitori solidari din obligaţie (cf. art. III. – 4:107(1) DCFR).

Capitolul III: Transmisiunea creanţei şi a obligaţiei

Denumirea capitolului a fost schimbată în Transmisiunea creanței și obligației pentru a lărgi domeniul de aplicare al capitolului, având în vedere adăugarea secțiunilor noi privind cesiunea contractului, transmisiunea în cazul insolvabilității reprezentantului indirect și privind subrogația.

Secţiunea 1: Cesiunea de creanţă

Proiectul precizează anumite aspecte privind cesibilitatea creanțelor și, în special, se restrânge cazurile când o creanță ar fi incesibilă prin efectul unei clauze din contractul din care rezultă creanța și se prevede protecția cesionarului de bună-credință, având în vedere comercializarea creanțelor (cf. art. III. – 5:108 DCFR).

Art. 559 este extind pentru o detaliere a garanțiilor pe care un cedent le acordă cesionarului, și anume cedentul garantează că:

a) creanța cesionată există sau, în cazul creanţei viitoare, va exista conform contractului din care rezultă;

b) cedentul este îndreptățit să cedeze creanța sau va fi în drept să o facă la momentul când cesiunea va produce efecte;

c) debitorul nu deţine careva excepţii împotriva satisfacerii creanţei;

d) creanța nu va fi afectată de nici un drept de compensare existând între cedent și debitor;

e) creanța nu a făcut obiectul unei cesiuni anterioare în folosul altui cesionar și nu este obiect al unui drept de garanție în folosul unui terţ (cf. art. III. – 5:112 DCFR).

În art. 564 se introduc reglementări menite să protejeze debitorul care plătește unui cesionar aparent: debitorul este liberat de obligație prin executare în folosul cedentului atâta timp cât debitorul nu a primit nici o notificare privind cesiunea fie de la cedent fie de la cesionar și nu cunoaşte despre faptul că cedentul nu mai este îndreptățit să obțină executarea. Chiar dacă persoana identificată în calitate de cesionar în notificarea privind cesiunea primită de la cedent nu este creditor, debitorul este liberat de obligație prin executarea cu bună-credință în folosul acelei persoane (cf. art. III. – 5:119 DCFR).

Secţiunea a 2-a: Preluarea datoriei

Secțiunea este expusă în redacție nouă și oferă o reglementare mai detaliată și comprehensivă instituției preluării datoriei.

La art. 567 în redacția Proiectului se specifică felurile preluării datoriei. Un terţ (noul debitor) poate să preia datoria sau o parte din ea în unul din următoarele feluri:

a) debitorul inițial este liberat de datorie (substituirea completă de către noul debitor);

b) debitorul inițial este menținut în calitate de debitor pentru cazul în care noul debitor nu își execută adecvat obligațiile (substituirea incompletă de către noul debitor);

c) debitorul inițial și cel nou poartă răspundere solidară (adăugirea noului debitor).

În cazul în care este evident că a apărut un nou debitor, dar felul preluării datoriei nu este clar, debitorul inițial și cel nou sunt considerați debitori solidari (cf. art. III. – 5:202 DCFR). Această diferă de prezumția cuprinsă în art. 567 alin.(1) în redacția actuală, potrivit căreia în caz de preluare a datorie are loc substituirea completă de către noul debitor. În concepția noii reglementări părțile preluării de datorie vor trebui să specifice expres că noul debitor înlocuiește complet vechiul debitor, iar creditorul să consimtă expres anume la un așa fel de preluare a datoriei.

Art. 569 alin.(2) în redacția Proiectului precizează că consimțământul creditorului privind substituirea de către noul debitor poate să fie dat şi în prealabil. În acest caz, substituirea produce efecte numai când creditorul a fost notificat de către noul debitor despre contractul dintre noul debitor și cel inițial.

Secţiunea a 3-a: Cesiunea contractului

Mecanismul cesiunii contractului este frecvent utilizat în practică (de exemplu, cesiunea locațiunii, cesiunea contractului de leasing, cesiunea contractului privind investițiile în construcții). Noul art. 571⁵ recunoaște expres conceptul de cesiune a contractului și stabilește că o parte la raportul contractual poate să convină cu un terţ, cu consimțământul celeilalte părți la raportul contractual, ca terţul să o substituie în calitatea de parte la raportul contractual.

În măsura în care prin efectul acestei substituiri terţul dobândeşte drepturi, se aplică dispozițiile secțiunii 1 a capitolului III. În măsura în care terţul preia obligații, se aplică dispozițiile secțiunii 2 a capitolului III (cf. art. III. – 5:302 DCFR).

Secţiunea a 4-a: Transmisiunea în cazul insolvabilității reprezentantului indirect

Noua secțiune reglementează situația specifică când reprezentantul indirect (cum ar fi comisionarul) a încheiat un contract cu un terţ în baza instrucțiunilor și pe contul reprezentatului indirect (cum ar fi comitentul), astfel încât reprezentantul, și nu reprezentatul, este parte contractantă la acel contract.

Regula de protecție a reprezentatului este că, dacă împotriva reprezentantului s-a intentat procedura de insolvabilitate, reprezentatul poate să notifice terţul și reprezentantul privind preluarea drepturilor reprezentantului conform contractului în raport cu terţul (cf. art. III. – 5:401 DCFR).

Secţiunea a 5-a: Subrogația

Transmisiunea creanței pe calea subrogării este frecventă în practică, existând numeroase cazuri când un terț este nevoit sau are interes să plătească datoria în locul debitorului. Noua Secțiune, bazată pe reglementările codurilor civile italian (art. 1201-1205) și românesc (art. 1593-1598), introduce dispoziții comune aplicabile subrogației, suplinind vacuumul existent privind regimul subrogației.

Art. 571⁸ distinge între subrogaţia convenţională și legală.

Subrogaţia convenţională poate fi:

a) consimţită de creditor, atunci când creditorul, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului (art. 571⁹). Această subrogaţie operează fără consimţământul debitorului;

b) consimțită de debitor, atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă. Subrogaţia se produce numai dacă actul de împrumut, inclusiv credit, şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor (art. 571¹⁰). Recunoașterea expresă a acestei forme de subrogație va oferi avantaje debitorilor, care vor putea mai ușor să se refinanțeze la un alt creditor. Noul creditor va deveni titular al garanțiilor vechiului creditor fără consimțământul acestuia din urmă.

Subrogația legală se produce:

a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii;

b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv;

c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;

d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii (art. 571¹¹).

Capitolul IV: Executarea obligaţiilor

Secţiunea 1: Dispoziţii generale cu privire la executarea obligaţiilor

Art. 575 precizează că expedierea unei facturi sau alte cereri echivalente de plată constituie actul juridic prin care se inițiază curgerea termenului de 7 zile pentru executarea unei obligații pentru care inițial nu era stabilit un termen. Introducerea acțiunii în justiție față de debitor se asimilează cererii de executare din partea creditorului.

Scopul noului art. 575¹ este de a transpune regulile din art. 3(3-5) și 4(3)(5) și (6) ale Directivei 2011/7/EU din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale. Regulile de principiu sunt că:

1) termenul de executare a obligaţiei pecuniare, stabilit în contractul încheiat între profesioniști, care are ca obiect livrarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, nu poate depăși 60 de zile de la data primirii facturii de la profesionist, sau livrării bunurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de către profesionist, ori de la data verificării acestora (alin.(3)). Prin excepţie, părţile pot stipula în mod expres în contract un termen de executare mai mare cu condiția ca această clauză să nu fie vădit abuzivă faţă de creditor, în sensul art. 720/3 în redacția Proiectului;

2) termenul de executare a obligaţiei pecuniare de către o autoritate publică sau o altă persoană juridică de drept public ori asociațiile acestora, stabilit în contractul încheiat cu un profesionist, care are ca obiect livrarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, nu poate depăși 30 de zile de la data primirii facturii de la profesionist, sau livrării bunurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de către profesionist, ori de la data verificării acestora (alin.(3)). Prin excepţie, părţile pot stipula în mod expres în contract un termen de executare care nu poate depăși 60 de zile dacă acesta este justificat în mod obiectiv, ținând cont de natura sau caracteristicile specifice ale contractului.

Regulile au scopul de a asigura că, în contractele comerciale între operatori economici sau între operatori economici și autorități publice, dacă mărfurile sunt livrate sau serviciile ori lucrările sunt prestate, ele urmează a fi achitate în termene restrânse. Termenele nerezonabil de lungi afectează lichiditățile întreprinderilor și complică situația financiară a acestora. Acestea afectează, de asemenea, competitivitatea și rentabilitatea întreprinderilor, odată ce creditorul trebuie să obțină finanțări externe din cauza problemelor de lichiditate. Riscul apariției acestor efecte negative crește în mod considerabil în perioadele de încetinire a creșterii economice, când accesul la finanțare este mai dificil.

În ce privește contractele de consumator, art. 575² introduce regula supletivă că, dacă termenul de executare a obligaţiei rezultate dintr-un contract dintre un profesionist şi un consumator nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia:

a) profesionistul trebuie să execute obligaţia în folosul consumatorului nu mai târziu de 30 de zile de la data încheierii contractului dacă consumatorul nu a cerut executarea să aibă loc mai devreme, conform art. 575 (cf. art. Legea nr. 8 din 26 februarie 2016 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor; art. 17(1) din Directiva 2011/83/UE);

b) consumatorul trebuie să plătească profesionistului în termen de 30 de zile de la data primirii de către consumator a facturii sau a unei alte cereri de plată (cf. III. – 3:710 DCFR).

Completările la art. 576 reglementează situațiile când o obligaţie pecuniară urmează a fi executată în rate, și stabilește în ce temei creditorul poate pretinde executarea imediată a ratelor neajunse la scadenţă, dacă:

a) a survenit unul din cazurile prevăzute la alin.(1);

b) o rată rămâne neplătită, total sau parţial, mai mult de 45 de zile de la scadenţa ei;

c) pe parcursul oricărei perioade de 12 luni consecutive, trei sau mai multe rate nu au fost plătite integral la scadenţă;

d) sunt întrunite condiţiile care îl îndreptăţesc pe creditor să recurgă la rezoluţiune pentru neexecutare a raportului contractual din care rezultă obligaţia pecuniară.

Norma este în primul rând aplicabilă în contractele care cuprind o finanțare (vânzare în credit, împrumut, credit, leasing). Părțile pot deroga de la aceste reguli însă de la ele nu se poate deroga în detrimentul debitorului consumator, adică consumatorul debitor beneficiază de aceste termene minime pentru a remedia neplata și a evita cererea de accelerare a scadenței din partea creditorului profesionist.

La art. 583 alin.(4) se oferă răspuns la întrebarea: din care moment se consideră stinsă obligaţia pecuniară executată prin transfer. Soluţia este că, dacă plata se face prin transfer, obligaţia pecuniară se consideră executată la data la care suma de bani care a făcut obiectul plăţii a fost înregistrată în contul prestatorului de servicii de plată al persoanei căreia trebuia să i se facă plata. Astfel, dacă banca beneficiarului plăţii a primit transferul bănesc pe 8 noiembrie, însă a înregistrat banii în contul beneficiarului plăţii pe 9 noiembrie, se va considera că obligaţia plătitorului faţă de beneficiarul plăţii a fost stinsă pe 8 noiembrie (numită şi data valutei / value date). Raţionamentul soluţiei constă în faptul că banca sau alt prestator de servicii de plată este un agent al beneficiarului plăţii, iar primirea plăţii de către agent valorează primire de către beneficiar însuşi. Dacă prestatorul de servicii de plată întârzie, din motive culpabile, să înregistreze plata în contul beneficiarul, răspunderea (inclusiv eventualele dobânzi legale de întârziere sau penalităţi) ar trebui acoperită de prestatorul de servicii de plată şi nu de către plătitor.

Soluţia corespunde cu cea cuprinsă în 67 alin.(1) al Legii nr. 114 din 18.05.2012 cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică, precum şi în art. 6.1.8 al Principiilor Contractelor Comerciale Internaţionale ale UNIDROIT.

Completarea la art. 585 stabilește că rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei aplicabilă obligațiilor pecuniare precum și aplicabilă la calculul dobânzii legale de întârziere:

a) pentru primul semestru al anului în cauză, este rata în vigoare la data de 1 ianuarie din anul respectiv;

b) pentru al doilea semestru al anului în cauză, este rata în vigoare la data de 1 iulie din anul respectiv.

Abordarea corespunde cu art. 3(2) din Directiva 2011/7/UE și este de natură să ușureze procedura de calculare și aplicare a ratei dobânzii legale de întârziere conform art. 623²⁰ în redacția Proiectului (corespondentul art. 619 din redacția actuală a codului).

Noua redacție a art. 591 privind interzicerea perceperii unor plăţi de la consumatori, recodifică art. 16 alin.(2), 18 alin.(2), 20 alin.(1) și 21 din Legea nr. 8 din 26 februarie 2016 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor.

Art. 591 din redacția actuală a codului se exclude pe motiv că a fost înlocuit efectiv prin Legea nr. 202 din 12 iulie 2013 privind contractele de credit pentru consumatori.

Secţiunea a 2-a: Întârzierea creditorului

Secțiunea se completează cu art. 597¹, care reglementează situația nepreluării bunul corporal și dispune că persoana obligată să predea sau să restituie un bun corporal altul decât banii şi care a rămas în posesia lui din motiv că creditorul nu a preluat bunul, este obligată să ia măsuri rezonabile de a-l proteja şi păstra. Corespunzător, se recunoaște dreptul ei la rambursarea cheltuielilor rezonabile de păstrare și chiar dreptul de a vinde bunul perisabil (cf. art. III. – 2:111 DCFR).

Secţiunea a 3-a: Protecţia dreptului la executarea obligaţiei

Secțiunea este completată cu §1 dedicat patrimoniului ca garanție comună a creditorilor și §3 dedicat acțiunii revocatorii.

1. Dispoziții generale

Noul art. 597² edictează principiul că debitorul răspunde cu întregul său patrimoniu pentru obligațiile sale (cf. art. 27, 68 și 194 din cod). Acesta servește drept garanție comună a creditorilor săi.

Alin. (3) precizează că creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege (de exemplu, diviziunea bunurilor soților, în bunuri comune și bunuri personale), trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale.

Art. 597³ dispune principiul egalității creditorilor conform căruia sumele obținute din urmărirea bunurilor din patrimoniul debitorului se împart între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia (cf. art. 144 din Codul de executare), cu următoarele excepții:

a) între creditori există contracte cu privire la ordinea îndestulării lor. Această excepție validează expres așa-numitele contracte de subordonare sau contracte inter-creditor, frecvent întâlnite în practică, prin care creditorii aceluiași debitor stabilesc diferite ranguri între ei;

b) există cauze de preferință, adică un creditor deține un privilegiu sau o garanție reală.

Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale (art. 597⁴). Legea națională cuprinde mai multe cauze de preferință, fără a le numi expres privilegii:

a) conform art. 145 din Codul de executare, există două categorii de creanţe chirografare care sunt privilegiate faţă de toate celelalte creanţe chirografare;

b) art. 43 alin.(2) al Legii nr. 149 din 29 iunie 2012 a insolvabilităţii stabilește creanţele chirografare privilegiate.

Proiectul stabilește că privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înregistrarea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Creanţele garantate cu o garanție reală se satisfac din contul bunurilor grevate cu prioritate față de creanțele privilegiate. Creanțele privilegiate se satisfac cu prioritate față de creanțele fără privilegiu, chiar dacă acestea din urmă s-au născut mai înainte.

2. Acţiunea oblică

Modificarea operată la art. 599 alin. (4) pune punct unei controverse în doctrină și în jurisprudența națională privind calitatea procesuală a creditorului care acționează pe cale oblică (reclamant de sine stătător sau reprezentant al debitorului pasiv). Soluția are importanță și pentru cazurile de exercitare extrajudiciară a drepturilor pe cale oblică.

Așadar, se precizează că, în raporturile dintre creditor şi debitorul său, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile privind reprezentarea legală. Prin urmare, debitorul pasiv nu poate împiedica creditorul să continue procesul pe cale oblică. Dar, fiind reprezentant, creditorului îi revine obligația să acționeze cu prudență și diligență și doar în scopul valorificării silite a creanței, el neavând împuternicirea de a renunța la acțiune sau de a tranzacționa din numele debitorului pasiv. Totodată, nu este necesar creditorul care acționează pe cale oblică să aibă calitate de avocat, întrucât el nu este mandatar convențional, ci un reprezentant care își trage împuternicirile din textul de lege.

Din rațiuni de echitate, la art. 601 se precizează că creditorul care a exercitat acțiunea oblică beneficiază de un privilegiu asupra acelor bunuri în scopul rambursării cheltuielilor suportate în legătură cu acționarea pe cale oblică.

3. Acţiunea revocatorie

Art. 601¹-601⁶ conțin o reglementare cuprinzătoare a acțiunii revocatorii (cunoscute și ca acțiunea pauliană). Art. 104 și 105 ale Legii nr. 149 din 29 iunie 2012 a insolvabilităţii deja stabilesc un regim al acțiunii pauliene de dreptul insolvenței, însă o asemenea acțiune nu este expres reglementată în afara procedurii de insolvabilitate. Totodată, instanțele autohtone admit acțiunea pauliană pe temeiul art. 211 (nulitatea actului juridic fictiv).

Noua reglementare a Proiectului se bazează pe dispozițiile art. 3:45-3:48 Cod civil olandez, art. 2901-2904 Cod civil italian și art. 1562-1565 Cod civil românesc. Efectul admiterii acțiunii revocatorii nu este nulitatea, ci o sancțiune mai adaptată, cum ar fi cea a inopozabilității actului juridic fraudulos (art. 601⁴).

Potrivit art. 601¹ creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în dauna creditorului, manifestată prin împiedicarea satisfacerii integrale a drepturilor creditorului faţă de debitor:

a) dacă debitorul era de rea-credință, adică a cunoscut sau trebuia să cunoască că actul juridic va dăuna creditorului. A se nota că nu se cere intenția debitorului de a dăuna creditorului, ci doar conștientizarea că acesta ar putea fi unul din efectele actului;

b) dacă actul juridic a fost încheiat înainte de apariţia dreptului creditorului, el a fost încheiat de către debitor cu era de rea-credință, adică cu intenţia de a dăuna creditorilor în general.

În cazul în care actul juridic atacat este cu titlu oneros, suplimentar circumstanțelor prevăzute mai sus creditorul trebuie să demonstreze că:

1) terţul contractant sau beneficiarul actului era de rea-credință, adică a cunoscut ori trebuia să cunoască că actul juridic va dăuna creditorului sau că el a fost încheiat cu intenția de a dauna creditorului, sau

2) dacă actul juridic a fost încheiat înainte de apariţia dreptului creditorului, terţul contractant sau beneficiarul actului juridic era de rea-credință, adică a cunoscut intenţia debitorului de a dăuna creditorilor în general.

Prin urmare, dacă actul juridic atacat era o donație, nu contează buna sau reaua-credință a donatarului, ci doar reaua-credință a debitorului.

În dreptul civil buna-credință se prezumă (art. 9 alin.(1)), iar reclamantului îi revine sarcina să demonstreze reaua-credința pârâtului. Cu toate acestea, atunci când creditorul se află în fața unui act juridic fraudulos al debitorului această probă este extrem de dificilă. Sistemele de drept moderne vin în ajutor cu anumite prezumții, în perioada suspectă. Proiectul urmează aceeași abordare:

Debitorul se prezumă de rea-credință dacă actul juridic dăunător este încheiat în perioada suspectă formată din ultimele 12 luni înainte de introducerea acţiunii revocatorii (art. 601¹alin.(3)). Astfel, donațiile încheiate în perioada suspectă se prezumă încheiate în dauna creditorului.

În cazul contractelor cu titlu oneros, părțile (debitorul și terțul cocontractant) se consideră de rea-credință dacă contractul este încheiat în perioada suspectă formată din ultimele 12 luni înainte de înaintarea acţiunii revocatorii şi el constituie una din următoarele:

a) un contract în care valoarea de piață a prestaţiei debitorului depăşeşte cu 1/3 valoarea de piaţă a contra-prestaţiei terţului contractant. Vânzarea la preț derizoriu este un semn de fraudă, atunci când debitorul nu își poate satisface obligațiile față de alți creditori. Va reveni debitorului și terțului să răstoarne prezumția și să demonstreze că contractul nu a fost încheiat cu intenția de a dăuna creditorilor.

b) un contract încheiat de către debitor cu o persoană afiliată debitorului sau al cărui beneficiar este o persoana afiliată debitorului (art. 601¹(4)).

Art. 601³ introduce o serie de limitări ale acţiunii revocatorii:

1) creditorul, creanţa căruia rezultă din contract, nu poate ataca pe calea acţiunii revocatorii un act al debitorului despre care creditorul știa sau trebuia să știe;

2) un creditor nu poate introduce acţiunea revocatorie dacă a consimţit la încheierea actului juridic de către debitor sau dacă a renunţat la dreptul de a ataca actele debitorului;

3) acţiunea revocatorie se prescrie extinctiv în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna ce rezultă din actul juridic supus atacării. Acest termen nu trebuie confundat cu perioada suspectă de 12 luni menționată mai sus. Perioada suspectă se folosește doar la instituirea prezumțiilor probatorii de rea-credință, însă creditorul poate ataca un act juridic fraudulos chiar dacă este încheiat cu 3 ani în urmă cu condiția că: a) demonstrează reaua-credință a debitorului și, după caz, a terțului cocontractant și b) se încadrează în termenul de prescripție de 12 luni.

Capitolul V: Neexecutarea obligaţiei

Acest capitol, expus în redacție nouă de către Proiect, este unul din capitolele cheie ale modernizării propuse la Codul civil. În primul rând, fiindcă reglementările sale înlocuiesc complet nu doar fostul capitolul V (Efectele neexecutării obligației), ci și Capitolul III (Contractul sinalagmatic) din Titlul II și Capitolul VII (Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului) din Titlul II. Astfel, capitolul oferă un sistem unic, coerent de mijloace juridice (numite și remedii juridice) ale creditorului în caz de neexecutare a obligației în general și a obligațiilor contractuale în particular.

Fortificarea sistemului de remedii are loc și prin excluderea unor norme din capitolele din Titlul III dedicate contractelor numite, care doar dublează regulile din prezentul capitol sau care conțin derogări nejustificate de la regulile prezentului capitol. Norme speciale privind remediile juridice unei părți contractante într-un contract numit ar trebui păstrate dacă ele sunt necesare având în vedere particularitățile contractului sau dacă o politică specială de protecție a unei părți contractante o impune.

Textul prezentului capitol se bazează pe Capitolul 3: Mijloacele în caz de neexecutare (Chapter 3: Remedies for non-performance), art. III.–3:101 – III.–3:713 DCFR, care pornesc de la principiile și concepțiile Convenției de la Viena privind contractele de vânzare internațională de mărfuri din 1980 (la care Republica Moldova este parte) și Principiile UNIDROIT ale contractelor comerciale internaționale.

Secţiunea 1: Dispoziţii generale

Art. 602 prevede un catalog al mijloacelor creditorului în caz de neexecutare a obligaţiei, și dispune că atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia, creditorul poate, în condiţiile legii şi, după caz, ale contractului, la alegerea sa:

a) să ceară executarea silită a obligaţiei;

b) să suspende executarea obligaţiei corelative;

c) să reducă obligaţia sa corelativă;

d) să recurgă la rezoluţiunea raportului contractual;

e) să ceară plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neexecutare;

f) să exercite orice alt mijloc, prevăzut de lege sau contract, pentru realizarea dreptului său încălcat prin neexecutare.

Fiecărui din mijloacele prevăzute la lit. a)-e) ulterior îi este dedicată câte o secțiune care detaliază regimul ei juridic.

Noua reglementare nu impune cerința vinovăției debitorului pentru ca creditorul să recurgă la unul din mijloacele acordate în caz de neexecutare a obligației. În acord cu noua terminologie internațională, în loc ca debitorul să-și demonstreze nevinovăția el poate demonstra că neexecutarea obligaţiei este justificată. Până atunci însă neexecutarea se prezumă fără justificare. În mod intenționat este evitat termenul de „răspundere” care, în mod tradițional, ar sugera condiția existenței unei vinovății din partea debitorului.

Chiar dacă debitorul a demonstrat că neexecutarea obligației este justificată, creditorul oricum poate recurge la oricare din mijloacele prevăzute mai sus, cu excepţia lit. a) – executarea silită în natură şi lit. e) – plata de despăgubiri.

Art. 604 precizează care sunt circumstanţele care justifică neexecutarea: În afară de alte cazuri prevăzute de lege, neexecutarea obligaţiei este justificată în măsura în care debitorul demonstrează una din următoarele circumstanțe:

a) ea se datorează unui impediment prevăzut de art. 605;

b) creditorul a cauzat neexecutarea obligaţiei debitorului, inclusiv prin întârzierea sa (art. 593 şi urm.) sau prin faptul că debitorul a suspendat executarea obligaţiei în temeiul art. 615.

Art. 605 introduce conceptul de impediment în afara controlului debitorului şi dacă debitorului nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depăşească impedimentul ori consecinţele sale. Acest concept este îmbrățișat de textele moderne, inclusiv de Convenția de la Viena din 1980. El înlocuiește conceptul de „forță majoră/caz fortuit” care au ridicat mai multe probleme de interpretare și aplicare (cf. art. 606 din redacția actuală a codului, care, din cauza conjuncției „ori” la alin.(1), eronat prevedea caracterul imprevizibil și cel insurmontabil drept condiții alternative, pe când ele trebuiau să fie redactate drept condiții cumulative). Noul concept este unul funcțional și verifică dacă: 1) debitorul a fost împiedicat să execute obligația; 2) impedimentul era în afara controlului său; 3) impedimentul era imprevizibil; 4) impedimentul era insurmontabil.

Secţiunea a 2-a: Remedierea de către debitor a executării necorespunzătoare

Dispozițiile acestei secțiuni acordă debitorului dreptul de a remedia o executare necorespunzătoare a obligației. Acordarea unei șanse rezonabile de a remedia o executare necorespunzătoare corespunde ideii de bună-credință și cu politica de a menține raporturile contractuale atunci când lucrul dat este posibil și este potrivit. Totuși, interesele debitorului de a primi o șansă pentru a corecta problema trebuie corelate cu interesele creditorului, deoarece neexecutarea este imputabilă debitorului. În cazul în care există dubii dacă este echitabil de a permite debitorului să remedieze neexecutarea, creditorul trebuie să aibă prioritate.

Potrivit art. 611, în interiorul termenului acordat pentru remediere, creditorul poate suspenda executarea obligaţiilor sale corelative, dar nu poate recurge la alt mijloc prevăzut de art. 602 alin.(1). Totodată, dreptul creditorului de a cere penalități sau dobânzile de întârziere nu este afectat, și ele se acumulează și pe durata termenului acordat pentru remediere.

Secţiunea a 3-a: Dreptul de a cere executarea silită

Dreptul creditorului de a cere executarea silită a obligației neexecutare este unul central și asigură satisfacerea în natură a creditorului.

În materie de obligații pecuniare acest principiu este prevăzut de art. 613 în redacția Proiectului. O situație când această regulă nu este atât de strictă survine atunci când creditorul încă nu a meritat să primească banii fiindcă el însuși încă nu și-a executat obligația corelativă, și totodată este clar că debitorul va refuza să primească executarea obligației corelative de la creditor (alin.(2)).

Art. 614 stabilește același principiu în privința obligaţiilor nepecuniare și dezvăluie conținutul său (alin.(2)). Excepția de la acest principiu este prevăzută la alin. (3) și anume executarea în natură nu poate fi obţinută pe cale silită în unul din următoarele cazuri:

a) executarea va fi ilegală sau imposibilă;

b) executarea ar solicita eforturi sau cheltuieli disproporţionate, cu excepţia cazului când creditorul nu poate obţine o prestaţie similară de la un terţ;

c) executarea este atât de personală încât ar fi nerezonabil de a o executa silit (comp. art. 608 în redacția actuală).

Secţiunea a 4-a: Suspendarea executării

Potrivit art. 615, creditorul care este ţinut să execute obligaţia corelativă în acelaşi moment când debitorul îşi execută obligaţia, sau după acel moment, are dreptul de a suspenda executarea obligaţiei corelative până când debitorul s-a oferit să execute sau a executat (mecanism cunoscut sub denumirea excepției de neexecutare a contractului) (comp. art. 705 în redacția actuală).

Creditorul care este ţinut să execute obligaţia corelativă înainte de momentul când debitorul îşi execută obligaţia şi care în mod rezonabil crede că debitorul va săvârşi o neexecutare la scadenţa obligaţiei, poate suspenda executarea obligaţiei corelative atât timp cât această încredere rezonabilă persistă (mecanism cunoscut sub denumirea excepției de precaritate) (comp. art. 706 în redacția actuală).

Secţiunea a 5-a: Rezoluţiunea

Rezoluțiunea este cel mai drastic remediu juridic al creditorului pentru neexecutarea unei obligații contractuale, și asta fiindcă prin efectul rezoluţiunii se sting obligaţiile nestinse rezultate din contract sau partea relevantă a acestor obligaţii (art. 623³).

Se introduce conceptul de „rezoluţiune pentru neexecutare” și se specifică cazurile când creditorul are dreptul de a declara rezoluțiunea pentru neexecutare:

a) rezoluţiunea pentru neexecutare esenţială (art. 617; comp. cu art. 735 din redacția actuală);

b) rezoluţiunea după acordarea termenul suplimentar pentru executare (art. 618; comp. cu art. 709-711 din redacția actuală);

c) rezoluţiunea pentru neexecutare anticipată (art. 619; comp. cu art. 709 alin.(4) din redacția actuală);

d) rezoluţiunea pentru lipsa asigurărilor adecvate ale executării (art. 620; comp. cu art. 706 alin.(2) din redacția actuală).

Unul din scopurile Proiectului la acest capitol a fost și uniformizarea terminologiei aferente dreptului unei părți de a pune capăt raportului contractual (rezoluțiune, reziliere, denunțare, revocare, desfacere, încetare). În special, ca urmare a criticilor aduse în doctrina privind distincția dintre rezoluțiune și reziliere, și având în vedere că numeroase sisteme de drept nu fac această distincție (francez, italian, rusesc etc.), perechea „rezoluțiune și reziliere” se înlocuiește cu termenul unic „rezoluțiune”. În acord cu terminologia modernă Proiectul folosește expres „rezoluțiunea raportului contractual” și nu „rezoluțiunea contractului”. Or, scopul rezoluțiunii este de a pune capăt drepturilor și obligațiilor părților (efectul) și nu a acordului de voință al lor (cauza). Cu toate acestea, expresia rezoluțiunea contractului nu este greșită, și va trebui interpretată ca rezoluțiune a raportului contractual.

Mai mult, redactorii anticipează că practica ocazional va folosi termenul de „reziliere” și chiar unele acte normative ar putea cuprinde acest termen. Din acest motiv, în Legea privind punerea în aplicare a Codului civil s-a inclus norma potrivit căreia în cazul în care un contract încheiat după intrarea în vigoare a modificărilor cuprinse în Proiect, sau un act normativ, indiferent de data adoptării, face referință la rezilierea sau denunțarea unui contract se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual izvorât din acel contract.

Art. 621 face distincție dintre rezoluțiune totală sau parțială:

1) În cazul în care obligaţiile debitorului rezultate din contract nu sunt divizibile, creditorul are dreptul la rezoluţiunea raportului contractual doar în întregime (rezoluţiune totală).

2) În cazul în care obligaţiile debitorului rezultate din contract trebuie executate în tranşe separate sau sunt divizibile în alt mod, atunci:

a) dacă există un temei de rezoluţiune pentru neexecutare în privinţa unei tranşe căreia îi poate fi atribuită o contra-prestaţie, creditorul are dreptul la rezoluţiunea raportului contractual în privinţa acelei tranşe (rezoluţiune parţială). (3) introduce o prezumție de rezoluțiune parțială pentru în cazul locaţiunii, antreprizei, prestării serviciilor şi altor raporturi contractuale, dacă se execută în tranşe separate sau sunt divizibile în alt mod, rezoluţiunea se aplică doar în raport cu tranşele viitoare, cu excepţia cazului când creditorul, prin declaraţia de rezoluţiune, a extins-o şi la anumite sau toate tranşele anterioare în condițiile dispoziţiilor alin.(2) lit. b);

b) creditorul are dreptul la rezoluţiunea raportului contractual în întregime doar dacă creditorul nu are în mod rezonabil interes să accepte executarea celorlalte tranşe sau dacă temeiul de rezoluţiune se referă la raportul contractual în întregime (rezoluţiune totală).

În continuare, §3 al secțiunii prevede reguli privind efectele rezoluţiunii, iar §4 – privind restituirea prestaţiilor ca efect al rezoluțiunii.

Secţiunea a 6-a: Reducerea obligaţiei corelative

Art. 623¹¹ stabilește că creditorul care acceptă executarea care nu este conformă cu condiţiile obligaţiei are dreptul de a reduce obligaţia sa corelativă (comp. cu art. 746 în redacția actuală). Reducerea trebuie să fie proporţională cu scăderea valorii prestaţiei primite la data executării, în raport cu valoarea prestaţiei care ar fi fost primită prin executarea conformă.

Secţiunea a 7-a: Despăgubiri şi dobânzi

Dispozițiile acestei secțiuni sunt centrale pentru sistemul de remedii ale creditorului, deoarece reglementează dreptul creditorului la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației contractuale sau extracontractuale.

Art. 623¹² prevede că creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întregul prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului în care debitorul demonstrează că neexecutarea este justificată (comp. cu art. 602 în redacția actuală).

Un mecanism de determinare a despăgubirilor, frecvent invocat în practică este calcularea dobânzii de întârziere în executarea obligaţiilor pecuniare (art. 619 în redacția actuală).

Potrivit art. 623²⁰ alin.(1), în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la dobândă de întârziere pentru suma respectivă din data imediat următoare scadenței plății până la data în care s-a efectuat plata, la rata prevăzută de alin. (2) ori o altă rată prevăzută de dispoziţiile legale speciale. Din formularea respectivă rezultă că dobânda legală de întârziere curge chiar și după depunerea acțiunii în justiție și doar plata oprește curgerea ei.

Potrivit alin. (2) rata dobânzii de întârziere este egală cu rata prevăzută la art. 585 plus cinci (5) puncte procentuale pe an, în cazul în care debitorul este un consumator, sau nouă (9) puncte procentuale pe an, în celelalte cazuri.

Cu toate acestea, dacă, înainte de scadenţă, obligaţia pecuniară era purtătoare de dobândă prevăzută de contract, în scopul determinării ratei dobânzii de întârziere, creditorul poate înlocui rata prevăzută la art. 585 cu rata dobânzii prevăzute de contract. Așadar, dacă dobânda contractuală la un credit de consum este 10% anual, creditorul poate cere, pe durata întârzierii restituirii sumei de bază a împrumutului, o dobândă de întârziere de 15% anuale.

Reamintim că la art. 268 Proiectul exclude prescripţia de 6 luni la încasarea penalităţii. O asemenea prescripţie nu se regăseşte în alte sisteme de drept (nici în Europa şi nici în Federaţia Rusă), şi ea creează probleme de distincţie dintre penalitate şi dobânda legală de întârziere. Jurisprudența actuală, care admite încasarea cumulativă a acestora, duce la o dublă despăgubire a creditorului și împovărează nejustificat debitorul. În acest context, alin.(4) al art. 623²⁰ clarifică faptul că creditorul poate opta între penalitate şi dobândă legală de întârziere, dar nu le poate cumula decât în prezenţa unei clauze penale punitive. De asemenea, se păstrează dreptul de a insera clauze penale exclusive, adică care limitează răspunderea doar la dobândă legală de întârziere sau penalitatea contractuală.

Art. 623²¹ interzice anatocismul (dobânda pe dobândă), dar permite capitalizarea dobânzilor dacă s-a prevăzut expres, și numai pentru dobânzi scadente cel puţin 12 luni.

Art. 623²² introduce dobânda de întârziere pentru obligații nepecuniare și stabilește că, în cazul în care o obligaţie de a da sau de a face, alta decât una de plăti o sumă de bani, nu este executată la scadenţă, creditorul are dreptul la dobândă de întârziere asupra echivalentului în bani al părţii neexecutate a obligaţiei, din data imediat următoare scadenței până la data executării corespunzătoare, la rata prevăzută de art. 585 ori o altă rată prevăzută de dispoziţiile legale speciale. Dacă obligaţia neexecutată are o obligaţie corelativă pecuniară, mărimea acestei obligaţii corelative va constitui echivalentul în bani a obligaţiei neexecutate.

Capitolul vi: Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor

Secţiunea 1: Clauza penală

Modificările operate la art. 624 alin.(6) și 625 exprimă principiul că clauza penală este o convenție accesorie față de contractul pe care ea o garantează.

Noua redacție a art. 626 alin.(1) indică cazurile în care penalitatea se cumulează cu obligația neexecutată și când ea se plătește în locul obligației neexecutate:

1) dacă penalitatea este stipulată pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei cât și plata penalităţii. Cazul tip este cel al penalității pentru întârzierea unei plăți;

2) nu se poate cere atât executarea obligaţiei cât și plata penalităţii dacă penalitatea s-a stipulat cu titlu de despăgubire în locul prestaţiei şi nu doar cu titlu de mijloc de garantare a executării obligaţiei. De exemplu, în unele contracte de antrepriză în construcții se stabilesc amenzi în funcție de viciile depistate, ele având ca scop să scutească antreprenorul de la obligația de remediere a viciului.

Așadar, clauza penală trebuie interpretată atent pentru a determina intenția părților dacă clauza este de tipul 1) sau de tipul 2).

Soluția este apropriată, după sens, de formula actuală a alineatului, și se regăsește în mai multe coduri moderne. Formula aleasă provine din § 159 (1) al Legii obligațiilor a Estoniei.

Secţiunea a 2-a: Arvuna

Modificările operate la art. 631 alin.(2) exprimă principiul că convenția de arvună este o convenție accesorie față de contractul pe care ea o garantează. Convenţia cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în forma cerută de lege pentru actul juridic din care rezultă obligația garantată (regula simetriei formei). În lipsa unei cerinţe legale, ea trebuie să fie întocmită în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Regula simetriei formei nu era respectată în jurisprudență din cauza formulării art. 631 alin.(2). Aceasta ducea la situații când, deși se promitea vânzarea unui imobil (antecontractului de vânzare-cumpărare fiindu-i aplicabilă forma autentică conform art. 213 lit. a) coroborat cu art. 679 alin.(2)), convenția (recipisa) de arvună simplă scrisă era recunoscută ca valabilă. În fond însă, arvuna la vânzarea în viitor a unui imobil conține în sine elementul de antecontract de vânzare-cumpărare. Or, anume încălcarea antecontractului de către una din părți o face să piardă arvuna.

Art. 633 se completează pentru a reflecta ideea că cererea de executare silită și mecanismul sancționator al arvunei (pierderea arvunei sau restituirea dublului arvunei) sunt incompatibile. Iar partea contractantă care dorește să pună în funcțiune acest mecanism trebuie să declare rezoluțiunea raportului contractual garantat prin arvună.

Secţiunea a 4-a: Retenţia

Modificarea esențială la art. 637 alin.(1) este excluderea regulii potrivit căreia dreptul de retenție apare doar în cazurile expres prevăzute de lege, și stabilirea normei că, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.

Modificarea la art. 639 alin.(2) fortifică regimul dreptului retenției prin regula că, deși dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului, totuși retentorul are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii (cf. art. 2498 alin.(2) Cod civil al României). Această concepție se aliniază cu regimul fortificat al retenției din Legea insolvabilității, care tratează retenția pe poziția unei garanții reale.

Capitolul VII: Stingerea obligaţiilor

Secţiunea 1: Stingerea obligaţiei prin executare

Completările art. 644 precizează formalitățile care trebuie îndeplinite atunci când debitorul stinge obligația prin executare:

1) debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă și, după caz, de a cere titlul original sau efectuarea unei menţiuni pe titlul original al creditorului privind stingerea. Precizarea finală este necesară fiindcă în multe cazuri părțile trebuie să păstreze originalele contractelor chiar dacă ele au fost stinse prin executare;

2) în cazul în care creditorul doar a restituit titlul original, fără a elibera chitanţă, se prezumă, până la proba contrară, că obligaţia a fost executată (cf. art. 1952 Cod civil ceh). De exemplu, restituirea recipisei către debitor ar trebui să instituie o prezumție simplă că datoria constatată prin recipisă a fost achitată.

Secţiunea a 3-a: Stingerea obligaţiei prin compensare

După modelul art. 1348, 1348-1 și 1348-2 ale Codului civil francez (în redacția Ordonanței din 10 februarie 2016) se introduc conceptele de compensare judiciară și convențională.

Potrivit art. 651¹la cererea creditorului, compensarea poate fi pronunţată de către instanţa de judecată, chiar dacă una dintre creanţe, deși este certă, încă nu este lichidă sau exigibilă. Dacă nu s-a dispus altfel, compensarea produce efecte din data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Capitolul XVI (Hotărârea judecătorească) din Codul de procedură civilă urmează a fi completat cu o nouă normă care ar prevedea că dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin care se pronunță compensarea judiciară trebuie să conţină informaţii despre creanțele care se compensează și efectul compensării (adică care creanță se stinge complet și care creanță rămâne în mărime redusă și urmează a fi încasată silit).

În privința compensării convenționale, noul art. 651² dispune că părţile pot să convină de a stinge toate creanţele reciproce, prezente sau viitoare, prin compensare. Această compensare produce efecte din momentul încheierii contractului de compensare sau, în cazul obligaţiilor viitoare, din momentul când ele ambele vor fi născute.

Secţiunea a 4-a: Alte temeiuri de stingere a obligaţiilor

Regulile privind confuziunea de la art. 660 sunt nuanțate, pentru a exclude efectul extinctiv în unele situații:

1) obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea), această regulă se completează cu cerința „dacă din lege sau natura obligaţiei nu rezultă altfel” (cf. art. 413 Cod civil rusesc, în redacția legii federale N 42-ФЗ din 8 martie 2015);

2) obligaţia nu se stinge prin confuziune dacă aceasta are ca efect lipsirea unui terţ de un drept (cf. art. III. – 6:201 DCFR; similar art. 1627 Cod civil român);

3) confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase patrimoniale diferite recunoscute de lege, cum ar fi cazul fiduciei.

TITLUL II: DESPRE CONTRACTE ÎN GENERAL

Capitolul I: Dispoziţii generale cu privire la contract şi la conţinutul contractului

Noutatea principală introdusă de art. 667 are menirea de a preciza caracterul dispozitiv al dispozițiilor cuprinse în Cartea 3. În așa fel, părțile vor avea certitudinea că pot amenaja conținutul contractului după necesitățile lor fără riscul de anulare subsecventă a unei clauze. La moment numeroase formulări ale dispozițiilor privitoare la obligații și contracte sunt ambigue, fiindcă ele edictează reguli de conduită fără a fi însoțite de sintagma „sub sancțiunea nulității” (astfel indicând caracterul imperativ) și nici nu sunt însoțite de sintagma „dacă contractul nu prevede altfel” (astfel indicând caracterul dispozitiv). Cu titlu de exemplu, menționăm art. 971 în redacția actuală, caracterul căruia nu este limpede, dar logica ar sugera că el are caracter dispozitiv. Rigorile certitudinii juridice impun o nouă abordare în interpretarea caracterului acestor dispoziții.

Principiul caracterului dispozitiv al dispozițiilor legale din Cartea a 3-a comportă următoarele limitări:

a) ea privește doar acele dispoziții legale care se referă la drepturile, obligaţiile şi alte efecte juridice produse de contract, inclusiv distribuirea riscurilor în contract. Prin urmare, dispozițiile legale care reglementează condițiile de validitate ale contractelor (inclusiv capacitatea sau cerințele de formă; ori clauzele esențiale ale unui contract numit) își păstrează caracterul imperativ;

b) chiar dacă o dispozițiile legală se referă la efectele juridice produse de contract, ea este imperativă dacă sancțiunea nulității este prevăzută de această dispoziție legală.

Mai mult decât atât, prezumția de caracter dispozitiv al dispozițiilor legale care se referă la efectele juridice ale contractelor este extinsă și asupra celorlalte cărți din Codul civil, asupra actelor legislative și normative speciale. Caracterul imperativ al acelor dispoziții se va deduce numai dacă din modul de exprimare a dispoziţiei, din conţinutul sau din contextul ei, nu rezultă în mod neîndoielnic că dispoziţia legală este imperativă. Prin urmare, dubiile în privința caracterului dispozițiilor legale trebuie interpretate în folosul caracterului lor dispozitiv.

Modificările și completările introduse prin Proiect au fost redactate anume pornind de la acest principiu. Prin urmare, redactorii au evitat, în măsura posibilă, să adauge sintagma „dacă contractul nu prevede altfel” la fiecare alineat pe care l-au avut în vedere ca dispoziție legală dispozitivă. De asemenea, nu s-a considerat necesar de a exclude această sintagmă din acele articole ale Codului care nu sunt modificare sau completate de Proiect (de exemplu, art. 759, 864, 898, 985, 1088, 1353), însă asta nu poate afecta schimbarea principială de instituire a principiului caracterului dispozitiv al dispozițiilor cărții 3.

Art. 669, care până acum prevedea situațiile în care o persoană este obligată prin lege să încheie un contract, este completat și cu un remediu juridic pentru victima refuzului nejustificat de încheiere a unui contract. Și anume, persoana îndreptăţită la încheierea contratului poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract.

Proiectul introduce un regim amplu al antecontractului prin noile articole 671-672². Antecontractul este definit ca contractul prin care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (beneficiar) să încheie în viitor un alt contract (contractul definitiv) la cererea beneficiarului. Această obligaţie poate fi asumată şi de către ambele părţi (art. 671). În cazul neexecutării fără justificare a obligaţiei promitentului de a încheia contractul definitiv, beneficiarul poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract definitiv (art. 672).

Proiectul de asemenea reglementează o varietate mai energică a antecontractului – opţiunea de a contracta – la art. 672¹: prin antecontract părţile pot prevedea expres că promitentul menţine o ofertă irevocabilă, în sensul art. 684, de a încheia contractul definitiv, iar beneficiarul are opţiunea să o accepte sau refuze. Contractul definitiv se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a ofertei irevocabile a promitentului, în condiţiile convenite prin antecontract.

Capitolul I¹: Obligații precontractuale

Proiectul prevede introducerea unui nou capitol privind obligațiile precontractuale, având în vedere creșterea în importanță a obligațiilor precontractuale de informare care asigură că părțile sunt informate înainte de luarea deciziei de a intra în contract. În special de informare precontractuală are nevoie consumatorul, care se prezumă partea vulnerabilă a contractului. Alte obligații precontractuale reglementate de capitol sunt obligația de păstrare a confidențialității la negocierea unui contract, precum și cea de negociere cu bună-credință. Capitolul de față este modelat pe baza capitolului III, Cartea II din DCFR.

Secțiunea 1: Obligații de informare în general

De regulă, fiecare parte are sarcina să obțină informația necesară pentru luarea deciziei de a încheia contractul. Această secțiune reglementează obligațiile unui furnizor de bunuri, mărfuri sau servicii de a oferi informația pe care o deține despre caracteristicile esențiale ale acestor prestaţii.

Secțiunea 2: Obligații de informare în unele contracte încheiate cu consumatorii

Această secțiune codifică dispozițiile Legii nr. 8 din 26 februarie 2016 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor.

Secțiunea 3: Obligații specifice în cazul contractelor încheiate prin mijloace electronice

Art. 678¹⁰ transpune art. 10 al Directivei 2000/31/EC privind comerţul electronic și prevede regula că, dacă un contract urmează a fi încheiat prin intermediul mijloacelor electronice, profesionistul are obligația, înainte ca cealaltă parte să facă oferta sau să accepte oferta, să furnizeze informație cu privire la următoarele:

a) pașii tehnici care trebuie urmaţi pentru a încheia contractul;

b) dacă profesionistul va genera un document care reprezintă contractul și dacă documentul va fi accesibil;

c) mijloacele tehnice pentru identificarea și corectarea erorilor comise la introducerea datelor înainte ca cealaltă parte să facă oferta sau să accepte oferta;

d) limbile care vor fi oferite pentru încheierea contractului;

e) toate clauzele contractuale.

În cazul contractelor de furnizare a conţinutului digital, clauzele care nu au fost negociate individual pot fi incluse prin una din următoarele metode:

a) clauzele sunt prezentate celeilalte părţi în formă textuală înainte ca consumatorului să i se permită să încheie contractul, iar cealaltă parte îşi dă consimţământul expres pentru aplicabilitatea clauzelor şi, în final, să încheie contractul (numită metoda „click-wrap”);

b) cealaltă parte este informată despre existenţa clauzelor şi i se acordă posibilitatea clar identificabilă să acceseze clauzele înainte ca celeilalte părţi să i se permită să încheie contractul şi, în final, să încheie contractul (numită metoda „browse-wrap”).

Secțiunea 4: Prestaţii nesolicitate

Noul art. 678¹⁴ dispune că, dacă un profesionist furnizează unui consumator bunuri, lucrări, servicii, conţinut digital sau alte prestaţii nesolicitate de acesta:

a) între ei nu se consideră încheiat nici un contract pe baza circumstanţei că consumatorul nu a răspuns sau a săvârşit o altă acțiune ori inacțiune cu aceste prestaţii şi nici o obligaţie de plată a acestora nu se naşte în sarcina consumatorului;

b) între ei nu se naşte nici o obligație extracontractuală pe baza circumstanţei că consumatorul a dobândit, reţinut, respins sau folosit prestaţiile.

c) prin derogare de la dispozițiile lit. a), consumatorul poate considera că a primit prestaţia cu titlu de donaţie necondiţionată de la profesionist.

Secțiunea 5: Obligația în cadrul negocierii și obligaţia de confidențialitate

Noul art. 678¹⁵reglementează faza negocierii contractelor și ca punct de pornire dispune că persoana este liberă să negocieze și nu poartă răspundere pentru faptul că nu au ajuns la un acord. Totuși, se recunoaștere teoria culpei la negociere (culpa in contrahendo) prin dispoziția că persoană care este angajată în negocieri are obligația de a negocia cu bună-credință și de a nu rupe negocierile contrar bunei-credințe. Persoana care încalcă această obligație poartă răspundere faţă de cealaltă persoană pentru prejudiciul suportat în baza încrederii că contractul s-ar fi încheiat.

De asemenea, dacă în cursul negocierilor o persoană oferă informație confidențială, persoana care a primit-o are obligația de a nu dezvălui acea informație şi nici de a o utiliza în scopuri proprii, indiferent dacă contractul a fost încheiat sau nu (art. 678¹⁶).

Capitolul II: Încheierea contractului

Capitolul este în mare parte neafectat de modificări. Redacția actuală a art. 697 privind comis-voiajorii este exclusă din cauza includerii reglementării comprehensive a contractelor încheiate în afara spațiilor comerciale în Capitolul I¹. În loc se include reglementarea contractelor multilaterale, specificându-se regula că, dacă contractul urmează să fie încheiat între trei sau mai multe părţi, contractul nu se consideră încheiat până când toate părţile sale nu îşi manifestă consimţământul, cu excepţia cazurilor în care un contract anterior între toate acele părţi sau legea autorizează pe anumite părţi să încheie contractul aşa încât el va deveni obligatoriu pentru toate părţile.

Art. 701 este exclus din cauza conflictului cu noul art. 678¹⁶. La fel cum și redacția actuală a art. 703 privind promisiunea de a contracta este exclusă din cauza includerii reglementării comprehensive a antecontractelor în Capitolul I.

Capitolul III: Dreptul de revocare a contractului

Capitolul III (Contractul sinalagmatic) se abrogă și se incorporează în Capitolul V (Neexecutarea obligației) din Titlul I.

Secţiunea 1: Exercitare şi efect

Similar Secțiunii 2 din Capitolul VII, dreptul de revocare a contractului acordat de lege consumatorului este reglementat într-o manieră generală.

Dreptul de revocare se exercită prin notificarea profesionistului. Consumatorul nu este nevoit să justifice decizia de revocare (art. 705). Dreptul de revocare poate fi exercitat la orice moment după încheierea contractului, dar înainte de expirarea termenului de revocare. Dacă legea nu prevede altfel, termenul de revocare este de 14 zile şi începe să curgă de la data încheierii contractului (art. 706). Revocarea are ca efect rezoluţiunea raportului contractual, stingând obligaţiile ambelor părţi rezultate din contract. Revocarea nu generează niciun cost şi nicio răspundere pentru consumator cu excepţiile expres prevăzute de lege (art. 708).

Următoarele secțiuni introduc norme speciale privind dreptul de revocare în anumite contracte:

Secţiunea 2: Dreptul de revocare a contractului la distanţă sau a contractului negociat în afara spaţiului comercial care codifică dispozițiile pertinente din Legea nr. 8 din 26 februarie 2016 privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor.

Secţiunea 3: Dreptul de revocare a contractelor privind unele produse de vacanţă şi a contractelor de intermediere a lor care cuprinde reglementarea deja existentă în Secțiunea a 3-a (Dreptul de revocare a contractelor privind unele produse de vacanţă şi a contractelor de intermediere a lor) din Capitolul VII, introdusă prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 200 din 28 iulie 2016.

Capitolul IV: Clauzele abuzive

Acest capitol codifică dispozițiile Legii nr. 256 din 9 decembrie 2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, care forma un paralelism față de fostul Capitol IV (Clauzele contractuale standard).

Reglementarea distinge între:

a) clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (art. 715), sunt atât cele cuprinse în listele exemplificative de la art. 720, 720¹ şi 720² , cât și oricare alte clauză într-un contract dintre un profesionist și un consumator, care nu a fost negociată individual se consideră abuzivă dacă este propusă de către profesionist și dezavantajează considerabil, contrar bunei-credințe, consumatorul.

b) clauzele abuzive în contractele dintre profesioniști (art. 716), care sunt clauzele propuse de către o parte şi care nu au fost negociate individual și numai dacă ele sunt cuprinse în lista prevăzută de dispozițiile art. 720 şi deviază considerabil, contrar bunei-credințe, de la bunele practici comerciale. Astfel lista clauzelor abuzive în aceste contracte este închisă;

c) clauzele abuzive în alte contracte decât cele prevăzute la art. 715 şi 716 (art. 717), care sunt clauzele propuse de către o parte şi care nu a fost negociate individual și numai dacă ele sunt cuprinse în lista prevăzută de dispozițiile art. 720 şi dezavantajează considerabil, contrar bunei-credințe, cealaltă parte. Astfel lista clauzelor abuzive în aceste contracte este închisă.

Lista clauzelor care nu au fost negociate individual și care se consideră abuzive în contractele de consumator, prevăzută la art. 720, codifică clauzele prevăzute de art. 5 alin.(5) Legea privind clauzele abuzive și care se regăsesc în anexa la Directiva CE/13/1993. Lista clauzelor din art. 720¹ este preluată din lista clauzelor din art. 5 alin.(5) Legea privind clauzele abuzive, dar care nu se regăsesc în anexa la Directiva CE/13/1993. Ea de asemenea cuprinde clauze care se regăsesc în art. 85 al Proiectului de Regulament al Parlamentului european şi al Consiliului privind Legislația europeană comună în materie de vânzare (CESL).

În fine, lista de clauze vădit abuzive privitoare la executarea obligaţiei pecuniare al cărei creditor este un profesionist (art. 720³) transpune art. 7(1)-(3) din Directiva 2011/7/UE.

Capitolul V: Efectele contractului

Denumirea capitolului este lărgită de la Contractul în folosul unui terţ (prevederi care devin Secţiunea 3), şi sunt adăugate încă 2 secţiuni.

Secţiunea 1: Dispoziţii generale

Noul art. 720⁵expune într-o redacţie mai desfăşurată actualul art. 668 (2) şi 727, fiind modelat şi de art. II. – 9:101 DCFR, şi dispune că contractul produce nu doar drepturile şi obligaţiile şi alte efecte juridice stipulate expres de părţi, dar şi efectele juridice care rezultă, în următoarea ordine, din:

a) dispoziţiile legale imperative;

b) dispoziţiile legale dispozitive, în măsura în care de la ele nu s-a derogat;

c) practicile statornicite între părţi şi uzanţele aplicabile;

d) principiile bunei-credinţe şi a echităţii.

Noul art. 720⁶ înlocuieşte actualul art. 623 care reglementează schimbarea excepţională a circumstanţelor în raporturile contractuale (impreviziunea sau hardship). Redacţia actuală a art. 623 este parţial inspirată din Codul civil german. Ea este neclară fiindcă nu prevede mai clar în ce constă onerozitatea (vezi noul alin.(1)), criteriile ajustării (distribuirea echitabilă între părţi a riscurilor) şi nu prevede că judecătorul este cel care are dreptul de a ajusta contractul, şi nu una din părţi în mod unilateral.

Noua redacţie, modelată pe baza art. III.–1:110 DCFR şi art. 6.2.1-6.2.3 al Principiilor UNIDROIT, clarifică faptul că, în cazul în care sunt întrunite condiţiile impreviziunii prevăzute la alin.(4), ajustarea prestaţiilor părţilor sau rezoluţiunea raportului contractual are loc prin hotărârea instanţei judecată, şi nu prin declaraţie unilaterală a părţii afectate. Excepţie face când partea afectată este un consumator, care în anumite condiţii poate provoca rezoluţiunea prin declaraţie unilaterală.

În ceea ce ţine de onerozitate, articolul evită termenul „obligaţie” (care ar putea să nu mai existe, fiindcă a fost deja stinsă) şi foloseşte „prestaţie”, care este o acţiune sau inacţiune concretă, chiar dacă a fost deja săvârşită în trecut. O asemenea abordare se potriveşte mai bine celei de a doua forme a onerozităţii: diminuarea valorii contraprestaţiei. Abordarea corespunde şi art. 6.2.1-6.2.3 al Principiilor UNIDROIT. Totuşi, s-a considerat inutil includerea în alin. (4) a condiţiei ca „schimbarea circumstanţei să nu fie sub controlul debitorului” („the events are beyond the control of the disadvantaged party” potrivit 6.2.2.(c) din Principiile UNIDROIT), întrucât condiţia este implicită din principiul bunei-credinţe. Partea vinovată de o schimbare nu poate, cu bună-credinţă, să invoce această circumstanţă. Totodată, sintagma „valoarea contraprestaţiei” nu se referă doar la valoarea ei monetară, ci, mai larg, se referă la utilitatea ce o oferă debitorului.

O modificare originală, inspirată din soluţia germană, este că, atunci când partea dezavantajată este un consumator şi nu mai are interes în contraprestaţie din cauza schimbării circumstanţelor ea poate declara rezoluţiunea fără intervenţia instanţei. Dar această opţiune trebuie exercitată înainte de adresarea in instanţă şi, deci, se exclude jocul ulterior al acestei opţiuni.

Această modificarea originală se explică prin faptul că consumatorii au nevoie de soluţii energice pentru a-şi apăra interesele şi a obţine prestaţia dorită din altă parte. De regulă consumatorii sunt cei care plătesc, iar contraprestaţia lor este una în natură.

Se clarifică faptul că ajustarea se poate cere doar dacă contractul nu este executat complet. Contractele stinse complet nu ar trebui să fie supuse revizuirii retroactive, căci aici deja suntem pe tărâmul riscului devalorizării pe care îl are proprietarul.

Secţiunea 2: Simulaţia

Noua reglementare a simulaţiei înlocuieşte art. 221, care are o abordare simplistă şi categorică de anulare a actului juridic fictiv sau simulat. Concepţia nouă este mai flexibilă, scopul fiind de a permite terților și în special creditorilor să aleagă de care contract să se prevaleze – cel public sau cel secret. Această concepție este recomandată de art. II. – 9:201 DCFR şi existentă în state cum sunt Franța, Belgia, Olanda, Spania, Italia, România.

Potrivit art. 720¹² simulaţia unui contract poate fi absolută şi relativă.

Simulaţia este absolută atunci când părţile încheie contractul fără intenţia de a produce efecte juridice (în terminologia veche – contract fictiv).

Simulaţia este relativă atunci când părţile încheie contractul cu intenţia ca el aparent (în terminologia veche – contract simulat) să producă efecte juridice diferite de efectele dorite cu adevărat de către ele (contractul secret).

Efectele între părți. Între părți prevalează contractul adevărat dacă el este legal (art. 720¹³). Prin urmare, simulația nu ar trebui, prin ea însăși, să fie o cauză de nulitate a contractului dacă ea nu are un scop ilegal sau fraudulos. De asemenea, niciuna din părți nu va invoca față de cealaltă parte contractul public, aparent.

Efectele față de terți. Principiul bunei-credințe nu permite ca ambele părți sau una din ele să invoce contractul secret adevărat în raport cu vreun terț, care în mod rezonabil și cu bună-credință s-a încredințat pe contractul simulat. Scopul art. 720¹⁴ și 720¹⁵este să protejeze terții de bună-credință. Totuși, terții pot invoca și contractul secret atunci când acesta le vatămă drepturile.

Secţiunea 3: Contractul în folosul unui terţ

Art. 721-724 nu suferă schimbări, cu excepția completării de la art. 721 alin.(2) cu regula conform căreia prestaţia care se stipulează în folosul terțului beneficiar poate de asemenea consta în excluderea sau limitarea răspunderii beneficiarului faţă de promitent sau stipulant. Soluția se bazează pe art. II. – 9:301(3) DCFR și permite terților să invoce că sunt terți beneficiari ai exonerării de răspundere stipulate într-un contract la care nu sunt parte.

Capitolul VI: Interpretarea contractului

Capitolul este completat cu unele reguli statuate de dreptul contractelor modern, și anume:

1) conform noului alineat (3) al art. 725, dacă una dintre părţi a avut intenţia ca contractul sau o clauza a sa să aibă un anumit sens, şi la momentul încheierii contractului cealaltă parte a cunoscut sau trebuia, în mod rezonabil, să cunoască, intenţia primei părţi, contractul se va interpreta în sensul înţeles de prima parte. Această regulă se bazează pe considerente de bună-credință;

2) noul alineat (4) al art. 725, prevede metoda obiectivă de interpretare a contractului: dacă intenția reală a părților nu poate fi identificată, contractul se va interpreta potrivit sensului pe care o persoană rezonabilă îl va atribui lui. Soluțiile se bazează pe art. II.–8:101 DCFR și art. 8 al Convenției de la Viena privind contractele de vânzare internațională de mărfuri, la care Republica Moldova este parte.

3) noua redacție a art. 727 soluționează problema contradicţiei în cazul redactării contractului în mai multe limbi: În cazul în care înscrisul care constată contractul este redactat în două sau mai multe limbi, iar părţile nu au prevăzut care dintre are prioritate, în caz de contradicţie dintre redacţii, se va da prioritate redacţiei în limba în care contractul a fost redactat iniţial (cf. art. II.–8:107 DCFR). Vechea redacție a art. 727 se regăsește în art. 720⁵, într-o formă mai dezvoltată.

Capitolul VII: Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

Capitolul se abrogă și se incorporează, pe părți, în Capitolul V (Neexecutarea obligației) din Titlul I, în Capitolul III (Dreptul de revocare a contractului) și Capitolul V (Efectele contractului), Secțiunea 1 din Titlul II.

TITLUL III: CATEGORIILE DE OBLIGAŢII

Capitolul I: Vînzarea-cumpărarea

Modificările și completările la acest capitol au ca scop:

a) excluderea paralelismelor dintre acest capitol și partea generală a dreptului obligațiilor (în special în ce ține de drepturile unei părți contractante în caz de neexecutare a obligațiilor de către cealaltă parte, prevăzute în art. 602 și urm. în redacția Proiectului). Acest exercițiu va consolida regimul general prevăzut la art. 602 și urm. și va reduce din acele normele speciale care sunt inutile sau doar repetă regimul general;

b) alinierea mai multor dispoziții la Convenția de la Viena privind contractele de vânzare internațională de mărfuri din 1980;

c) reglementarea unor categorii importante și deosebit de litigioase cum sunt: (i) contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor, în special privind imobilele în curs de construcție (actualmente reglementat sub denumirea contract privind investițiile în construcții); (ii) vânzarea bunurilor de consum.

Secţiunea 1: Dispoziţii generale cu privire la vînzare-cumpărare

Regulile art. 762 și 622 din redacția actuală a codului au fost mutate și dezvoltate în noul art. 322³ (Înstrăinarea de mai multe ori). Prin urmare, art. 762 se exclude pentru a evita paralelismele.

Art. 763 este completat pentru a se alinia la reglementarea-sursă (art. 2(2) din Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe din 25 mai 1999; §434 Cod civil german), precizându-se că îndeosebi se consideră convenite caracteristicile:

a) care corespund descrierii date de vânzător și, după caz, pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca mostră sau ca model;
b) corespunzătoare scopului special pentru care cumpărătorul solicită bunul, care, fiind aduse la cunoștința vânzătorului la încheierea contractului, au fost acceptate de către vânzător.

Art. 774 este mutat la art. 763¹, art. 775 și 777 sunt fuzionate în noul art. 763², art. 778 alin.(1) și (2) devin noul art. 763/3, iar art. 779 este mutat la art. 763⁴, fiind corelat cu art. 35 din Convenția de la Viena din 1980. Noul alin.(6) al art. 763 asimilează viciului material şi în cazul în care nu sunt respectate obligaţiile vânzătorului privind asortimentul bunurilor, garnitura de bunuri şi ambalajul lor (art. 763²-763⁴). Prin urmarea încălcarea acestor noi articole va fi soluționate conform regulilor unice privind viciul material al bunului vândut.

La art. 764, privind viciile juridice ale bunului, se clarifică conceptul de viciu juridic, precum și se exclude existența viciului juridic atunci când, deși bunul încalcă dreptul de proprietate industrială a unui terț, desenele tehnice, schițele etc. au fost furnizate de cumpărător în vederea producerii bunului (cf. art. IV. A. – 2:306 DCFR).

Noua redacție a art. 765 (Limitele drepturilor cumpărătorului rezultate din existenţa viciului) stabilește sistemul în care vânzătorul poartă răspundere pentru viciu (indiferent că este viciu material sau juridic), și anume:

1) cumpărătorul îşi poate exercita drepturile rezultate din existenţa viciului dacă el demonstrează că viciul a existat la momentul trecerii riscului, chiar dacă este descoperit mai târziu. Această condiție este tradițională și cere ca la momentul trecerii riscului să fi avut loc o neexecutare a obligației vânzătorului. Conceptul se regăsește în art. IV. A. – 2:308 DCFR; art. 36 alin.(1) Convenţia de la Viena; art. 477 alin.(5) Cod civil al Federației Ruse.

Prin „drepturile rezultate din existenţa viciului” în concepția Proiectului se au în vedere toate „drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligației” în sensul art. 602 și urm. în redacția Proiectului, și anume: dreptul la remedierea neexecutării (fie prin reparație fie prin furnizarea unui alt bun); dreptul la rezoluțiunea vânzării și restituirea prețului; dreptul la reducerea prețului proporțional diminuării valorii bunului vândut din cauza viciului; dreptul la repararea prejudiciului dacă neexecutarea este nejustificată. Condițiile exercitării și efectele exercitării acestor drepturi sunt reglementate detaliat în Capitolul V (Neexecutarea obligației) din Titlul I.

2) drepturile cumpărătorului rezultate din existenţa viciului sînt excluse dacă vânzătorul demonstrează că, în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau trebuia să cunoască aceste vicii. Această regulă clasică romană (caveat emptor – atenție, cumpărătorule; emptor debet esse curiosus – cumpărătorul trebuie să fie curios) se regăsește într-o manieră limitată în art. 765 alin.(1) din redacția actuală a codului. Noua reglementare se bazează pe formularea mai precisă și mai largă din art. IV. A. – 2:307 DCFR; art. 35(3) Convenţia de la Viena.

3) cumpărătorul pierde drepturile rezultate din existenţa viciului dacă el a omis să-i notifice vânzătorului descoperirea viciului în termenul de notificare prevăzut la art. 765², cu condiţia că notificarea se face în interiorul termenului de descoperire a viciilor prevăzut la art. 765³.

Merită de menționat că legea nu limitează dreptului cumpărătorului atunci când vânzătorul era inocent, adică nu cunoștea că vinde o marfă viciată. Chiar și cu un vânzător inocent, cumpărătorul ar trebui să aibă dreptul la rezoluțiunea vânzării și restituirea prețului. Noul alin. (5) intervine cu o regulă diferită, de a agrava răspunderea vânzătorului dacă viciul rezultă din împrejurări pe care vânzătorul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască, dar care el nu le-a dezvăluit cumpărătorului la momentul încheierii contractului. În acest caz, vânzătorul nu poate invoca:

a) faptul că cumpărătorul din culpă gravă nu a cunoscut viciul;

b) dispoziţiile art. 765¹, 765² şi 765³;

c) clauza prin care se exclud sau se limitează drepturile cumpărătorului rezultate din existenţa viciului. Soluțiile se bazează pe art. 40 Convenţia de la Viena; art. IV. A. – 4:304 DCFR; §442 şi 444 din Codul civil german.

Articolele 765² și 765³ impune două limite temporale cumulative la drepturile cumpărătorului rezultate dintr-un viciu, care, după natura lor, sunt termene de decădere:

1) termenul de notificare a viciului. Notificarea se face fie printr-o pretenție extrajudiciară fie printr-o acțiune judiciară, potrivit art. 765² alin.(4). Prin urmare, notificarea viciului nu reprezintă o procedură obligatorie prealabilă introducerii acțiunii în judecată.

Cerințele față de notificare diferă dacă vânzarea se face între profesioniști sau alte contracte.

a) În cazul contractului încheiat între profesionişti, cumpărătorul trebuie să notifice vânzătorului viciul conform dispoziţiilor art. 608, adică într-un termen rezonabil în funcție de circumstanțe. În notificarea sa, profesionistul trebuie să descrie detaliat viciul (cf. §220(2) Legea obligaţiilor din Estonia). Descrierea este necesară pentru ca vânzătorul să poată lua măsuri de remediere a viciului. Deoarece norma este dispozitivă, părțile pot introduce în contract termene concrete de notificare, de regulă denumite „termene de înaintare a pretențiilor”.

b) pentru toate celelalte contracte (atât dintre profesioniști și consumator, sau dintre neprofesioniști), cumpărătorul trebuie să notifice vânzătorului viciul în termen de 2 luni de la data descoperirii (art. 5(2) din Directiva 1994/44/CE). În același sens a se vedea art. 18³(4) din Legea nr.105-XV din 13 martie 2003 privind protecţia consumatorilor.

2) termenul de descoperire a viciilor (terminologia corespunde cu art. 477 din Codul civil al Federației Ruse- Сроки обнаружения недостатков переданного товара). Potrivit art. 765³ alin. (1) Cumpărătorul pierde drepturile rezultate din existenţa viciului dacă el nu notifică vânzătorului despre acel viciu înainte de expirarea termenului:

a) 3 ani, în cazul viciilor juridice. Termenul ar trebui să corespundă cu durata necesară pentru cumpărător de a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 3 ani în cazul dobândirii cu titlu oneros al bunului (art. 330¹(1) lit. a) sau 332 alin.(1) lit. a) în redacția Proiectului). Însă până la obținerea de către cumpărător a protecției legale contra evicțiunii prin uzucaparea bunului, vânzătorul ar trebui să răspundă contractual pentru evicțiune.

b) 5 ani, în cazul viciilor materiale ale unei construcţii sau materialelor folosite la executarea unei lucrări de construcţii. După cum s-a specificat cu ocazia excluderii art. 269 din Cartea 1, termenul de 5 ani ar trebui să fie nu un termen de prescripţie, ci un termen de descoperire a viciilor (de răspundere), ceea ce va oferi o protecţie juridică mai bună proprietarilor de imobile. Or, formularea unui asemenea termen lung ca termen de prescripție este inutilă dacă vânzătorul poartă răspundere pentru viciile materialelor de construcție apărute în primele 6 luni (prevăzut de art. 783 alin.(2) din redacția actuală a codului, și care de asemenea se exclude).

c) 2 ani, în cazul viciilor materiale, altele decât cele prevăzute de dispozițiile lit. b) (cf. art. 5(1) din Directiva 1994/44/CE; art. 39 Convenţia de la Viena; art. 477 alin.(2) Cod civil al Federației Ruse). În același sens a se vedea art. 18³(1) din Legea nr.105-XV din 13 martie 2003 privind protecţia consumatorilor.

Noua reglementare a limitelor temporale a drepturilor cumpărătorului impune excluderea art. 783 și 784 din actuala redacție a codului.

Noul art. 765⁴ precizează care este momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă, și anume: prescripţia dreptului la acţiune de exercitare a unui drept al cumpărătorului rezultat din existenţa viciului începe să curgă din data când cumpărătorul a descoperit sau trebuia să descopere viciul. Precizarea era necesară pentru a exclude varianta că prescripția curge din momentul notificării vânzătorului despre vicii sau din momentul în care vânzătorul a refuzat să remedieze un viciu.

Prin urmare, art. 785 este exclus, iar Proiectul nu stabilește vreun termen de prescripție special. Astfel, dacă cumpărătorul a notificat vânzătorul despre un viciu cu respectarea limitelor temporale stabilite de art. 765² și 765³, cumpărătorul poate introduce acțiuni în justiție bazate pe drepturile sale rezultate din viciu pe durata termenului general de prescripție de 3 ani, din data în care a descoperit sau trebuia să descopere viciul.

Dispozițiile privind viciile, drepturile cumpărătorului rezultate din vicii și limitele acestor drepturi au caracter dispozitiv, iar părțile prin contract pot deroga fie în sensul limitării fie în sensul agravării răspunderii vânzătorului pentru vicii. Lucrurile stau altfel dacă cumpărătorul este consumator, fiindcă art. 808¹ interzice orice clauză, încheiată de consumator cu vânzătorul înainte ca vânzătorului să îi fie notificată descoperirea viciului, prin care, direct sau indirect, sunt excluse sau limitate drepturile prevăzute de lege ale consumatorului rezultate din existenţa viciului.

Secţiunea a 3-a: Opţiunea

Modificarea operată la art. 792 precizează că opțiunii nu i se aplică dispozițiile cu privire la vânzare-cumpărare, ci dispozițiile privind opțiunea de a contracta (art. 672¹în redacția Proiectului).

Secţiunea a 4-a: Dreptul de preemţiune

Secțiunea a fost actualizată pe baza § 463 şi urm. din Codul civil german, care a şi fost sursa redacției inițiale a Secţiunii. Scopul propus prin Proiect este, ori de cât ori legea acordă un drept de preemțiune (în caz de vânzare a cotei-părți asupra bunului comun; în caz de vânzare a cotei succesorale; în caz de vânzare a bunului arendat etc.) să nu se instituie o reglementare detaliată, astfel încât să primească aplicare deplină prezenta Secțiune. La moment însă majoritatea dispozițiilor legale care prevăd un drept de preemțiune prevăd și un regim special în care se exercită acest drept, iar regimurile sunt incomplete și neuniforme.

La art. 792¹ alin.(1) și 793 alin.(1) se clarifică faptul că titularul dreptului de preemţiune cu privire la un bun îl poate exercita pe două căi diferite:

a) exercitarea dreptului de preemțiune prealabil vânzării – dacă persoana obligată îi face o ofertă de vânzare a bunului;

b) exercitarea dreptului de preemțiune subsecvent vânzării – dacă persoana obligată deja a încheiat cu un terţ contract de vânzare-cumpărare cu privire la acel bun.

Articolul 795 prevede norme procedurale privind exercitarea dreptului de preemţiune:

1) dreptul de preemţiune se exercită pe calea unei declaraţii adresate persoanei obligate. Pentru validitatea declaraţiei nu este necesară respectarea formei stabilite de lege faţă de contractul de vânzare-cumpărare.

2) în cazul exercitării dreptului de preemțiune prealabil vânzării:

a) în cazul în care dreptul de preemţiune este exercitat ca urmare a comunicării ofertei conform art. 794 alin.(1), declaraţia de exercitare se consideră acceptare a ofertei de vânzare. Dacă pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare legea cere respectarea unei anumite forme, persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune sunt obligaţi unul faţă de altul să încheie contractul în acea formă;

b) în caz de neexecutare nejustificată a acestei obligaţii de către una din părţi, cealaltă parte poate cere instanţei de judecată să pronunţe hotărâre judecătorească care ţine loc de contract;

3) în cazul exercitării dreptului de preemțiune subsecvent vânzării:

a) în cazul în care dreptul de preemţiune este exercitat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre persoana obligată şi terţ, atunci între persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune se consideră încheiat un contract de vânzare-cumpărare în condiţiile stabilite de persoana obligată şi de terţ;

b) în cazul în care persoana obligată sau terţul nu recunosc efectul de mai sus, titularul dreptului de preemţiune poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre de constatare a încheierii contractului conform regulii de mai sus, şi de dobândire de către titular a drepturilor şi obligaţiilor de cumpărător.

Secţiunea a 7-a: Vânzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum

Art. 802¹ alin.(4) clarifică faptul că normele din această secțiune au caracter imperativ și nu se permit derogări în sensul înrăutățirii situației consumatorului. În același context, art. 808¹ interzice orice clauză, încheiată de consumator cu vânzătorul înainte ca vânzătorului să îi fie notificată descoperirea viciului, prin care, direct sau indirect, sunt excluse sau limitate drepturile prevăzute de lege ale consumatorului rezultate din existenţa viciului (cf. art. IV. A. – 2:309 DCFR). Prin urmare, în contractele de consumator drepturile prevăzute de art. 763-776 nu pot fi excluse sau limitate prin contract.

Art. 803¹ (Predarea bunului către consumator și rezoluțiunea) codifică art. 17 din Legea privind drepturile consumatorilor la încheierea contractelor, iar art. 803² (Trecerea riscului) codifică art. 19 din aceeași lege.

Completările art. 804 sunt menite să îmbunătățească protecția consumatorului în ce ține de drepturile sale acordate de o garanţia comercială.

Așadar, orice stipulaţie conform căreia garanţia comercială este condiționată de îndeplinirea de către consumator a oricărei formalităţi, aşa ca înregistrarea sau notificarea cumpărării, este nulă (cf. art. IV.A. – 6:102 (3) DCFR).

Eficacitatea unor stipulații din garanția comercială depinde de măsura în care ele sunt prevăzute clar în textul garanției:

– stipulaţia conform căreia garanţia comercială se limitează doar la anumite părți ale bunului (cf. art. IV. A. – 6:105 DCFR);

– stipulaţia conform căreia se exclude sau se limitează obligaţia celui ce garantează în temeiul garanției comerciale în caz de defecţiune a bunului ca urmare a încălcarea condiţiilor de întreţinere prevăzute de instrucțiuni (cf. art. IV. A. – 6:106 DCFR).

Un alt mecanism de protecție a consumatorului este inversarea sarcinii probațiunii. Dacă consumatorul înaintează pretenţii în interiorul termenului garanției comerciale, celui care garantează îi revine sarcina să demonstreze că:

a) bunul corespundea caracteristicilor stabilite în declaraţia de garanție sau în publicitatea respectivă; și

b) defecţiunea bunului a avut loc din cauza folosirii sau păstrării lui necorespunzătoare, din cauza unui eveniment în afara controlului uneia dintre părţi sau dintr-o altă cauză care nu este imputabilă celui care a garantat (cf. art. IV. A. – 6:107 DCFR).

Secţiunea a 7¹: Vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile

Celelalte secțiuni ale acestor capitol se aplică și vânzării-cumpărării bunurilor imobile. Cu toate acestea, în această secțiune nouă s-au inclus unele norme de completare. Cel mai important rol al acestei secțiuni este de a înlocui actuala reglementare a contractelor privind investițiile în construcții cu noua instituție a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor în curs de construcție.

Potrivit art. 808⁶, dispoziţiile noilor articole 808⁶-808⁹ se aplică contractului de vânzare-cumpărare prin care vânzătorul se obligă să asigure construirea unui apartament, altă încăpere izolată sau alt bun imobil în curs de construire (bun imobil în construire) şi să-l predea în proprietate cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să achite preţul convenit şi să recepţioneze bunul imobil după darea sa în exploatare.

Cumpărătorul (anterior denumit „investitorul”) unui bun imobil în construire beneficiază de următoarea protecție juridică:

1) contractul trebuie să prevadă mai multe clauze esențiale (art. 808⁷), inclusiv:

a) numărul cadastral al bunului imobil în construire. Prin urmare, imobilul trebuie să fie înregistrat în registrul bunurilor imobile înainte de încheierea contractului. Copia planului obiectului contractului, aprobat în modul stabilit, se anexează la contract.

b) numărul şi data eliberării şi expirării autorizaţiei de construire în al cărei temei vânzătorul construieşte sau asigură construirea obiectului contractului; datele de identificare a proiectului de construcție. Aceasta oferă cumpărătorului certitudine că construcția este autorizată legal și cunoaște datele ei. Copia autorizației se anexează la contract;

c) natura dreptului pe care vânzătorul îl deţine asupra terenului pe care se construieşte (drept de proprietate sau de superficie), precum şi temeiul de dobândire a acestui drept. Prin urmare, Proiectul vine cu norma categorică că cel care deține „locațiune/arendă cu drept de construcție” nu poate vinde bunuri imobile în construire, deoarece nu va putea asigura cumpărătorului un drept real asupra terenului.

În cazul superficiei, se va prevedea termenul superficiei și efectele stingerii dreptului de superficie prevăzute de lege și, după caz, de actul de constituire a superficiei.

d) cota-parte din dreptul asupra terenului, construcţiei şi altor părţi comune care se transmite cumpărătorului. Conform concepției Proiectului privind condominiul, dreptului de proprietate asupra unității (apartament etc.) și cota-parte asupra dreptului asupra terenului formează o unitate juridică. Prin urmare, vânzătorul nu poate vinde cumpărătorului doar apartamentul fără a-i transmite, în același contract, și cota-parte din teren;

e) dacă există, descrierea drepturilor de folosință exclusivă acordate cumpărătorului asupra anumitor părți comune ale condominiului, conform actului de constituire a condominiului. De exemplu, se indică dacă cumpărătorul are dreptul exclusiv de a se folosi de o anumită debara sau de un anumit loc de parcare, conform actului de constituire a condominiului;

f) data asumată de dare în exploatare, determinată prin indicarea unei date calendaristice concrete;

g) preţul total şi, după caz, graficul de plată a ratelor;

h) dacă s-a convenit, faptul că cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate doar după achitarea preţului integral (rezerva proprietăţii). În practică, vânzătorii își rețin proprietatea până când nu se achită prețul integral.

2) instituirea obligațiilor de informare în sarcina vânzătorului: înainte de încheierea contractului și, la cerere, oricând pe durata executării acestuia, vânzătorul este obligat să aducă la cunoștința cumpărătorului:

a) proiectul de construcție și, la cererea cumpărătorului, să-i furnizeze copii, sub semnătura pe proprie răspundere a vânzătorului, a proiectului de construcție sau anumite file solicitate de cumpărător;

b) actul de constituire a condominiului și, dacă există, statutul asociației de proprietari în condominiu și regulamentul condominiului;

c) identitatea antreprenorului și altor furnizori;

d) faza actuală de executare a construcției.

3) dreptul de proprietate al cumpărătorului este supus înregistrării provizorii în registrul bunurilor imobile (art. 808⁸). Este interzis să se perceapă de la cumpărător orice plăţi prevăzute de contract înainte de înregistrarea provizorie. Deși art. 40⁶ din Legea 1543 din 25 februarie 1998 cadastrului bunurilor imobile, prevede generic că contractelor privind investiţiile în construcţii se înregistrează, în practică înregistrarea constă într-o simplă notare, pentru a asigura prioritatea primului investitor față de eventuali noi investitori cărora dezvoltatorul le-ar putea vinde același apartament. Însă investitorul dobândește dreptul de proprietate doar la recepția construcției (alin.(4)).

Acest tratament a dus la aceea că investitorii sunt simpli creditori chirografari ai dezvoltatorului și nu au un drept real asupra apartamentului în caz de dezvoltatorul devine insolvabil și nu poate continua construcția. Este adevărat că, începând cu 14 martie 2013, art. 50 alin.(2) lit. c) din Legea nr. 149 din 29 iunie 2012 insolvabilităţii, acordă creanţelor persoanelor fizice, născute din contracte de investire în construcţia de locuinţe statut de creanțe garantate.

Proiectul vine cu noua abordare că dreptul de proprietate al cumpărătorului este supus înregistrării provizorii în registrul bunurilor imobile, astfel cumpărătorul devine proprietar sub condiție suspensivă, care constă în darea în exploatare a construcției și, dacă se prevede în contract, după achitarea tuturor ratelor din preț. Totodată, vânzătorul continuă să fie înregistrat ca proprietar al imobilului și aceasta îi permite să îndeplinească formalitățile administrative și tehnice necesare la ridicarea construcției și darea ei în exploatare.

Înregistrarea provizorie a dreptului de proprietate a cumpărătorului se justifică, iar cumpărătorul devine proprietar necondiţionat, prin actul de primire-predare încheiat după darea în exploatare şi, în cazul rezervei proprietăţii, prin confirmarea emisă de către vânzător în formă scrisă despre achitarea integrală a preţului art. 808⁹ alin. (6). În acest caz, dreptul de proprietate al vânzătorului se radiază din registrul bunurilor imobile.

Avantajul pentru cumpărător este că el nu mai este un simplu creditor al vânzătorului, ci are un drept real, condiționat, asupra imobilului. Proiectul precizează că cumpărătorul păstrează dreptul de a înstrăina sau ipoteca dreptul de proprietate înregistrat provizoriu fără consimţământul vânzătorului. Însă persoana care dobândeşte de la cumpărător dreptul de proprietate înregistrat provizoriu, se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile pe care cumpărătorul le deţine în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil în construire fără consimţământul vânzătorului. Aplicând principiile privind preluarea datoriei, primul cumpărător nu se eliberează de obligația de a plăti prețul cu excepția cazului când vânzătorul a consimțit ca noul dobânditor al imobilului să preia datoria, adică să substituie complet cumpărătorul în sensul art. 570.

4) riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului imobil trece la cumpărător din momentul încheierii actului de primire-predare în formă scrisă de către părţi (art. 808⁹ alin. (1)).

5) obligaţia vânzătorului de a asigura construirea bunului imobil se extinde şi asupra tuturor celorlalte lucrări necesare realizării integrale a proiectului de construire prevăzut de contract.

Dacă mai mulţi cumpărători s-au asociat într-o asociaţie în condominiu, această asociaţie de asemenea poate exercita faţă de vânzător drepturile care rezultă din executarea necorespunzătoare a proiectului de construire prevăzut de contract.

Antreprenorul și alți furnizori contractați de vânzător în legătură cu executarea construcției şi vânzătorul răspund, în condițiile contractuale convenite, solidar în caz de executare necorespunzătoare a lucrărilor și altor prestații necesare realizării integrale a proiectului de construire prevăzut de contract. În acest scop, cumpărătorul sau asociația pot solicita de la vânzător un extras din contractul dintre vânzător și antreprenor în partea în care vizează obligațiile, garanțiile și răspunderea antreprenorului.

Art. 40⁶ din Legea 1543 din 25 februarie 1998 cadastrului bunurilor imobile și art. 51¹ din Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat urmează a fi abrogate sau revizuite complet.

Secţiunea a 9-a: Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial

Art. 818 se reformează în sensul excluderii cerinței de înregistrare la Camera Înregistrării de Stat a contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic, întrucât Registrul de Stat al Persoanelor Juridice înregistrează persoane juridice ca subiect de drept și nu bunuri mobile și imobile ca obiect de drept. Din contra, pentru dobândirea fiecărui bun care intră în complexul patrimonial unic urmează a fi îndeplinite formalitățile de publicitate specifice bunului respectiv (art. 822 alin.(1)). De exemplu, trecerea proprietății asupra imobilelor care fac parte din complex se înregistrează în Registrul bunurilor imobile ș.a.m.d.

Totodată se specifică că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă scrisă sub sancțiunea nulității. Dacă complexul patrimonial unic cuprinde bunuri pentru înstrăinarea cărora legea cere forma autentică, contractul se încheie în formă autentică.

Secţiunea a 10-a: Vânzarea-cumpărarea cu rezerva proprietăţii

Secțiunea introduce o reglementare expresă a clauzei de rezervă a proprietății din contractul de vânzare-cumpărare, dar și alte contracte translative de proprietate. Atunci când vânzătorul vinde bunul însă plata prețului este amânată în timp (de ex., vânzare în credit), el este expus la insolvabilitatea cumpărătorului. Prin clauza de rezervă a proprietății se stipulează că, deși cumpărătorul a intrat în posesia bunului, dreptului de proprietate rămâne la vânzător (este rezervat) până la plata completă a prețului (art. 822¹).

În caz de neplată și, mai ales, în caz de insolvabilitate a cumpărătorului, vânzătorul are dreptul de a revendica bunului vândut din posesia cumpărătorului, evitând astfel o pierdere (a se vedea art. 48 Legii nr. 149 din 29 iunie 2012 a insolvabilităţii).

Pentru a asigura eficacitatea clauzei față de terți și a asigura că vânzătorul poate revendica bunul și de la terți (iar aceștia să nu poată opună dobândirea de bună-credință a bunului), art. 822² prevede că rezerva proprietăţii devine opozabilă terţilor după îndeplinirea formalităţilor de publicitate precum urmează:

a) în cazul bunurilor imobile şi a altor bunuri dreptul de proprietate asupra cărora se dobândeşte, potrivit legii, prin înregistrarea într-un registru de publicitate, dreptul de proprietate al cumpărătorului va fi înregistrat provizoriu, în timp ce dreptul de proprietate al vânzătorului nu va fi radiat;

b) în cazul celorlalte bunuri mobile, rezerva proprietăţii va deveni opozabilă terţilor prin înregistrarea ei în registrul garanţiilor reale mobiliare. Cu toate acestea, dacă această înregistrare nu s-a făcut, rezerva proprietăţii poate fi invocată faţă de terţii care au cunoscut existenţa ei pe altă cale.

Rezerva proprietăţii nu poate fi invocată faţă de terţii care au dobândit drepturi referitoare la bun de la cumpărător dacă rezerva proprietăţii nu le era opozabilă la data încheierii actului de dobândire a dreptului.

Capitolul II: Schimbul

Art. 825 alin.(2) se reformulează într-o normă de calificare: contractul este contract de vînzare-cumpărare, și nu contract de schimb, în cazul în care sulta depăşește prețul bunului care are prețul mai mic.

Art. 826 se exclude, iar în schimb se vor aplica dispozițiile Capitolului V (Neexecutarea obligației) din Titlul I.

Capitolul III: Donaţia

Dispozițiile capitolului au fost revăzute pentru a proteja mai bine partea vulnerabilă a contractului – donatorul:

1) s-a precizat că de la dispozițiile capitolului nu se poate de derogat în detrimentul donatorului (art. 827 alin.(5)).

2) dacă obiect al donaţiei este un bun imobil cu destinație locativă, notarul care autentifică contractul de donaţie este obligat, înainte de încheierea contractului, să transmită informație și să explice, într-un limbaj simplu, donatorului că donatarul nu poartă nicio obligaţie de întreţinere a donatorului și nu are nicio obligația de a asigura donatarului spațiu locativ cu excepţia cazului în care o asemenea sarcină s-a stipulat în contractul de donaţie (art. 830). Măsura de protecție este necesară, deoarece practica judiciară atestă un număr impunător de cazuri în care cineva îi promite unei persoane vulnerabile (de regulă, în etate) că o va întreține pe viață în schimbul locuinței, însă în biroul notarial, din motive necunoscute, se încheie contract de donație, care nu acordă niciun drept de întreținere sau abitație donatorului.

3) articolele incoerente existente în redacția actuală privind rezoluțiunea, revocarea sau chiar nulitatea donației sunt înlocuite prin art. 838¹-838⁶ care reglementează revocarea donației.

Potrivit art. 838¹ alin. (1), donaţia este irevocabilă cu excepţia cazurilor în care dreptul de revocare al donatorului este prevăzut de lege sau contract (art. IV. H. – 4:101 DCFR). Termenul de revocare a donaţiei este de 1 an din momentul în care donatorul a cunoscut sau trebuia în mod rezonabil să cunoască circumstanţa care îl îndreptăţeşte să revoce, dar nu mai târziu de 3 ani din momentul dobândirii de către donatar a dreptului de proprietate asupra bunului donat (art. 838²).

Sunt reglementate cazurile când se poate revoca donația:

a) revocarea donaţiei din motiv de ingratitudine a donatarului (art. 838⁴);

b) revocarea donaţiei din motiv de stare de nevoie a donatorului (art. 838⁵)

c) dreptul de revocare din alte motive întemeiate, cum ar fi schimbarea circumstanțelor privind boala fatala a donatorului (se constată că donatorul nu mai e bolnav), intenţia de căsătorie sau căsătoria donatarului (căsătoria nu mai are loc), relaţia de căsătorie dintre donator şi donatar etc. (soții divorțează) (art. 838⁶).

Capitolul IV: Înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă

Art. 839 alin. (5) ține cont că beneficiarul întreținerii este partea vulnerabilă și dispune că orice clauză a contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă care derogă de la dispoziţiile prezentului capitol în detrimentul beneficiarului întreţinerii este nulă. Astfel, părțile pot deroga de la dispozițiile acestui capitol doar în folosul beneficiarului întreținerii.

Noul art. 840¹ completează un vacuum în reglementarea actuală și stabilește criterii pentru determinarea întinderea obligației de întreţinere dacă contractul nu o determină suficient:

1) dobânditorul datorează beneficiarului întreţinerii prestaţii stabilite în mod echitabil, ţinându-se seama de valoarea bunului înstrăinat şi de condiţia socială anterioară a beneficiarului întreţinerii;

2) dacă contractul nu prevede altfel, dobânditorul este obligat în special să asigure beneficiarului hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, precum şi folosința unei locuinţe corespunzătoare. Întreținerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală. Deoarece norma este formulată dispozitiv, de la ea se poate deroga și în detrimentul beneficiarului întreținerii.

Completarea la art. 841 precizează că convertirea întreținerii în rentă bănească se face, în absența unui contract de novație între părți, în baza hotărârii judecătorești.

Art. 844 alin.(1) se modifică pentru a arăta că beneficiarului întreținerii are dreptul la rezoluțiunea raportului contractual în condițiile generale (art. 617-620 și alte cazuri).

Modificarea alin.(2) prevede că dobînditorul poate să declare rezoluţiunea raportului contractual nu în cazul imposibilității executării (care, de fapt, ar duce la stingerea obligației), ci în cazul când situația materială nu îi permite să continue executarea obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui.

Completarea art. 845 menține protecția beneficiarului întreținerii prin regula că, în caz de rezoluțiune, valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie restituită. Însă se adaugă excepția importantă: în cazul în care dobânditorul declară, în condițiile legii, rezoluţiunea pe motiv de neexecutare a obligaţiei beneficiarului întreţinerii. În acest ultim caz, ar trebui să se aplice efectele restitutive de drept comun ale rezoluțiunii (art. 623³ și urm.).

Art. 846 este completat cu alin.(2) care clarifică faptul că, obligațiile dobânditorului se transmit moștenitorilor, însă aceștia au dreptul de a alege între executarea obligaţiilor sau rezoluţiunea raportului contractual. În acest caz, se aplică protecția de la art. 845 conform căreia valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie restituită.

Capitolul V: Renta

Completarea art. 847 alin.(4) stabilește că rentei constituite cu titlu gratuit i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile legale privitoare la donaţie. Iar noul alin. (5) ține cont că credirentierul este partea vulnerabilă și dispune că orice clauză a contractului de rentă care derogă de la dispoziţiile prezentului capitol în detrimentul credirentierului este nulă.

Modificările la art. 857 și 858 au aceleași raționamente ca și modificările la capitolul donația (art. 844-846).

Capitolul VI: Comodatul

Modificarea la art. 859 alin.(1) clarifică faptul că contractul de comodat este un contract consensual și nu real, astfel încât predarea bunului către comodatar nu este condiție de validitate, ci o executare a contractului. Celelalte modificări din acest capitol țin de corelarea terminologică cu Titlul I și II.

Capitolul VII: Împrumutul

Completările la art. 867 alin.(3) stabilesc prezumția că împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros cu excepţia cazului în care ambele părţi sunt persoane fizice care nu au calitatea de profesionist (cf. art. 2159 alin.(2) Cod civil România; art. IV.F. – 1:104 (2) DCFR).

Iar completările la alin.(4) și (5) delimitează împrumutul de situația când obligația pecuniară are un termen. Se clarifică faptul că părţile unui raport obligațional pot conveni că o sumă datorată în temeiul unei obligaţii existente, chiar și extracontractuale, se va plăti în viitor în condiţiile unui contract de împrumut (cf. art. IV.F. – 1:102 (5) si (6) DCFR).

[Limitarea dobânzilor excesive]

Completările art. 869 vin să înlocuiască cel mai problematic domeniu al împrumuturilor – mărimea admisibilă a dobânzii și combaterea cămătăriei. Jurisprudența abundentă și contradictorie pe parcursul anilor a arătat că criteriul existent, „dobânda trebuie să se afle într-o relație rezonabilă cu rata de bază a Băncii Naționale a Moldove”, nu este suficient de cert și este supus unor interpretări prea diferite. În niciunul din sistemele de drept studiate un asemenea criteriu nu este folosit.

Proiectul propune trecerea la o limită obiectivă a dobânzii: părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, rata anuală a căreia nu poate depăşi dublul ratei de referinţă CHIBOR înregistrată în ziua bancară anterioară datei în care părţile au stipulat rata dobânzii. Prin urmare, în scopul certitudinii juridice, fluctuaţiile ulterioare ale ratei CHIBOR nu vor avea nicio incidenţă asupra valabilității clauzei privind rata dobânzii.

În sensul acestui alineat, rata de referință CHIBOR este rata calculată în modul stabilit de Banca Națională a Moldovei în baza cotaţiilor orientative/ferme ale băncilor contributorii pentru plasarea mijloacelor băneşti în lei moldoveneşti la alte bănci pe termen de 12 luni. A se vedea Regulamentul privind ratele de referinţă CHIBOR şi CHIBID, aprobat prin HCA al BNM nr.110 din 30 mai 2013.

Conform statisticii de pe pagina web a BNM, rata CHIBOR 12 luni a evoluat în modul următor:

1 februarie 2011 – 14,38% pe an

1 februarie 2012 – 13,69% pe an

1 februarie 2013 – 11,68% pe an

3 februarie 2014 – 10,87% pe an

2 februarie 2015 – 15,21% pe an

1 februarie 2016 – 26,51% pe an

1 februarie 2017 – 14,59% pe an

Totodată alin.(2) prevede că interdicţia prevăzută la alin.(1) nu se aplică dobânzilor percepute sau plătite de către Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, de băncile comerciale, de asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiile de microfinanţare, organizaţiile de credit ipotecar, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Așadar, se lasă loc pentru alte legi să prevadă care alte organizații profesioniste în domeniul financiar-bancar nu sunt ținute de alin.(1).

Rata dobânzii prin care se încalcă dispoziţiile de la alin.(1) se reduce de drept până la rata maximă permisă de dispoziţiile alin.(1). Orice clauză contrară este nulă.

Totodată se clarifică, pentru evitarea fraudării legii, faptul că, prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care împrumutatul se obligă drept preţ al utilizării împrumutului.

Noul art. 870¹ stabilește că, dacă contractul prevede că împrumutul se va folosi pentru o destinaţie stipulată, împrumutatul este obligat să furnizeze, la cererea împrumutătorului, informaţia necesară pentru a permite împrumutătorului să verifice respectarea destinaţiei (cf. art. IV.F. – 1:105 DCFR).

Capitolul VIII: Locaţiunea

Problema opozabilității locațiunii a fost concentrată la art. 900, prin urmare art. 876 alin.(2) a fost exclus.

Proiectul face precizarea terminologică din „termenul contractului de locațiune” în „termenul locațiunii”, în sensul duratei în timp a raportului de locațiune și a dreptului locatarului de a se folosi de bunul închiriat.

În materie de vicii ale bunului închiriat, regimul juridic este precizat după cum urmează:

1) locatorul garantează contra viciului material sau juridic chiar dacă nu l-a cunoscut la încheierea contractului (art. 878 alin. (5)). Regula se explică prin principiul că locatorul este ținut să oferă o folosință o anumită calitate, și, oricând calitatea este mai joasă, ea trebuie tratată ca un viciu, independent de buna sau reaua-credință a locatorului;

2) locatarul pierde drepturile care rezultă dintr-un viciu al bunului închiriat (reducerea chiriei sau repararea prejudiciului etc.) dacă el ar fi putut depista viciul după o examinare rezonabilă, la momentul încheierii contractului. Regula este menită să oprească locatarul de a se apăra cu propria ignoranță culpabilă (art. 881);

În privința modificării chiriei art. 887 este modificat în două sensuri:

1) locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată în an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă însă nu o poate face unilateral, ci în baza hotărârii judecătorești care va verifica existența temeiurilor. De asemenea, dreptul locatorului la modificarea chiriei se exclude dacă el și-a asumat riscul schimbării condițiilor economice. Reiterăm că modificarea la art. 667 are efectul că normele art. 887 sunt dispozitive, iar părțile pot să deroge de la ele, sau chiar să excludă dreptul locatorului la ajustarea chiriei, iar chiria să rămână fixată pe durata contractului.

2) locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit, dar cu precizarea că trebuie întrunite condițiile generale de reducere a prestației de la art. 623¹¹.

Modificările și completările la art. 888 și 898 reglementează mai detaliat problema distribuirii reparațiilor între locator și locatar:

1) reparațiile curente, care tradițional sunt în sarcina locatarului, sunt definite ca intervenţiile necesare în rezultatul folosinţei conform destinaţiei a bunului şi care, în mod echitabil, pot fi puse pe seama locatarului, având în vedere în special natura bunului, destinaţia pentru care este folosit şi termenul locaţiunii (art. IV.B.–5:104 DCFR).

2) nici locatorul și nici locatarul nu este obligat să efectueze reparaţiile curente doar pentru a înlătura efectele uzurii normale a bunului.

3) reparațiile capitale, care tradițional sunt în sarcina locatorului sunt definite prin metoda excluderii: toate intervenţiile necesare pentru îndeplinirea obligaţiei locatorului prevăzute la art. 878 alin.(1), cu excepţia reparaţiilor curente (art. 898 alin.(4)).

4) în orice caz, locatorul va fi ţinut să efectueze reparaţiile necesare pentru a înlătura prejudiciului adus bunului închiriat de un eveniment în afara controlului locatarului sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el (art. 898 alin.(4)).

Art. 900 continuă principiul conform căruia schimbarea proprietarului bunului închiriat nu afectează locațiunea (emptio non tollit locatum). Astfel, dacă bunul închiriat este înstrăinat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă de drept locatorului în drepturile şi obligaţiile decurgând din locaţiune dacă locațiunea este opozabilă terțului. Articolul prevede 3 forme de opozabilitate:

1) față de terțul care dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului închiriat, dacă, la data dobândirii, terţul cunoştea existenţa locaţiunii pe orice cale;

2) dacă, la data dobândirii de către terț, bunul închiriat se afla în posesia locatarului (aici forma de publicitate a locațiunii este posesia, pe care terțul nu o putea ignora);

3) în cazul bunurilor drepturile reale asupra cărora sunt înregistrate într-un registru de publicitate prevăzut de lege, dacă locaţiunea de asemenea este opozabilă terţului dobânditor dacă, la data dobândiri, ea era notată în acel registru.

În absenţa acestei notări, locaţiunea va fi opozabilă conform regulilor de la pct. 1) sau 2) doar dacă termenul ei nu depăşeşte 3 ani, în cazul bunului imobil, sau 1 an, în cazul celorlalte bunuri înregistrate într-un registru de publicitate prevăzut de lege.

Prin urmare, dacă termenul locațiunii unui imobil nu depășește 3 ani, locațiunea este opozabilă terțului fără notarea în registrul bunurilor imobile cu condiția însă că fie terțul cunoștea despre locațiune fie locatarul este în posesia bunului (deci terțul trebuia să cunoască locațiunea). Dacă însă terțul nu a fost informat despre locațiune, iar vânzătorul era în posesia bunului, locațiunea nu este opozabilă terțului, care, deci, va putea refuza folosința locatarului în privința bunului cumpărat. Remediul juridic al terțului în acest caz rămâne o acțiune în despăgubire față de locator pentru viciul juridic al bunului închiriat (art. 878 alin.(1) și (2)) întemeiat pe contractul de locațiune.

În privința termenelor de preaviz de 3 luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile pentru rezoluţiunea locaţiunii încheiate fără termen la cererea oricărei părţi (art. 905), se stabilește sancțiunea nerespectării acestor termene: notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau contract nu produce efecte decât de la expirarea acelui termen. Prin urmare, notificarea (preavizul) nu este lipsit de orice efecte, ci el se corectează de plin drept, iar la expirarea termenului corect din data recepționării notificării raportul de locațiune încetează.

Capitolul IX: Arenda

Capitolul IX (Arenda) în linii mari recodifică Legea nr. 198-XV din 15 mai 2003 cu privire la arenda în agricultură, care urmează a fi abrogată. Având în vedere că arenda este o varietate a locațiunii, iar regulile locațiunii se aplică în mod corespunzător arendei, dispozițiile din Capitolul IX Arenda care deja se regăsesc în Capitolul VIII Locațiunea au fost excluse pentru evitarea paralelismelor.

Capitolul X: Leasingul

Capitolul X (Leasingul) recodifică Legea nr. 59-XVI din 28 aprilie 2005 cu privire la leasing, care urmează a fi abrogată.

Art. 923 definește contractul de leasing ca fiind contractul prin care o parte (locator) se obligă să asigure celeilalte părţi (locatarul), în decursul unui termen convenit care depăşeşte 1 an (termenul de leasing), posesiunea şi folosinţa unui bun cumpărat de locator, precum şi să acorde locatarului opţiunea de a dobândi în proprietate bunul, de a prelungi termenul de leasing ori de a restitui bunul la expirarea termenului de leasing, iar locatarul se obligă să efectueze plăţile periodice convenite (rate de leasing).

Totuși, contractul se consideră contract de leasing chiar dacă părţile au exclus sau au supus unor limitări opţiunea de a prelungi termenul de leasing (art. 924 alin.(1)). Astfel, această opțiune este de natura, dar nu de esența leasingului.

Noua reglementează nu face distincția dintre leasing operațional și locațiune. De asemenea, intenționat a fost evitată sintagma „leasing financiar”, care este o tautologie, fiindcă leasingul este o locațiune financiară din start. Pe când sintagma „leasing operațional” este o contradicție, fiindcă leasingul din start este financiar.

În Legea de punere de aplicare a Codului civil se face precizarea că referințele din alte acte normative la leasing financiar, se consideră referințe la leasing în sensul Codului civil, iar referințele la leasing operațional se consideră referințe la locațiune în sensul Codului civil.

Noua reglementare intenționat nu folosește termenul de „opțiune de cumpărare”, ci „opțiune de dobândire” și asta fiindcă, o dată ce locatarul exercită opțiunea, nu se încheie un nou contract de vânzare-cumpărare, ci se îndeplinește condiția suspensivă a dreptului locatarului de a dobândi bunul în baza chiar a contractului de leasing. Poziția că, la exercitarea opțiunii, s-ar încheia un nou contract de vânzare-cumpărare, generează problema de a ști care este prețul de cumpărare al bunului (valoarea tuturor plăților efectuate inclusiv valoarea reziduală, sau doar valoarea reziduală).

Noul art. 928 instituie obligația locatorului de a se asigura că locatarul poate exercita în mod efectiv faţă de vânzător drepturile de cumpărător al bunului în măsura necesară pentru ca locatarul de sine stătător:

a) să intre în posesia bunului la începutul termenului de leasing; şi

b) să se bucure de posesia şi folosinţa continuă paşnică şi utilă a bunului, inclusiv să beneficieze de remedierea viciilor bunului vândut ori înlocuirea bunului viciat în condiţiile contractului de vânzare-cumpărare.

Locatarul beneficiază de drepturile de cumpărător al bunului în măsura în care este numit ca terţ beneficiar al acestor drepturi în contractul de vânzare-cumpărare. Vânzătorul nu răspunde în faţa locatorului şi a locatarului pentru acelaşi prejudiciu.

Art. 929 reglementează opozabilitatea leasingului și dispune că leasingul devine opozabil terţilor:

a) prin notare în registrul bunurilor imobile, în cazul bunurilor imobile;

b) prin notare în registrul de publicitate prevăzut de lege, în cazul bunurilor dreptul de proprietate asupra cărora este supus, conform legii, înregistrării în registrul respectiv;

c) prin înregistrare în registrul garanţiilor reale mobiliare, în cazul altor bunuri mobile decât cele prevăzute la lit. b).

Chiar dacă formalitatea corespunzătoare prevăzută mai sus nu a fost îndeplinită, leasingul este opozabil terţului care l-a cunoscut pe altă cale.

Efectul opozabilității leasingului față de terţul care dobândește bunul de la locator este că intervin dispozițiile art. 900, și anume terțul se subrogă în drepturile și obligațiile locatorului, iar locatarul este protejat și își poate valorifica dreptul de opțiune față de acel terț.

Noul art. 930 prevede că, cu excepţia cazului când locatorul poartă răspundere conform alin.(1), locatarul nu poate invoca neexecutarea de către vânzător a obligaţiilor faţă de locatar, pentru a suspenda executarea obligaţiilor sale faţă de locator, a le reduce sau a recurge la rezoluţiunea raportului de leasing. Dispoziţiile prezentului alineat nu se aplică atunci când locatarul este consumator, având în vedere art. 19 alin.(2) din Legea privind contractele de credit pentru consumatori nr. 202 din 12 iulie 2013.

O altă situație problematică pe care Proiectul o reglementează este asigurarea bunului închiriat contra riscurilor. Conform art. 930² alin.(1), indiferent că asigurarea bunului contra riscurilor este contractată de către locator sau locatar, contractantul trebuie să indice locatorul ca asigurat prioritar al despăgubirii de asigurare şi locatarul ca asigurat subsidiar.

Locatorul are dreptul de a încasa despăgubirea de asigurare în limita valorii totale neachitate şi va fi obligat să îndrepte încasările în contul stingerii valorii totale neachitate. În acest caz, valoarea totală se micşorează cu dobânda de leasing aferentă sumei încasate, pentru perioada dintre data încasării şi data când trebuia să expire termenul de leasing. Contractul de leasing poate să prevadă că, adiţional la valoarea totală, locatorul are dreptul la un comision de plată anticipată.

Partea rămasă din despăgubirea de asigurare după aplicarea regulii de mai sus se plăteşte locatarului. Astfel se asigură o distribuire echitabilă a despăgubirii de asigurare.

Cu titlu de excepție, alin.(5) prevede că, dacă cazul asigurat constituie o deteriorare a bunului, locatarul poate cere de la locator transmiterea despăgubirii de asigurare efectiv primite de la asigurător în măsura în care locatarul anterior a reparat bunul pe propria cheltuială.

Art. 930⁴ reglementează în detaliu modul de exercitare a opţiunii de dobândire a proprietăţii și efectele ei. Conform alin.(1) locatarul poate exercita opţiunea de dobândire a proprietăţii asupra bunului prin notificare faţă de locator, oricând în interiorul termenului de leasing.

Locatarul poate de asemenea exercita opţiunea de dobândire a proprietăţii prin notificare faţă de locator într-o perioadă de 30 de zile sau altă perioadă mai mare prevăzută de contractul de leasing, sub sancţiunea decăderii. Perioada respectivă începe să curgă de la data expirării termenului de leasing sau, după caz, de la data rezoluţiunii raportului de leasing de către locator.

În cazul exercitării opţiunii de dobândire a proprietăţii, locatarul este ţinut să plătească partea neachitată din valoarea totală.

Dacă opţiunea se exercită înainte de expirarea termenului de leasing, din valoarea totală se va deduce dobânda de leasing pentru perioada dintre data plăţii efective a sumelor prevăzute la regula anterioară şi data când trebuia să expire termenul de leasing. Contractul de leasing poate să prevadă plata de către locatar şi a unui comision de plată anticipată.

În fine, noul art. 930⁶ reglementează problema care întâmpină numeroase dificultăți în jurisprudență, cea a rezoluţiunii raportului de leasing.

Alin. (1), urmând principiile art. 576, stabilește în ce cazuri locatorul are dreptul la rezoluţiunea raportului de leasing:

a) a fost intentat procesul de insolvabilitate în privinţa locatarului, cu excepţiile prevăzute de Legea insolvabilităţii;

b) locatarul nu a oferit garanţiile reale sau personale prevăzute de contractul de leasing sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;

c) o rată de leasing nu este plătită, măcar parţial, mai mult de 45 de zile de la scadenţa ei;

d) pe parcursul oricărei perioade consecutive de 12 luni, trei sau mai multe rate de leasing nu au fost plătite integral la scadenţă și altele.

Efectele rezoluţiunii raportului de leasing de către locator din cauza neexecutării obligaţiilor locatarului sunt specifice: locatorul nu restituie ratele de leasing şi alte sume primite în temeiul contractului de leasing. În acest caz, locatorul are dreptul la despăgubiri egale cu partea neachitată din valoarea totală, din care se va deduce dobânda de leasing pentru perioada dintre data plăţii efective a despăgubirii şi data când trebuia să expire termenul de leasing. Dreptul locatorului la comisionul de plată anticipată prevăzut de contract sau la repararea unui alt prejudiciu rămâne neafectat.

Totuși, locatorul ar putea avea o dublă recuperare (o îmbogățire nejustificată) dacă atât încasează valoarea totală a bunului cât și reintră în posesia bunului. Din acest motiv alin.(3) vine cu o normă de protecție a intereselor locatarului și se ține cont de faptul că, de fapt, în măsura în care locatarul a efectuat plăți pe durata contractului, el a acumulat un capital și avea o speranță de a deveni proprietar. Acest capital este, în măsura posibilă, întors locatarului prin regula că, după reintrarea în posesia bunului, locatorul este obligat să vândă bunul într-un termen rezonabil şi la preţ comercial rezonabil. Preţul astfel obţinut va fi îndreptat la achitarea datoriei locatarului faţă de locator, după care diferenţa se va plăti locatarului. Preţul este comercial rezonabil chiar dacă era posibilă vânzarea la preţ mai mare, cu excepţia cazului când diferenţa de preţuri este substanţială.

Așadar se recunoaște funcția leasingului de garanție reală a locatorului, și, prin urmare, executarea acestei garanții ar trebui să urmeze logica vânzării silite a bunului gajat.

Acest regim special nu se aplică în cazul rezoluţiunii raportului de leasing de către locatar din cauza neexecutării obligaţiilor locatorului. În acest caz, se aplică dispoziţiile legale comune privind rezoluţiunea raporturilor contractuale (alin.(4)), și anume locatarul va restitui bunul închiriat, iar locatorul va restitui toate plățile primite în baza contractului. Notăm că, conform art. 623⁸ alin.(1) lit. b) locatarul va fi ținut să plătească recompensă locatorului pentru reducerea valorii prestaţiei supuse restituirii ca urmare a înrăutăţirii stării bunului dintre momentul transmiterii bunului în leasing şi momentul intervenirii rezoluțiunii raportului de leasing. Totodată, conform art. 623⁹ alin.(1) fiecare parte este obligată să plătească o sumă rezonabilă pentru folosinţa de care a beneficiat în urma prestaţiei, în special locatarul va fi ținut să plătească o sumă reprezentând chiria normală pentru bunul de care s-a folosit în baza contractului de leasing.

Regulile sunt imperative dacă locatarul este un consumator, însă în celelalte categorii de contracte de la ele se poate de derogat.

Capitolul XI: Antrepriza şi prestările de servicii

Secţiunea 1: Dispoziţii generale cu privire la antrepriză şi la prestări servicii

Proiectul introduce o serie de obligații în sarcina părților contractului de antrepriză sau a contractului de prestări servicii:

1) potrivit art. 936¹ (Obligaţiile precontractuale de informare), antreprenorul sau prestatorul are obligaţia precontractuală să informeze beneficiarul dacă el ia cunoştinţă de un risc că lucrarea sau serviciul solicitat:

a) nu poate atinge rezultatul prevăzut sau avut în vedere de către beneficiar;

b) poate prejudicia alte interese ale beneficiarului; sau

c) ar putea să devină mai costisitor sau să ia mai mult timp decât beneficiarul se aştepta în mod rezonabil (cf. art. IV. C. – 2:102 DCFR).

2) potrivit art. 937¹(Obligaţia de cooperare), părţile sunt obligate să coopereze reciproc şi în special:

a) beneficiarul trebuie să răspundă solicitărilor rezonabile ale antreprenorului sau prestatorului de furnizare a informaţiei în măsura în care ea este necesară pentru a permite antreprenorului sau prestatorului să îşi execute obligaţiile rezultate din contract;

b) beneficiarul trebuie să dea instrucţiuni privind executarea lucrării sau prestarea serviciului în măsura în care ele sunt necesare pentru a permite antreprenorului sau prestatorului să îşi execute obligaţiile rezultate din contract;

c) în măsura în care beneficiarului trebuie să obţină permisiunile sau autorizaţiile, el este obligat să le obţină în termenele necesare pentru a permite antreprenorului sau prestatorului să îşi execute obligaţiile rezultate din contract (cf. art. IV. C. – 2:103 DCFR).

3) potrivit art. 937² (Obligaţia de competenţă şi prudenţă), antreprenorul sau prestatorul trebuie să execute lucrarea sau să presteze serviciul:

a) cu competenţa şi prudenţa pe care un prestator rezonabil le-ar fi exercitat în circumstanţele cazului; şi

b) conform cu dispoziţiile legislaţiei sau altor norme obligatorii aplicabile lucrării sau serviciului în cauză (cf. art. IV. C. – 2:105 DCFR).

4) conform art. 937³ (Obligaţia de a atinge rezultatul), antreprenorul sau prestatorul trebuie să atingă rezultatul concret convenit sau avut în vedere de beneficiar la momentul încheierii contractului, cu condiţia că în cazul rezultatului care nu a fost convenit, ci doar avut în vedere de către beneficiar:

a) rezultatul avut în vedere era unul pe care beneficiarul putea în mod rezonabil să-l aibă în vedere; şi

b) beneficiarul nu avea temeiuri să creadă că exista un risc substanţial că rezultatul nu va fi atins prin intermediul lucrării sau serviciului (cf. art. IV. C. – 2:106 DCFR).

5) conform art. 937⁴ (Instrucţiunile beneficiarului), antreprenorul sau prestatorul trebuie să urmeze toate instrucţiunile date la timpul oportun de către beneficiar privitor la executarea lucrării sau prestarea serviciului, cu condiţia că instrucţiunile:

a) sunt prevăzute în contract sau sunt specificate într-un document la care contractul face trimitere; sau

b) rezultă din alegerea pe care beneficiarul urmează să o facă conform condiţiilor contractului; sau

c) rezultă din alegerea pe care părţile au lăsat-o pe un moment ulterior încheierii contractului (cf. art. IV. C. – 2:107 DCFR).

6) potrivit art. 937⁵ (Obligaţia contractuală a antreprenorului sau prestatorului de informare), antreprenorul sau prestatorul are obligaţia să informeze beneficiarul dacă antreprenorul sau prestatorul ia cunoştinţă de un risc că lucrarea sau serviciul solicitat:

a) nu poate atinge rezultatul prevăzut sau avut în vedere de către beneficiar la momentul încheierii contractului;

b) poate prejudicia alte interese ale beneficiarului; sau

c) ar putea să devină mai costisitor sau să ia mai mult timp decât prevăzut în contract fie în rezultatul respectării informaţiei sau instrucţiunilor date de beneficiar ori culese în cadrul pregătirii să execute, fie în rezultatul materializării oricărui alt risc (cf. art. IV. C. – 2:108 DCFR).

Noul art. 939¹ permite fiecărei dintre părţi, prin notificare adresată celeilalte părţi, să modifice lucrarea care urmează a fi executată sau serviciul care urmează a fi prestat, dacă modificarea este rezonabilă având în vedere:

a) rezultatul care urmează a fi atins;

b) interesele beneficiarului;

c) interesele antreprenorului sau prestatorului; şi

d) circumstanţele existente la momentul modificării.

O modificare se consideră rezonabilă doar dacă ea este:

a) necesară pentru a permite antreprenorului sau prestatorului să acţioneze în modul prevăzut de dispoziţiile art. 937² sau, după caz, art. 937³;

b) consecinţa unei instrucţiuni date conform dispoziţiilor art. 937⁴ (1) şi nu este revocată fără întârzieri nejustificate după recepţia informaţiei conform dispoziţiilor art. 937⁴ alin. (3);

c) un răspuns rezonabil la o informare primită după încheierea contractului din partea antreprenorului sau prestatorului conform dispoziţiilor art. 937⁵; sau

d) cerută de schimbarea circumstanţelor care justifică modificarea obligaţiilor antreprenorului sau prestatorului conform art. 720⁵ (cf. art. IV. C. – 2:109 DCFR).

Secţiunea a 2-a: Antrepriza

Modificările art. 968 echivalează răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării cu răspunderea vânzătorului conform art. 765³ şi 765⁴, care se aplică în mod corespunzător în privinţa viciilor lucrării.

Secţiunea a 3-a: Prestări servicii

La art. 975 se precizează că termenele de preaviz prevăzute aici se aplică în cazul rezoluţiunii raporturilor din contractul de prestări servicii în temeiul dispozițiilor art. 974 alin.(2), dar nu și în alte cazuri.

Art. 978 este exclus pentru a evita paralelismul cu art. 942 şi 943, după cum sunt modificate și completate prin Proiect.

Secţiunea a 4-a: Serviciile de proiectare

Activitatea de proiectare (designing) poate fi descrisă ca faza inițială a unui proces în care o parte (proiectantul) elaborează pentru o altă parte (client) idei conceptuale sau chiar detaliate (tehnice). Cea de a doua fază a procesului constă în realizarea acestor idei, de regulă de către un antreprenor în baza unui contract de antrepriză distinct. Cu toate acestea, serviciul de proiectare poate fi nu doar o parte componentă a proiectelor de construcții, ci și a proiectelor industriale, de dezvoltare de programe de computer, aplicații, vestimentație sau scheme logistice. Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică proiectării de construcții noi, dar de asemenea se aplică și proiectării de bunuri mobile corporale sau incorporale, și chiar proiectării unui serviciu. Ele se bazează pe modelul art. IV. C. – 6:101 – IV. C. – 6:107 DCFR. Dispozițiile secțiunii au caracter dispozitiv.

În special în sarcina proiectantului se stabilește:

1) obligația precontractuală de informare, în special despre faptul că proiectantul nu posedă cunoştinţe speciale în probleme specifice, care necesită implicarea specialiștilor (art. 979²);

2) obligația de competenţă şi prudenţă și se dezvoltă conținutul acestei obligații (art. 979³).

Noul art. 979⁴ stabilește testul pentru a determina dacă proiectul este în conformitate cu contractul: dacă oferă utilizatorului proiectului posibilitatea de a atinge un rezultat specific prin executarea proiectului, având competenţa și prudenţa care pot fi rezonabil așteptate.

Secţiunea a 5-a: Serviciile de informare și consultare

Informația și cunoștințele au o valoare tot mai importantă în circuitul civil, iar numeroase contracte de prestări servicii au ca obiect anume furnizarea informației sau consultarea. Prin urmare, această varietate a serviciilor merită o reglementare specială.

Pentru a evita repetarea sintagmei „informare sau consultare” în această secțiune, art. 979⁸ alin.(3) stabilește că dispozițiile privind serviciul de informare se aplică și serviciului de consultare.

Prin urmare, în această secțiune conceptul de informație din această secțiune cuprinde:

1) informația factuală, care este informația ce privește fapte materiale, iar prestarea serviciului presupune descrierea situației observabile;

2) informația evaluativă, care presupune o judecată subiectivă din partea prestatorului și o evaluare a faptelor materiale;

3) recomandările, care implică oferirea unei consultații, adică sugestia de a lua o anumită decizie sau, mai general, de a lua o anumită direcție de activitate. În cazul recomandării, răspunderea pentru oportunitatea deciziei trece de la client la prestator.

Dispozițiile secțiunii de față se bazează pe modelul Art. IV. C. – 7:101 – IV. C. – 7:109 DCFR și au caracter dispozitiv.

Secţiunea a 6-a: Serviciile de tratament

Această secțiune introduce noțiunea de serviciu de tratament și o reglementează. Activitatea de tratament constă din totalitatea proceselor aplicate unei persoane pentru a schimba starea sănătății sale fizice sau mentale. Principalul exemplu de serviciu de tratament este serviciul medical. Aici s-ar putea include și măsurile luate de un medic pentru prevenirea apariției bolilor în viitor (medicina preventivă) sau administrarea de analgezice pentru o persoană care se confruntă cu o boală terminală. Aici de asemenea se include schimbarea condiției fizice sau mentale a persoanei atunci când nu există o necesitate din punct de vedere medical (chirurgie estetică, sterilizare etc.). Dispozițiile prezentei secțiuni de asemenea sunt menite să se aplice, cu adaptările necesare, situațiilor în care un prestator de servicii de tratament prestează un alt serviciu în vederea schimbării condiției fizice sau mentale a pacientului, cum ar fi furnizarea informației privind tratamentul, trimiterea la un alt prestator de tratament.

Alin. (3) al art. 979¹⁷ prevede că, în cazul în care pacientul nu este partea contractantă, pacientul este considerat terţul căruia contractul îi conferă drepturi corelative obligațiilor pe care prestatorul de tratament le poartă conform prezentei secţiuni. Deși de obicei pacientul este parte contractantă, se întâmplă că el este doar un terț beneficiar al unui contract încheiat și plătit de altcineva (un părinte pentru un copil sau o altă rudă, un angajator pentru un salariat etc). Pacientul oricum poate valorifica toate drepturile prevăzute de prezenta secțiune.

Dispozițiile secțiunii de față se bazează pe modelul art. IV. C. – 8:101 – IV. C. – 8:111 DCFR și au caracter dispozitiv.

Proiectul ține cont de faptul că legislația în vigoare prevede drepturi și responsabilități ale pacienților și ale instituțiilor medicale. Totodată, dispozițiile prezentei secțiuni nu înlocuiește legislația respectivă. Mai degrabă, secțiunea completează un gol în reglementarea raportului contractual, de drept privat în cadrul serviciilor de tratament.

Printre principalele obligații impuse prestatorilor se numără:

1) obligațiile aferente examinării preliminare a pacientului (art. 979¹⁸);

2) obligațiile privind instrumentele, medicamentele, materialele, instalațiile și încăperile (art. 979¹⁹);

3) obligația de competenţă și prudenţă (art. 979²⁰) și dezvoltarea conținutului ei în serviciile de tratament;

4) obligația de informare a pacientului pentru a asigura o alegere liberă privitor la tratament (art. 979²¹);

5) obligația de informare în cazul tratamentului care nu este necesar sau tratamentului experimental (art. 979²²);

6) menținerea datelor (art. 979²⁵): prestatorul de servicii de tratament trebuie să creeze date adecvate despre tratament. Aceste date trebuie în special să se refere la informația colectată în interviurile preliminare, examinări sau consultații, informația privind consimțământul pacientului și informația privind tratamentul realizat.

În special, se prevede că prestatorul de servicii de tratament trebuie să ţină înregistrări, și să furnizeze informații privind interpretarea lor, într-un termen rezonabil de cel puţin 10 ani după ce tratamentul s-a terminat, în dependență de utilitatea acestor înregistrări pentru pacient sau succesorii ori reprezentanții pacientului și pentru tratamentele ulterioare. Înregistrările care pot, în mod rezonabil, avea caracter important după termenul rezonabil se păstrează de către prestatorul de servicii de tratament şi după expirarea acestui termen. În caz că pentru orice motiv prestatorul de servicii de tratament îşi încetează activitatea, înregistrările se arhivează sau se transmit pacientului pentru viitoare consultări.

Capitolul XII: Transportul

Proiectul modifică terminologia folosită în capitol, potrivit Convenţiei CMR (Convenţia din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)), Convenției CVR (Convenţia cu privire la contractul de transport internaţional auto de pasageri şi bagaje (CVR)), la care Republica Moldova este parte, Codul comercial german, Codul civil român, Legea obligaţiei din Estonia, precum și potrivit a terminologiei europene. Și anume:

termenul „client” se substituie cu termenul „expeditor”;
termenul „cărăuş” se substituie cu termenul „transportator”;
termenul „încărcătura” se substituie cu termenul „bunuri”.

Secţiunea 1: Dispoziţii generale cu privire la transport

Proiectul completează art. 980 cu alin.(3) potrivit căruia dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică transportului maritim. Soluții similare se regăsesc în §407(3) Codul comercial german și §774(3) din Legea obligaţiei a Estoniei. Transportul maritim va rămâne guvernat în întregime de Codului navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 599 din 30 septembrie 1999.

Secţiunea a 2-a: Transportul de persoane

Art. 986 este completat în sensul că contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) nu doar printr-un bilet (titlu de călătorie), dar și alt document care dă dreptul la transport. Iar biletul poate fi emis în format electronic (cf. art. 4(1) din Regulamentul UE nr. 181/2011 din 16 februarie 2011).

Se clarifică faptul că orice clauză care derogă de la dispoziţiile prezentei secţiuni în detrimentul pasagerului consumator este lovită de nulitate absolută. O protecție mai mare poate însă fi acordată prin contract.

Noul art. 986¹ definește contractul de navlosire (de charter) drept contractul de transport de persoane prin care transportatorul se obligă să transporte navlositorul sau pasagerul folosind mijlocul de transport pe care transportatorul îl acordă navlositorului sau pasagerului în folosinţă deplină, împreună cu operator, în scop de transport, iar navlositorul se obligă să achite taxa convenită. Contractul de navlosire poate fi încheiat pe termen determinat sau nedeterminat.

Noul art. 989¹ reglementează condițiile și termenele de înaintare a pretenţiilor privind bagajele, care coincid cu cele din art. 20 al Convenției CVR.

Noul art. 990¹ introduce conceptul de transportator de fapt, adică cel ce este subcontractant de către transportator să îndeplinească efectiv transportul, și dispune că, dacă transportul este efectuat integral sau parţial de către o altă persoană (transportator de fapt), transportatorul de fapt poartă aceeaşi răspundere ca şi transportatorul pentru prejudiciul rezultat din decesul pasagerului, vătămare corporală a acestuia, pierderea sau deteriorarea bagajului, încălcarea termenului de transportare sau o altă neexecutare a obligaţiilor rezultate din contractul de transport de persoane în decursul efectuării transportului de către transportatorul de fapt. Convenţia dintre transportator şi transportatorul de fapt privind extinderea răspunderii transportatorului, comparativ cu cea prevăzută de lege, se aplică transportatorului de fapt doar dacă el a acceptat-o în formă textuală.

Transportatorul şi transportatorul de fapt răspund solidar faţă de pasager (cf. §836 Legea obligaţiilor a Estoniei).

În privința obligaţiilor pasagerilor, noul art. 990² dispune că, în decursul efectuării transportului, pasagerii trebuie să se comporte într-un mod care nu ar pune în pericol siguranţa mijlocului de transport sau ar încălca condiţiile de efectuare a transportului. Pasagerii trebuie să respecte instrucţiunile transportatorului, a operatorului mijlocului de transport sau a altei persoane competente.

Pasagerul trebuie să-şi prezinte bagajul pentru transportare într-un mod care nu ar încuraja pierderea sau deteriorarea bagajului şi care nu ar cauza prejudicii transportatorului. Dacă bagajul cuprinde lucruri periculoase, pasagerul trebuie să notifice transportatorul despre existenţa lucrului periculos şi despre natura generală a pericolului (cf. §840 Legea obligaţiilor Estonia).

Secţiunea a 3-a: Transportul de bunuri

Scopul modificărilor și completărilor acestei secțiuni este alinierea la regulile și terminologia Convenţiei CMR (Convenţia din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), cu Protocolul din 5 iulie 1978, la care Republica Moldova este parte, și din care această secțiune s-a inspirat inițial. Totodată, secțiunea este divizată în paragrafe (§) conform divizării din Convenția CMR.

Suplimentar noul art. 1000¹ prevede că expeditorul are dreptul la rezoluţiunea raportului de transport în orice moment. Dacă expeditorul declară rezoluţiunea raportului de transport fără ca aceasta să fie o rezoluţiune pentru o neexecutare săvârşită de către transportator, acesta din urmă poate cere plata taxei de transport şi alte cheltuieli cu deducerea economiei pe care transportatorul a obţinut-o sau trebuie să o obţină din cauza rezoluţiunii.

În locul pretenţiei întemeiate pe regula anterioară, transportatorul poate cere plata 1/3 din taxa de transport (cf. § 782 Legea obligaţiilor a Estoniei).

Capitolul XIII: Mandatul

Proiectul extinde obiectul unui mandat de la reprezentarea la încheierea de acte juridice la acțiuni care în alt mod afectează direct poziţia juridică a mandantului în raport cu un terţ (cf. art. IV. D. – 1:101 DCFR). Aici se include: negocierea actului juridic din numele mandantului, executarea din numele acestuia sau primirea executării, primirea unor notificări din numele mandantului etc.

De asemenea, se precizează că dispoziţiile cu privire la mandat se aplică în mod corespunzător şi atunci când mandatarul are doar dreptul, dar nu şi obligaţia, de a acţiona în numele şi pe contul mandantului, cum ar fi cazul când un creditor a primit o procură irevocabilă de la un debitor și are libertatea, dar nu obligația de a exercita împuternicirile izvorâte din procură (art. IV. D. – 1:101(2) DCFR).

Noul art. 1031¹ reglementează forma mandatului și dispune că mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi (regula simetriei formei). Cerinţa de formă a mandatului prevăzută de regula anterioară se consideră întrunită şi când doar procura eliberată de mandant poartă acea formă. Într-adevăr, procura este un act unilateral dat de mandant care atestă împuternicirile și care, în fond, reprezintă o ofertă de a contracta, pe care viitorul mandatar o acceptă prin contrasemnare, prin începerea exercitării mandatului sau pe altă cale conform teoriei ofertei și acceptării. Folosind procura mandatarul își demonstrează calitatea și volumul împuternicirilor față de terți. Îmbrăcarea procurii în formă autentică ar trebui să fie suficientă pentru a arăta seriozitatea mandantului în privința actelor pe care le încredințează mandatarului.

Noul art. 1033¹ dispune că, dacă părţile au convenit asupra plăţii unei remuneraţii pentru serviciile prestate, raportul de mandat a încetat, însă mandatul nu a fost îndeplinit, remuneraţia se plăteşte din momentul în care mandatarul dă socoteală despre executarea obligaţiilor rezultate din contractul (cf. art. IV. D. – 2:102 (3)-(5) DCFR).

Noile art. 1035 și 1035¹ reglementează detaliat obligaţia mandatarului de competenţă şi prudenţă și obligaţia lui de a acţiona în interesul mandantului.

Modificarea art. 1037 alin.(1) are ca scop corelarea cu noul art. 251¹ privind pluralitatea de reprezentanţi.

O atenție deosebită se acordă indicațiilor mandantului pentru ca mandatul să se execute cât mai exact și conform cu dorințele și interesele acestuia. Potrivit noului art. 1040¹, mandatarul este ţinut să ceară o indicaţie la primirea unei informaţii care impune ca mandantul să ia o decizie privind executarea obligaţiilor rezultate din contract sau privind conţinutul actului juridic (cf. art. IV. D. – 4:102 DCFR). Conform art. 1040², dacă mandantul nu dă indicaţia necesară conform contractului sau conform regulii de mai sus, mandatarul poate, după circumstanţe:

a) să recurgă la mijloacele de apărare ale creditorului în caz de neexecutare a obligaţiilor;

b) să-şi execute obligaţiile pe baza aşteptărilor, preferinţelor şi priorităţilor pe care mandantul în mod rezonabil le-ar fi avut, ţinând cont de informaţiile şi indicaţiile acumulate (cf. art. IV. D. – 4:103 DCFR).

Totuși, potrivit, art. 1040³ alin. (1), dacă mandatarul este ţinut să ceară o indicaţie însă trebuie să acţioneze înainte de a putea contacta mandantul şi să ceară o indicaţie, sau trebuie să acţioneze înainte de primirea indicaţiei, mandatarul poate să-şi execute obligaţiile pe baza aşteptărilor, preferinţelor şi priorităţilor pe care mandantul în mod rezonabil le-ar fi avut, ţinând cont de informaţiile şi indicaţiile acumulate (cf. art. IV. D. – 4:104 DCFR).

Modificarea art. 1050 alin.(5) are ca scop corelarea cu noul art. 255¹ privind procura irevocabilă.

Capitolul XVI: Expediția

Modificările la art. 1075 precizează că prin contractul de expediţie expeditorul se obligă să organizeze transportul de bunuri prin 1) încheierea unui contract de transport şi 2) îndeplinirea altor actele necesare în vederea efectuării transportării.

Noul alin.(3) art. 1076 stabilește că expeditorul încheie contracte din nume propriu, iar dacă a fost împuternicit în mod expres de către client – din numele clientului (cf. §855 Legea obligaţiilor a Estoniei).

Modificările și completările art. 1083 detaliază răspunderea expeditorului, făcând referință la regimul răspunderii transportatorului prevăzut de următoarele articole:

1) art. 1008 – cazurile când transportatorul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea bunului sau depăşirea termenelor de transportare;

2) art. 1014 – modul de determinare a valorii bunului la pierderea ei şi plata despăgubirilor de către transportator;

3) art. 1018 – dreptul transportatorului să se opună dublei despăgubiri în cazul unor pretenţii extracontractuale;

4) art. 1019 – interzicerea exonerării transportatorului de răspundere;

5) art. 1021 – aplicarea termenului de prescripţie în contractul de transport.

Totodată, se are în vedere că norma art. 1083 are caracter dispozitiv, deci părțile vor putea să deroge de la ele, cu condiția că fapta nu este intenționată sau din culpă gravă.

Capitolul XVII: Depozitul

Capitolul se divizează în secțiuni, după cum urmează:

Secţiunea 1: Dispoziţii comune

Proiectul instituie o nouă redacție a definiției contractului de depozit la art. 1086: prin contract de depozit o parte (deponent) se obligă să predea pentru păstrare, pe o perioadă determinată sau nedeterminată, bunul mobil celeilalte părți (depozitar), iar depozitarul se obligă să păstreze bunul mobil şi să-l restituie la cerere. Astfel, se precizează că contractul de depozit nu este real, iar răspunderea părților conform art. 1087 este una contractuală, nu delictuală.

Noul alin.(3) al art. 1096 prevede că, atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferă deținătorului său dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel înscris (cf. art. 2115(2) Cod civil român).

Secţiunea 2: Depozitul hotelier

Noua secțiune înlocuiește art. 1105 din redacția actuală a codului și prevede un nou regim, detaliat al depozitului hotelier.

Art. 1105 dispune că persoana care oferă publicului servicii de cazare (hotelier), este răspunzătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.

Această răspundere se aplică în mod corespunzător şi bunurilor aduse în sanatorii, spitale, pensiuni, vagoane de dormit, restaurante, teatre, biblioteci, săli de sport şi altele asemănătoare (art. 1105⁹).

Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:

a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;

b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pe perioada cazării clientului;

c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului (cf. art. IV. C. – 5:110(1)&(2) DCFR).

Hotelierul răspunde şi pentru vehiculele clienților lăsate în garajul sau în parcarea hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obișnuit, se găsesc în acestea.

Art. 1105¹ stabilește ca principiu că răspunderea hotelierului este limitată la 100 ori prețul camerei pentru 1 zi, însă art. 1105² prevede când răspunderea nelimitată, iar art. 1105³ când hotelierul este exonerat de răspundere.

Potrivit art. 1105⁶, clientul este decăzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuși ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:

a) în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înștiințat administrația hotelului;
b) nu a exercitat dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de la data producerii acestuia. Survenirea oricăruia din aceste 2 evenimente decade clientul din dreptul la repararea prejudiciului.

Secţiunea 3: Sechestrul convenţional

Secțiunea cuprinde art. 1106-1111 din redacția actuală a codului. Modificările și completările la art. 1111 precizează că:

1) dispoziţiile prezentului capitol se aplică, în completare, în cazul în care părţile litigiului judiciar sau arbitral împuternicesc un terţ să deţină sumele băneşti în calitate de fiduciar pe un cont fiduciar de sechestru în condiţiile contractului de cont fiduciar de sechestru. Însă aplicare primară o vor avea regulile fiduciei;

2) dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul în care părţile, la un moment când nu se află în litigiu judiciar sau arbitral, împuternicesc un terţ să deţină sumele băneşti în calitate de fiduciar pe un cont fiduciar de sechestru în condiţiile contractului de cont fiduciar de sechestru. În acest caz, regulile fiduciei și contului fiduciar de sechestru înlătură de la aplicare regulile acestui capitol.

Capitolul XIX: Pachetele de servicii de călătorie și produsele de vacanță

Secţiunea 1: Pachetele de servicii de călătorie, serviciile de călătorie asociate și intermedierea lor

Secțiunea 1 din redacția actuală a codului (Contractul de servicii turistice) a fost modificată prin Legea nr. 6 din 26 februarie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative în scopul transpunerii Directivei Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite. Între timp Directiva de 90/314/CEE a fost abrogată și expusă în redacție nouă, cu un regim care mai bine protejează călătorii, prin Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate.

Structura și abordarea de implementare a Directivei 2015/2302 este bazată pe proiectul nr. 2 al Legii germane de modificare a Codului civil german în vederea transpunerii Directivei, elaborat de Ministerul Justiţiei din Germania. În special, terminologia Directivei 2015/2302 a fost adaptată după abordarea germană, și anume, nu se folosește termenul „comerciant cu amănuntul al pachetelor de servicii de călătorie” şi nu se prevede că ei „vând pachetele turistice” combinate de organizatori, ci este mai potrivit de a opera cu termenul de „intermediar al pachetelor de servicii de călătorie” şi că ei „intermediază” pachetele. Or, aplicarea normelor cu privire la vânzare-cumpărare este complet greşită.

Şi având în vedere că Secţiunea a 2-a deja e dedicată Produselor de vacanţă, titlul actual al Capitolului (Contractul de servicii turistice) nu este exact, și deci titlul se reformulează în “Pachetele de servicii de călătorie și produsele de vacanță“.

Dacă redacția actuală a secțiunii se aplică oricărui serviciu turistic, noua reglementare se aplică, conform art. 1131, doar pachetelor de servicii de călătorie (adică, trebuie să fie prezentă o combinaţie dintre transport, cazare sau închiriere de automobile). Dacă printr-un contract se contractează serviciul de cazare, secțiunea nu se aplică, ci se vor aplica doar regulile generale privind serviciile hoteliere. La fel, dacă se contractează doar transportul la un loc de vacanţă, se vor aplica doar regulile transportului de persoane.

Art. 1132 reglementează delimitarea organizării pachetului de călătorie de intermedierea pachetelor. Punctul de pornire este că dispozițiile generale privind intermedierea se aplică intermedierii pachetelor de servicii de călătorie.

Totuși, un profesionist nu poate invoca declaraţia sa sau clauza că el doar intermediază contracte dintre călător și persoane care vor presta toate sau unele servicii individuale de călătorie (prestatori de servicii) dacă călătorului i se oferă o combinație a cel puțin două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii și una din următoarele condiții este întrunită:

a) călătorul selectează serviciile de la un singur punct de distribuție al profesionistului în cadrul aceluiași proces de rezervare și serviciile respective sunt selectate înainte de acceptarea efectuării plății de către călător;

b) profesionistul oferă, promite sau facturează serviciile de călătorie la un preț forfetar sau total; sau

c) profesionistul promovează sau oferă servicii de călătorie sub denumirea de „pachet”, „ofertă combinată”, „regim forfetar (all inclusive)” sau „servicii all-in” sau sub o denumire similară.

În acest caz profesionistul se consideră organizator și lui îi revin obligațiile prevăzute de această secțiune în calitate de organizator.

Dacă organizatorul nu este înregistrat în Republica Moldova la momentul încheierii contractului, intermediarul de pachete va îndeplini obligațiile organizatorului, prevăzute de dispozițiile art. 1142-1144⁷(art. 1144⁸ alin. (3). Intermediarului de călătorie îi revine sarcina să demonstreze că organizatorul și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile prezentei secțiuni.

Pentru a asigura luarea unei decizii informate din partea călătorului, art. 1134 stabilește o obligație de informare precontractuală a organizatorului și, după caz, a intermediarul de pachete. Dacă unul din ei furnizează informațiile, celălalt este eliberat de această obligație (art. 1144⁸ alin.(2)).

Art. 1138 permite călătorului să cesioneze contractul unui terț care satisface toate condițiile aplicabile contractului respectiv, după ce îl înștiințează pe organizator în mod rezonabil înainte de începerea călătoriei, pe un suport durabil. Înștiințarea cu cel puțin 7 zile înainte de începerea călătoriei este considerată, în orice caz, rezonabilă.

Un aspect sensibil în contractele privind pachetele de călătorie este modificarea condițiilor contractuale; dreptul la reducerea prețului. Conform art. 1139, după încheierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie, prețurile pot fi mărite numai în cazul în care contractul rezervă în mod explicit această posibilitate și stipulează dreptul călătorului la reducerea prețului în temeiul dispozițiilor alin.(5). În acest caz, în contract se precizează modul în care urmează să fie calculate prețurile revizuite.

Creșterile de prețuri sunt posibile numai ca o consecință directă a schimbărilor legate de:

a) prețul transportului de pasageri care rezultă din costul carburanților sau al altor surse de energie;

b) nivelul taxelor sau al comisioanelor aplicabile serviciilor de călătorie incluse în contract, impuse de părți terțe care nu sunt direct implicate în executarea pachetului, inclusiv taxele turistice, taxele de aterizare sau comisioanele de îmbarcare sau debarcare în porturi și aeroporturi; sau

c) cursul de schimb relevant pentru pachetul respectiv.

Dacă creșterea prețului menționată mai sus depășește 8 % din prețul total al pachetului, se aplică dispozițiile art. 1140, iar călătorul are dreptul:

a) să accepte modificarea propusă; sau
b) să declare rezoluțiunea raportului contractual fără a plăti vreun comision de rezoluțiune.

După expirarea termenului stabilit de către organizator, modificarea propusă de către organizator se consideră acceptată de către călător.

O altă problemă unde trebuie protejate interesele călătorilor sunt situațiile când ei vor să „anuleze” călătoria, adică, în termeni juridici, să recurgă la rezoluțiunea contractului privind pachetul de servicii de călătorie. Art. 1141 acordă călătorului dreptul la rezoluțiunea raportului contractual în orice moment înainte de începerea călătoriei.

Călătorul poate fi obligat să plătească organizatorului un comision de rezoluțiune, care trebuie să fie adecvat și justificabil. În contract pot fi prevăzute comisioane de rezoluțiune standardizate rezonabile, în funcție de:

a) perioada de timp dintre momentul declarării rezoluțiunii și începutul călătoriei,

b) costurile pe care organizatorul în mod previzibil le economisește;

c) veniturile pe care organizatorul în mod previzibil le-ar fi obținut din valorificarea pe altă cale a serviciilor de călătorie.

Prin urmare, practica uzuală în Republica Moldova, prin care călătorul pierde întregul preț al pachetului dacă se răzgândește să efectueze călătoria în ultimele 7 zile, poate fi supusă verificării, sub aspectul dacă organizatorul a avut posibilitatea să ofere pachetul de servicii de călătorie unui terț, posibil la un preț mai mic.

Totuși, călătorul are dreptul să declare rezoluțiunea raportului contractual înainte de începerea călătoriei fără a plăti vreun comision de rezoluțiune în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare care se produc la locul de destinație sau în vecinătatea imediată a acestuia și care afectează în mod semnificativ executarea pachetului sau care afectează semnificativ transportul pasagerilor la destinație, cum ar fi un război, un atac terorist, o epidemie. Călătorul are dreptul la restituirea integrală a oricărei plăți efectuate pentru pachet, dar nu are dreptul la vreo despăgubire suplimentară.

Noua secțiune prevede un sistem comprehensiv de drepturi ale călătorului în caz de viciu al călătoriei (art. 1142 și urm.). Serviciile de călătorie se consideră fără vicii dacă au caracteristicile convenite. Există un viciu al serviciilor de călătorie și în cazul în care serviciile de călătorie nu sunt prestate sau ele sunt prestate cu o întârziere care depășește durata unei întârzieri rezonabile.

Dacă serviciile de călătorie au un viciu, în condițiile dispozițiilor prezentei secțiuni și ale contractului, călătorul are dreptul:

a) să ceară remedierea conform dispozițiilor art. 1144 alin.(1);

b) să remedieze viciul conform dispozițiilor art. 1144 alin.(2) și să ceară rambursarea cheltuielilor necesare;

c) să ceară remedierea prin prestarea unor altor servicii de călătorie conform dispozițiilor art. 1144 alin.(3) și (4);

d) să ceară rambursarea costului cazării necesare conform dispozițiilor art. 1144 alin.(5) și (6);

e) să declare rezoluțiunea raportului de servicii de călătorie conform dispozițiilor art. 1144¹;

f) să obțină reducerea prețului pachetului de servicii de călătorie conform dispozițiilor art. 1144²;

g) să ceară despăgubiri conform dispozițiilor art. 1144³.

Art. 1144⁷ prevede că organizatorul sau intermediarul de pachete de servicii de călătorie trebuie să constituie garanții în folosul călătorilor. Însă tipurile, condiţiile acestor garanţii, procedura de valorificare, rămâne un subiect separat de discuţie şi se stabileşte prin hotărâre de Guvern, după discutarea cu actorii acestei ramuri a economiei.

Secţiunea a 2-a: Unele produse de vacanţă şi intermedierea lor

Alin.(2) al art. 1145¹extinde reglementarea secțiunii, prin specificarea că una din formele în care se poate oferi consumatorului dreptul de a folosi o locuință este proprietatea periodică, odată cu introducerea capitolului (Proprietatea periodică) în Cartea a 2-a.

Art. 1145¹⁰ se exclude în legătură cu mutarea lui în noul art. 710.

Capitolul XX: Fidejusiunea și alte garanții personale

Capitolul se expune în redacție nouă, iar obiectul de reglementare este extins și la garanțiile autonome. El este divizat în 5 secțiuni și se bazează pe Cartea IV, Partea G (Garanțiile personale) din DCFR.

Secţiunea 1: Dispoziţii generale

Reglementarea pornește de la diviziunea fundamentală a garanţiilor personale: garanții accesorii (fidejusiunea) și garanții autonome.

Fidejusiunea este obligația garantului (fidejusorul) asumată în folosul unui creditor cu scopul de a garanta obligaţia pe care debitorul o datorează creditorului (obligaţia garantată), şi care apare şi devine scadentă doar dacă apare şi devine scadentă obligaţia garantată.

Garanţie personală autonomă se consideră obligația garantului asumată în folosul unui creditor, în scop de garanţie, şi în care se prevede expres sau din care rezultă în chip neîndoielnic, faptul că ea nu depinde de obligația pe care o altă persoană o datorează creditorului. Aici putem include garanția bancară și scrisoarea de garanție (dacă este formulată ca fiind autonomă).

Art. 1147 instituie prezumția că o garanție personală este o fidejusiune.

Art. 1151 menține cerința de formă scrisă, sub sancțiunea nulității, față de garanțiile personale.

Secţiunea 2: Fidejusiunea

Secțiunea cuprinde regulile tradiționale privind fidejusiunea, cum ar fi caracterul său accesoriu (art. 1152), dreptul fidejusorului de a invoca excepțiile debitorului (art. 1154) și răspunderea solidară a fidejusorului (art. 1156).

Dar se introduce și conceptul de „fidejusiune globală” (art. 1152 alin.(3)), adică fidejusiunea care prevede că ea garantează toate obligațiile debitorului față de creditor sau obligaţia de a plăti soldul de debit al unui cont, fără a specifica izvorul acelor obligaţii. În cazul în care fidejusiunea globală nu se limitează la obligațiile născute sau devenite scadente în interiorul unui termen-limită stipulat, atât creditorul cât şi fidejusorul poate institui o limită garanţiei printr-un preaviz de cel puțin 3 luni adresat celeilalte părţi. În temeiul avizului fidejusiunea se consideră limitată la obligațiile garantate care au devenit scadente până la data expirării preavizului (art. 1160).

Secţiunea 3: Garanţiile personale autonome

Proiectul instituie obligaţia garantului:

a) să notifice debitorul imediat despre recepţionarea unei cereri de executare de la creditor și să precizeze dacă, din punctul de vedere al garantului, executarea urmează a fi efectuată sau refuzată;

b) să notifice debitorul imediat despre executarea pe baza unei cereri; şi

c) să notifice debitorul imediat despre refuzul executării pe baza cererii şi să precizeze motivul refuzului (art. 1166).

În materie de executare a garanției, art. 1167 dispune că garantul este obligat:

a) să execute doar dacă a recepţionat o cerere de executare în formă textuală la care sunt anexate documentele doveditoare cuvenite, şi care respectă întocmai toate celelalte condiții stabilite în contractul sau în alt act juridic prin care s-a instituit garanţia;

b) să verifice cu un nivel de prudenţă care se aşteaptă de la o persoană din domeniul de activitate al garantului dacă sunt respectate întocmai toate condiţiile stabilite pentru executare;

c) să refuze executarea pe baza cererii dacă ea nu respectă întocmai toate condițiile stabilite, inclusiv dacă cererea de executare este recepţionată de către garant după expirarea termenului-limită stipulat în garanţie.

Secţiunea 4: Dispoziţii comune privind pluralitatea garanţiilor

Secțiunea reglementează relațiile complexe în cazul în care mai mulți garanţi au garantat prin fidejusiune executarea aceleiași obligații sau aceleiași părți ale unei obligații sau și-au asumat prin garanţie personală autonomă angajamente în acelaşi scop de garantare.

Se instituie principiul răspunderii solidare față de creditor (art. 1174) și se reglementează regresul intern față de alți garanți (art. 1175) și regresul împotriva debitorului (art. 1176).

În fine, se dispune că în partea nereglementată de dispozițiile prezentei secţiuni, raporturilor dintre părţi li se aplică dispoziţiile legale privind solidaritatea debitorilor.

Secţiunea 5: Dispoziţii speciale privind garanțiile personale acordate de consumator

Fidejusiunea acordată de consumatori are un contencios foarte bogat în Republica Moldova, adeseori datorat faptului că fidejusorii nu înțeleg pe deplin efectul semnării fidejusiunii și nici nu sunt informați suficienți de ceilalți participanți, în special de către creditor.

Secțiunea instituie un regim de protecție minimă a consumatorului și dispune că orice clauză care contravine dispoziţiilor secţiunii 1, 2, 4 şi prezentei secţiuni în detrimentul garantului (fidejusorului) consumator este lovită de nulitate absolută.

Totuși, o anumită categorie de consumatori nu beneficiază de această protecție: garantul persoana fizică care este membru, asociat, acţionar, administrator al debitorului persoană juridică sau are o altă posibilitate de a exercita o influență semnificativă asupra acelui debitor (art. 1178 alin.(2)). Excepția este justificată prin aceea că aceste persoane, cel mai adesea participă la activitatea debitorului și ar trebui să cunoască efectele unei garanții personale. Adesea tot ei negociază contractele de credit sau împrumut pe care ei urmează să le garanteze.

O altă protecție a consumatorului este că el poate acorda doar garanții personale accesorii (fidejusiuni), iar dacă s-a stipulat că garanţia personală este autonomă, această stipulaţie este lovită de nulitate absolută, şi se va considera că garanţia este o fidejusiune, cu condiția că sunt îndeplinite celelalte condiţii de validitate ale fidejusiunii (art. 1178 alin.(3).

Art. 1178¹ instituie o serie de obligații precontractuale ale creditorului pentru protecția fidejusorului consumator.

Așadar, înainte de asumarea fidejusiunii, creditorul are obligaţia de a explica potențialului fidejusor următoarele:

a) efectele generale ale fidejusiunii preconizate; și
b) riscurile concrete la care se expune fidejusorul, conform informațiilor disponibile creditorului, având în vedere situația financiară a debitorului.

În cazul în care creditorul cunoaște sau are motive să cunoască faptul că, din cauza unei relații de încredere dintre debitor și fidejusor există un risc semnificativ că fidejusorul nu îşi asumă fidejusiunea în mod liber sau fiind informat adecvat, creditorul are obligația de a constata că fidejusorul a primit consultații independente.

În fidejusiunile acordate de consumator trebuie să se prevadă o sumă maximă a fidejusiunii (art. 1178²) pentru ca consumatorul să înțeleagă până la ce sumă răspunde. Dacă ea nu s-a prevăzut, obligația fidejusorului este limitată la suma maximă a obligaţiei garantate principale la data asumării fidejusiunii. Iar dobânzile, comisioanele, despăgubirile, inclusiv sub forma penalităţilor şi oricare cheltuieli aferente obligaţiei garantate principale se acoperă doar dacă ele s-au stipulat expres.

În fine, art. 1178³ obligă creditorul să informeze anual fidejusorul despre sumele garantate din obligația principală, dobânda și alte obligații accesorii datorate de către debitor la data informării.

Capitolul XXI: Franchisingul

Capitolul se exclude odată cu integrarea lui în Secțiunea 4 din Capitolul XXIII.

Capitolul XXIII: Contractele privind punerea pe piaţă a produselor altuia

Secţiunea 1: Dispoziţii comune

În practica comercială se folosesc mai multe contracte prin care se pun pe piață produsele unei alte persoane: agenția comercială, comisionarul profesionist, franciza sau distribuția. Pentru toate acestea este posibil de identificat un set de reguli comune, care au fost incluse în secțiunea de față. Dispozițiile capitolului se bazează pe Cartea IV, Partea E (Agenția comercială, franciza sau distribuția) din DCFR. Termenul de produse are un sens larg, și include bunuri, lucrări sau servicii (art. 1199 alin.(3)).

De asemenea dispoziţiile acestei secţiuni de asemenea se aplică în mod corespunzător altor contracte în virtutea cărora o parte care desfăşoară o activitate independentă se obligă să folosească competenţele şi eforturi pentru a pune pe piaţă produsele celeilalte părţi (art. 1199 alin.(2)).

Pentru evitarea dubiilor, prezentul capitol nu se aplică contractelor privind serviciile de publicitate, care, deși au ca scop final punerea pe piață a produselor clientului, au o altă natură juridică. Prestatorul de servicii de publicitate nu vinde produsele clientului către public și, prin urmare, el nu constituie o verigă a lanțului de vânzare. El doar asistă la o punere pe piață mai eficientă a produselor.

Menționăm că marea majoritate a normelor cuprinse în acest capitol poartă caracter dispozitiv, iar părțile pot amenaja relația contractuală conform necesităților proprii.

Cu toate acestea, acest capitol nu reglementează aspectele de drept public ale raporturilor de punere pe piață a produselor altuia, cum ar fi restricțiile de dreptul concurenței. Restricțiile de drept public se aplică prin prisma principiului că orice contract trebuie să respecte normele imperative și ordinea publică.

Printre obligațiile instituite de secțiunea de față enumerăm:

1) obligaţia de a oferi, înaintea încheierii contractului, informaţii suficiente care să permită celeilalte părţi să decidă, fiind informată în mod rezonabil, asupra încheierii sau refuzului de a încheia contract de tipul şi în condiţiile propuse (art. 1200);

2) obligaţia de cooperare activă şi loială şi de coordonare a eforturilor pentru a atinge obiectivele contractului (art. 1201);

3) obligaţia de informare în timpul executării contractului pentru a atinge obiectivele contractului (art. 1202);

4) obligaţia de confidenţialitate (art. 1203).

Un accent deosebit se pune pe încetarea contractului (art. 1204 și 1205). În cazul contractelor pe termen nedeterminat fiecare dintre părţile are dreptul la rezoluţiunea raportului contractual prin notificarea celeilalte părţi. Partea care recurge la rezoluțiune are opțiunea să desfacă contractul imediat (fără notificare prealabilă) și să plătească despăgubiri în conformitate cu art. 1206 sau să facă o notificare prealabilă de durată rezonabilă și să evite această plată.

Conform alin. (4) se prezumă rezonabil un termen de notificare prealabilă de 1 lună pentru fiecare an cât a durat raportul contractual, dar nu mai mult de 36 luni. Principalul, comitentul, francizorul sau furnizorul este obligat să respecte un termen al notificări nu mai mic decât 1 lună pentru primul an, 2 luni pentru al doilea, 3 luni pentru al treilea, 4 luni pentru al patrulea, 5 luni pentru al cincilea şi 6 luni pentru al şaselea an şi pentru anii următori cât a durat raportul contractual. Orice clauza contrară prezentului alineat este lovită de nulitate absolută.

Totodată, având în vedere caracterul de lungă durată al acestor contracte și investițiile majore pe care ambele părți le fac, art. 1207 dispune că clauza în temeiul căreia o parte poate declara rezoluţiunea raportului contractual pentru o neexecutare a obligaţiei contractuale care nu se consideră, conform legii, esenţială, este lovită de nulitate absolută. Prin urmare, părțile nu pot insera în contract dreptul uneia din ele de a recurge la rezoluțiune pentru o încălcare neesențială.

Secţiunea 2: Agenţia comercială

Secțiunea înlocuiește Secţiunea 1 (Agentul comercial) din Capitolul XXIII. Ca și secțiunea pe care ea o înlocuiește, secțiunea de față transpune regulile Directivei Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (86/653/CEE).

Contractul de agenţie comercială este definit ca contractul prin care o parte (agentul comercial) se obligă să acţioneze în mod permanent în calitate de intermediar care desfăşoară activităţi independente pentru a negocia sau încheia contracte din numele celeilalte părţi (principalul), iar principalul se obligă să îi plătească remuneraţie pentru activităţile respective (art. 1212).

Sarcinile principale ale agentului comercial este de a cerceta piața, de a atrage clienți, de a promova vânzarea sau cumpărarea de produse și de a negocia condițiile contractuale încheiate între principal și clienți sau vânzători. Agentul poate suplimentar să împuternicit să încheie contracte din numele principalului. Totodată, agentul comercial întotdeauna acționează ca o persoană fizică sau juridică independentă.

Proiectul prevede o serie de obligații în sarcina agentului comercial:

1) să depună eforturi rezonabile pentru a negocia, pe contul principalului, şi pentru a încheia contractele în privinţa cărora agentul comercial a primit indicaţii să le încheie; să urmeze indicaţiile rezonabile ale principalului, dacă acestea nu afectează în mod semnificativ independenţa agentului comercial (art. 1213);

2) să furnizeze principalului în special informaţia privind:

a) contractele negociate sau încheiate;
b) condiţiile pieţei;
c) solvabilitatea şi alte caracteristici privind clienţii (art. 1214);

3) să ţină evidenţa corespunzătoare privind contractele negociate sau încheiate din numele principalului (art. 1215);

Art. 1216-1219 reglementează detaliat dreptul agentului comercial la comision pe durata agenţiei comerciale și după încetarea agenţiei comerciale, scadenţa comisionului și stingerea dreptului la comision.

Secţiunea 3: Comisionul profesionist

Constă din fosta Secţiune a 2-a (Comisionarul profesionist) din Capitolul XXIII.

Secţiunea 4: Franciza

Secțiunea înlocuiește Capitolul XXI (Franchisingul).

Proiectul definește contractul de franciză drept contractul prin care o parte (francizor) acordă celeilalte părţi (francizat), în schimbul unei redevenţe, dreptul de a desfăşura o activitate comercială (activitatea de franciză) în cadrul reţelei francizorului, cu scopul de a furniza anumite produse din numele şi pe contul francizatului, iar francizatul are dreptul şi obligaţia de a folosi denumirea comercială, marca sau alte obiecte ale drepturilor asupra obiectului de proprietate intelectuală, know-how şi metode ale activităţii comerciale ale francizorului (art. 1221¹³).

Elementele esențiale care caracterizează raportul de franciză sunt:

a) acordarea dreptului de a opera metoda de business a francizorului, care includ licența pentru exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală și a know-how-ului (afacerea);

b) vânzarea anumitor produse (contractul de distribuție);

c) independența francizatului: francizatul acționează din nume propriu și pe cont propriu și își desfășoară propria afacere;

d) remunerarea financiară directă sau indirectă a francizorului.

Contractele de franciză ar trebui delimitate de simplele contracte de distribuție. În primul rând, franciza ar putea să aibă ca obiect nu doar distribuirea produselor; în cazul francizei francizatul primește dreptul de a opera metoda de business a francizorului, care include licența pentru exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală și a know-how-ului (afacerea).

Reglementarea vizează toate cele 3 tipuri de franciză:

a) industrială – francizatul produce bunuri potrivit instrucțiunilor francizorului și le vinde sub marca francizorului;

b) de distribuție – francizatul pur și simplu vinde anumite bunuri într-un magazin ce poartă denumirea sau simbolica francizorului;

c) de servicii – francizatul prestează un serviciu sub denumirea sau marca francizorului.

Proiectul impune o serie de obligații în sarcina francizorului, inclusiv:

1) să informeze francizatul (art. 1221¹⁴) cu detalierea conținutului acestei obligații;

2) să acorde francizatului dreptul de a exploata obiectele drepturilor asupra obiectului de proprietate intelectuală în măsura necesară pentru desfăşurarea activităţii de franciză; să depună eforturi rezonabile pentru a asigura exercitarea netulburată şi continuă a acestui drept (art. 1221¹⁶);

3) să ofere francizatului asistenţă sub forma cursurilor de formare, îndrumărilor şi consilierii, în măsura necesară desfăşurării activităţii de franciză, fără costuri suplimentare pentru francizat (art. 1221¹⁷);

4) să ofere altă asistenţă decât cea prevăzută la lit. a) în măsura în care aceasta este solicitată în mod rezonabil de către francizat, la un preţ rezonabil.

5) să depună eforturi rezonabile pentru a promova şi ţine reputaţia reţelei de franciză. În special, să elaboreze şi să coordoneze campanii corespunzătoare de publicitate cu scopul promovării reţelei de franciză (art. 1221²¹).

Pe de altă parte, francizatul este obligat:

1) să permită francizorului acces în condiţii rezonabile la spaţiile francizatului pentru a permite francizorului să verifice dacă francizatul se conformează metodelor activităţii comerciale şi indicaţiilor francizorului;

2) să ofere francizorului acces în condiţii rezonabile la registrele contabile ale francizatului (art. 1221²⁵).

Secţiunea 5: Distribuţia

Proiectul definește contractul de distribuţie drept contractul prin care o parte (furnizorul) se obligă să furnizeze celeilalte părţi (distribuitorul) produse, în mod continuu, iar distribuitorul se obligă să cumpere produsele date, sau să le ia şi să plătească pentru ele şi să le furnizeze altora din numele şi pe contul distribuitorului (art. 1221²⁶).

De asemenea, sunt definite tipurile distribuției:

a) contractul de distribuţie exclusivă este contractul de distribuţie în virtutea căruia furnizorul se obligă să furnizeze produse unui singur distribuitor pe un teritoriu determinat sau către un anumit grup de clienţi.

b) contractul de distribuţie selectivă este un contract de distribuţie în virtutea căruia furnizorul se obligă să furnizeze produse, direct sau indirect, numai distribuitorilor selectaţi pe baza unor criterii stabilite.

c) contract de cumpărare exclusivă este un contract de distribuţie în virtutea căruia distribuitorul se obligă să cumpere, sau să ia şi să plătească produse doar de la furnizor sau de la o persoană desemnată de furnizor.

Contractele de distribuție se încheie între furnizor (care adeseori este și producătorul produselor) și distribuitor (care poate fi un vânzător angro sau en detail). Furnizorul se obligă să furnizeze distribuitorului produse, iar distribuitorul se obligă să cumpere, distribuie și să promoveze acele produse din nume propriu și pe cont propriu.

Regulile distribuției se aplică dacă partea care distribuie produsele o face din nume propriu, adică distribuitorul revinde produse pe care le-a cumpărat de la furnizor. Acesta este principalul criteriu de distincție dintre distribuție și agenția comercială, în cazul ultimei agentul comercial nu devine proprietar al produselor.

Reglementarea distinge între diferite tipuri de distribuție, în funcție de modul în care părțile colaborează. Concepția reglementării este că, dacă părțile au convenit asupra exclusivității, ele au o relație mai strânsă, ceea ce impune un grad mai înalt de colaborare și loialitate reciprocă, iar partea care acordă exclusivitatea o face pentru a obține în schimb un avantaj.

Prin urmare, furnizorul care se obligă să nu trateze cu alți distribuitori, ci încheie o distribuție exclusivă sau selectivă are dreptul să dea instrucțiuni și să verifice modul în care ele sunt urmate (art. 1221³⁰ alin.(1) lit. c) și d)). Iar dacă un distribuitor se obligă să cumpere anumite produse exclusiv de la un furnizor, distribuitorul primește și materiale publicitare (art. 1221²⁷lit. b))

În contractele de distribuție neexclusivă, raportul dintre părți nu este atât de puternic. Prin urmare, lor li se aplică doar anumite obligații minime (art. 1221²⁷și art. 1221²⁸).

Capitolul XXIV: Contractele şi operaţiunile bancare

Secţiunea 1: Depozitul bancar

Proiectul modifică art. 1227 alin.(3). În redacția actuală a alineatului, în cazul în care deponentul nu cere, la expirarea termenului convenit, restituirea depozitului, contractul se consideră prelungit „în condiţiile unui depozit la vedere”, care în realitate e aproape de 0% pe an. Sintagma subliniată se modifică cu cuvintele „în condițiile noi oferite de bancă pentru depozitul de tipul respectiv”. Astfel, deponenții vor evita pierderi financiare doar fiindcă nu au avut timp să prelungească depozitul bancar.

Secţiunea a 2-a: Contul curent bancar

Proiectul completează secțiunea cu un nou art. 1229¹ ce permite expres cotitularii de cont, de exemplu, contul bancar comun al soților. În cazul în care contul a fost deschis de mai mulţi titulari (cotitulari de cont), banca va fi ţinută să execute doar ordinele acceptate de toţi cotitularii de cont dacă nu s-a prevăzut că acceptarea unui cotitular, a câtorva titulari este suficientă pentru valabilitatea ordinului. În cazul în care s-a stipulat că nu este necesară acceptarea tuturor cotitularilor, contractul poate stipula anumite limite de sume sau de timp în privinţa ordinelor emise de cotitularul sau cotitularii împuterniciţi să accepte un ordin valabil.

Secţiunea a 2¹-a: Contul fiduciar

Art.12351 reglementează noțiunea de cont fiduciar, care transpune instituția fiduciei în materie de conturi bancare. Se prevede că persoana care solicită băncii deschiderea unui cont curent, de depozit sau a unui alt cont bancar poate stipula că acţionează în calitate de fiduciar şi solicita să se facă menţiunea că contul deschis pe numele său va fi un cont fiduciar.

Pentru a verifica dacă cel ce deschide contul într-adevăr este fiduciar, se stabilește că banca va face menţiunea că contul deschis este cont fiduciar dacă solicitantul face dovada înregistrării fiduciei în registrul garanţiilor reale mobiliare. Cu titlu de excepție, această dovadă nu este necesară dacă contul fiduciar va fi deschis de către bancă pe numele său, precum şi dacă titularul contului va fi:

a) o altă bancă;

b) o formă de exercitare a profesiei de executor judecătoresc, notar sau avocat;

c) societate de investiţii, depozitar central sau organism de plasament colectiv de valori mobiliare în sensul Legii privind piaţa de capital.

Or, aceste categorii de profesioniști pot deține conturi fiduciare în virtutea funcțiilor lor sau a legilor speciale fără a îndeplini formalități de publicitate, cum ar fi înregistrarea în registrul garanțiilor.

În cazurile permise de lege sau de contract, fiduciarul poate utiliza acelaşi cont fiduciar pentru deţinerea sumelor de bani primite în temeiul diferitor raporturi de fiducie.

Deși Federația Rusă nu cunoaște încă instituția fiduciei, prin legea federală din 21 decembrie 2013 N 379-ФЗ în art. 860.1-860.6 ale Codului civil al Federației Ruse a fost introdus echivalentul funcțional de cont nominal.

O varietate a contului fiduciar, reglementată în art. 1235²-1235⁷ este contul fiduciar de sechestru. Potrivit Proiectului, prin contractul de cont fiduciar de sechestru, în schimbul unei remuneraţii convenite, banca se obligă, în calitate de fiduciar, să deschidă un cont fiduciar (cont fiduciar de sechestru) pe numele său, să primească de la una din celelalte părţi (plătitorul) sau de la un terţ sume băneşti depuse în numerar sau transferate din conturile altor persoane, să le deţină şi să efectueze transferuri de sume băneşti din contul fiduciar de sechestru în folosul unei alte părţi ori unui terţ (beneficiarul) la îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres de contractul de cont fiduciar de sechestru.

Prin legea federală din 21 decembrie 2013 N 379-ФЗ în art. 860.7-860.10 ale Codului civil al Federației Ruse a fost introdus echivalentul funcțional de cont escrow.

Proiectul reglementează în special regimul sechestrului (art. 1235⁵):

1) niciuna din celelalte părţi ale contractului de cont fiduciar de sechestru nu are dreptul să dea băncii instrucţiuni de efectuare a transferurilor din contul fiduciar de sechestru şi nici să revoce împuternicirile de fiduciar ale băncii altfel decât conform condiţiilor expres prevăzute de contract.

2) oricare din părţi poate solicita băncii informaţii privind soldul contului fiduciar de sechestru şi operaţiunile efectuate de ea.

3) sumele băneşti înscrise la soldul contului fiduciar de sechestru poate fi gajat de bancă cu consimţământul tuturor părţilor la contractul de cont fiduciar de sechestru. În acest caz, banca îşi îndeplineşte împuternicirile şi obligaţiile rezultate din contractul de cont fiduciar de sechestru în măsura în care ele nu contravin condiţiilor gajului instituit.

Secţiunea a 3-a: Creditul bancar

Completarea art. 1236 alin.(4) extinde domeniul de aplicare al secțiunii, și dispune că dispoziţiile prezentei secțiuni, se aplică în mod corespunzător împrumuturilor acordate şi de către alte persoane prevăzute la art. 869 alin.(2), adică cele acordate de către Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, de băncile comerciale, de asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiile de microfinanţare, organizaţiile de credit ipotecar, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Această schimbare ia cont de faptul că regulile mai detaliate și mai comerciale, ale creditului bancar, sunt potrivite pentru alți creditori profesioniști, fie că sunt entități publice, fie că sunt participanți la piața financiară non-bancară. În plus, modificarea uniformizează regulile pieței financiare și exclude discriminarea între jucători.

Vechea redacție a art. 1243 este exclusă pentru a nu dubla dispozițiile Capitolului V (Neexecutarea obligației) din Titlul I, și în special art. 623²⁰ privind dobânda de întârziere în executarea obligaţiilor pecuniare. În schimb, se prevede că, în cazul în care a rezolvit raportul de credit pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiilor de către debitor, banca nu are dreptul de a cere dobânda pe care o va rata din cauza încetării înainte de termen a raportului de credit. Dar această regulă nu împiedică banca să ceară repararea prejudiciului cauzat conform dispoziţiilor privind neexecutarea obligaţiilor. Părţile pot conveni asupra unui comision de rezoluţiune prin care se va repara prejudiciul cauzat prin ratarea dobânzii viitoare. Dispoziţiile legale privind clauza penală rămân aplicabile în sensul că comisionul exagerat poate fi redus în condițiile art. 630.

Secţiunea a 4-a: Garanţia bancară

Secțiunea a fost semnificativ redusă pentru a face loc pentru noua reglementare a garanțiilor autonome din Capitolul XX (art. 1247 alin.(2)), o varietate a cărora este și garanția bancară.

Mai important, noul alin.(2) art. 1246 recunoaște importanța practicilor uniforme internaționale publicate în materie și dispune că, în cazul în care textul garanţiei bancare prevede în mod expres că ea este guvernată de anumite uzanţe şi practici uniforme publicate, dispoziţiile prezentului cod se aplică doar în măsura în care nu contravin acelor uzanţe şi practici. În special, se are în vedere că, dacă banca a făcut referință în garanție la Regulile Uniforme ale CCI privind Garanțiile la Cerere (ICC Uniform Rules for Demand Guarantees (URDG 758)), ele se aplică cu prioritate față de Codul civil, iar codul se aplică doar în completare, cum ar fi în materie de capacitate, consimțământ etc. Aceste reguli uniforme sunt preferate în practica bancară, au fost testate de-a lungul timpului și, prin urmare, reprezintă un exemplu de bună reglementare.

Secţiunea a 8-a: Efectuarea plăţilor prin acreditiv documentar

Similar cu modificarea indicată anterior, art. 1280 alin.(4) dă prioritate uzanţelor şi practicilor uniforme publicate, care la moment constau din Uzanțele și Practicile CCI privind Acreditivul Documentar (ICC Uniform Customs and Practice for Documentary Credits (UCP 600)).

Art. 1281 este modificat în sensul excluderii conceptului de acreditiv revocabil, întrucât un acreditiv prin definiţie trebuie să fie irevocabil. Aceasta corespunde tendinței din practica bancară internațională, stabilită în UCP 600.

Secţiunea a 9-a: Efectuarea plăţilor prin incasoul documentar

Similar cu modificările indicate anterior, art. 1285 alin.(5) dă prioritate uzanţelor şi practicilor uniforme publicate, care la moment constau din Regulile Uniforme ale CCI privind Incasoul (ICCs Uniform Rules for Collections (URC 522)).

Capitolul XXVI: Asigurarea

Noua redacția a capitolului codifică capitolele I și II privind contractul de asigurare din Legea nr. 407-XVI din 21 decembrie 2006 cu privire la asigurări, care urmează a fi abrogate. Capitolul se bazează pe Principiile Dreptului European al Contractelor de Asigurare (Principles of European Insurance Contract Law) (PDECA) ediția 2015, precum și unele prevederi din Legea germană privind contractele de asigurări (2008). În partea în care anumite dispoziții sunt preluate din PDECA, la interpretarea și aplicarea lor ar trebui luate în cont comentariile oficiale și ilustrațiile care însoțesc PDECA.

Secţiunea 1: Dispoziţii comune privind asigurarea

Vechea reglementare a contractului de asigurare la art. 1301 prevedea că partea care încheie contractul de asigurare cu asigurătorul se numește asigurat. Noua tendință, mai exactă, este de a numi acea parte „contractant al asigurării”.

Potrivit art. 1301 alin. (1), prin contract de asigurare, o parte (contractantul asigurării) se obligă să plătească celeilalte părţi (asigurătorul) prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau, după caz, terţului păgubit o prestaţie bănească (indemnizaţia ori despăgubirea de asigurare), la producerea cazului asigurat în interiorul perioadei de asigurare.

Așadar, contractul de asigurare se încheie între asigurător și contractant (policyholder) ca părți la contract. Suplimentar, contractul de asigurare poate afecta și alte persoane cărora le revin anumite drepturi și obligații deși nu sunt părți contractante. Deși este posibil și în practică chiar este frecvent ca o persoană să aibă mai multe roluri în același timp, trebuie să ținem cont că fiecare drept și obligație este legată de un rol, și nu de persoana în spatele rolului. Prin urmare, nu ar fi corect, de exemplu, să spunem că asiguratul este responsabil de plata primei de asigurare dacă se întâmplă că într-un contract concret asiguratul este și contractant.

În același sens, art. 1329 dispune că asigurătorul declară rezoluţiunea prin declaraţie faţă de contractant chiar dacă o altă persoană are calitatea de asigurat sau de beneficiar al asigurării.

Proiectul definește diferiții subiecţi în raporturile de asigurare:

1) în asigurarea de daune, asigurat este persoana al cărei interes este protejat contra daunei. Aceeaşi persoană poate fi concomitent contractant şi asigurat. Prin urmare, în asigurarea de daune nu există beneficiari.

De exemplu, dacă un proprietar de automobil contractează o poliță CASCO, el este totodată contractant și asigurat.

Art. 1325 dispune că, în calitatea lui de contractant, el este obligat la plata primei de asigurare. Însă potrivit, art. 1330¹³alin.(1), în cazul asigurării încheiate de contractant în folosul unei alte persoane (asiguratul), dacă survine cazul asigurat, asiguratul va fi îndreptăţit să primească sumele datorate de asigurător.

2) în asigurarea de sume fixe, beneficiar este persoana în folosul căreia se plăteşte indemnizaţia de asigurare. Prin urmare în asigurarea de sume fixe, nu există asigurat, ci doar contractant și beneficiar.

Persoana asigurată este persoana viaţa, sănătatea, integritatea sau statutul căreia se asigură. În asigurarea de viaţă, aceeaşi persoană poate fi concomitent contractant, asigurată şi/sau beneficiar.

3) în asigurarea de răspundere civilă, se introduce un nou actor, care este persoana păgubită, adică persoana pentru decesul, vătămarea sau dauna căreia poartă răspundere civilă asiguratul.

Art. 1301 de asemenea prevede că orice clauza care derogă de la dispoziţiile prezentului capitol în detrimentul contractantului, asiguratului sau beneficiarului care este consumator este lovită de nulitate absolută. Prin urmare, în asigurările la care contractantul, asiguratul și beneficiarul nu sunt consumatori părțile pot deroga de la dispozițiile prezentului capitol.

Pe lângă clasificarea tradițională a asigurărilor în asigurări de persoane și de daune, Proiectul introduce distincția de asigurare de daune și de sume fixe.

În cazul asigurării de daune (indemnity insurance) asigurătorul este obligat să despăgubească prejudiciul suportat de asigurat sau, după caz, terţul păgubit la survenirea cazului asigurat. Suma care se plăteşte de asigurător în temeiul acestei asigurării se numeşte despăgubire de asigurare. Asigurarea de daune cuprinde asigurarea bunurilor, asigurarea de răspundere și alte tipuri de asigurări.

În cazul asigurării de sume fixe (insurance of fixed sums) asigurătorul este obligat să plătească o sumă de bani fixă la survenirea cazului asigurat. Suma care se plăteşte de asigurător în temeiul acestei asigurării se numeşte indemnizaţie de asigurare.

Distincția dintre ele constă în modul în care se plătesc sumele plătibile în baza asigurării. În cazul asigurării de daune asigurătorul este obligat să despăgubească un prejudiciu suportat la survenirea cazului asigurat. Deci, consecințele cazului asigurat se evaluează în bani. Aici se include deteriorarea, distrugerea sau pierderea bunurilor, asigurarea de răspundere, dar și cheltuielile medicale cauzate de o boală.

Invers, în cazul asigurării de sume fixe asigurătorul este ținut să plătească o sumă fixă (indemnizație de asigurare) la survenirea cazului asigurat. În acest caz, riscul (cum ar fi pierderea vieții unei persoane) nu poate fi evaluat în bani, iar asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare într-o sumă fixă stipulată sau prin plata unei anuități, indiferent de suportarea vreunui prejudiciu.

Art. 1305 este înlocuit de noul art. 91 din Legea cu privire la asigurări, iar conceptul neclar de „persoane din Republica Moldova” este înlocuit cu cel de „rezidenţii Republicii Moldova, în sensul Legii privind reglementarea valutară”. Restricția respectivă se aplică contractanților rezidenți ai Republicii Moldova, dar nu instituie restricții pentru societățile de asigurări din Republica Moldova, care în continuare pot emite polițe atât contractanților rezidenți cât și nerezidenți.

Art. 1308 ia în cont specificul încheierii contractului de asigurare și stabilește că, de regulă, contractul de asigurare este format din cererea contractantului, poliţa de asigurare emisă de asigurător şi condiţiile generale de asigurare aplicabile, precum şi alte condiţii contractuale incorporate în conţinutul contractului în condiţiile legii. Deci, nu este necesară semnarea de către părți a unui înscris suplimentar denumit „contract”. Aceasta nu afectează dreptul părţilor de a întocmi un înscris unic care va cuprinde întregul contract de asigurare dacă ele o doresc.

În prealabil, pentru încheierea contractului de asigurare, contractantul asigurării prezintă asigurătorului o cerere sau un chestionar (cererea asiguratului) în formă scrisă, în care indică, în cazul asigurării de daune, interesul asiguratului şi, în cazul asigurării de persoane, interesul beneficiarului asigurării sau declară verbal că doreşte să încheie contract de asigurare. Declaraţia verbală nu scuteşte de necesitatea depunerii cererii scrise de asigurare.

Art. 1314 delimitează noțiunea de perioadă de asigurare şi durată a asigurării. Conform alin. (6) Perioada de asigurare este intervalul de timp în care asiguratorul poartă răspundere și pentru care se stabilește prima de asigurare. Asigurarea începe cu prima oră a primei zile şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare convenită dacă legea sau contractul nu prevede. Potrivit art. 1328, asigurătorul nu datorează indemnizaţia sau despăgubirea de asigurare dacă cazul asigurat s-a produs în afara perioadei de asigurare sau pe durata suspendării perioadei de asigurare, chiar dacă cazul s-a depistat la o dată în interiorul perioadei de asigurare.

Articolele 1316, 1317 și 1318 reglementează întinderea obligaţiei de informare, la încheierea contractului, solicitantul asigurării, adică a viitorului contractant, precum și sancțiunile încălcării acestei obligații. Se prevede că solicitantul trebuie să informeze asigurătorul despre împrejurările pe care le cunoaşte sau ar trebui să le cunoască, şi care fac obiectul întrebărilor clare şi precise puse lui de către asigurător. La alin.(2) al art. 1316 se prevede că împrejurările prevăzute de dispozițiile alin. (1) includ şi pe cele pe care persoana care urmează a fi asigurată (adică asiguratul sau, după caz, persoana asigurată) le cunoaşte sau ar trebui să le cunoască.

În cazul în care ulterior asigurătorul constată că i s-a oferit o informație greșită, el are dreptul să propună o modificare rezonabilă a condiţiilor contractului sau are dreptul să declare rezoluţiunea asigurării.

Următoarele articole reglementează incidente esențiale care pot apărea pe durata raportului de asigurare: clauza privind măsurile de precauţie; agravarea riscului; și reducerea riscului.

Art. 1325 și 1326 reglementează incidente legate de plata primei de asigurare și efectele neplății

Art. 1330-1130³ reglementează problema producerii cazului asigurat, obligația părților de cooperare la investigarea cazului, examinarea pretențiilor și se prevede că pretenţia se va considera acceptată cu excepţia cazului în care asigurătorul respinge pretenţia sau amână examinarea pretenţiei prin notificare scrisă care specifică motivele deciziei de respingere sau amânare, expediată în termen de 1 lună după recepţionarea documentelor şi altor informaţii relevante pentru examinare (art. 1330³ alin.(2)).

Secţiunea 2: Asigurarea generală

Subsecţiunea 2: Asigurarea de daune

1. Dispoziţii comune privind asigurarea de daune

Dispozițiile paragrafului respectiv se aplică doar asigurării de daune.

Paragraful cuprinde regulile tradiționale în asigurarea de daune, cum ar fi:

1) contractantul asigurării trebuie să fie proprietar al bunului asigurat sau să aibă un alt interes cu privire la acesta (art. 1330⁷alin.(6));

2) asigurătorul nu este obligat să plătească mai mult decât suma necesară să repare prejudiciul efectiv suferit de către asigurat (art. 1330⁸ alin.(2));

Se clarifică faptul că se consideră că oricare persoană care are un drept de orice natură asupra bunului (în sens larg, incluzând bunuri corporale și incorporale) are interes protejat contra daunei.

2. Asigurarea de bunuri

Potrivit art. 1330¹⁷ alin. (1), în asigurarea de bunuri asigurătorul se obligă ca la producerea cazului asigurat să achite despăgubirea de asigurare către asigurat. Asigurat poate fi însuși contractantul, dar și un terț. De exemplu, în cazul locațiunii contractul de locațiune poate prevedea că locatarul este obligat să contracteze asigurare contra riscurilor aferente bunului închiriat și să stipuleze că despăgubirea de asigurare se va plăti locatorului cu titlu de asigurat.

O atenție deosebită se acordă situației când proprietatea asupra bunului asigurat este transmisă unui terț. Așadar, potrivit art. 1330²⁰ alin. (1) dacă se transmite dreptul de proprietate asupra bunului asigurat, de drept intervine rezoluţiunea raportului de asigurare la expirarea termenului de 1 lună de la data transmiterii, cu excepţia cazului în care contractantul şi dobânditorul convin asupra rezoluţiunii înainte de expirarea acestui termen. Această regulă nu se va aplica dacă contractul de asigurare a fost încheiat în favoarea unui viitor dobânditor. Pînă la expirarea termenului prevăzut de dispozițiile alin. (1), dobânditorul bunului se consideră asigurat din momentul în care preia riscul bunului asigurat.

3. Asigurarea de răspundere

Regulile acestui paragraf reglementează mai multe probleme ce pot apărea în asigurarea de răspundere, cum ar fi suportarea costurilor de apărare, protecția terțului păgubit de soluţionarea pretenţiei de asigurare în temeiul poliţei de către contractant sau asigurat şi asigurător, excluderea asigurării dacă dauna a fost cauzată prin acţiunea sau omisiunea sa săvârşită cu intenţia de a cauza acea daună; aceasta include şi nerespectarea instrucţiunilor concrete date de asigurător după survenirea daunei, dacă s-a săvârşit din culpă gravă şi cunoscând că prin nerespectarea lor este probabil ca dauna să se agraveze.

Art. 1330²² dispune că, dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între asigurător, terțul păgubit și, sub rezerva art. 1330³⁰ alin. (3), asigurat sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească. Astfel, în mod normal convenția urmează a fi tripartită. Dacă însă asiguratul nu o semnează și s-a respectat procedura prevăzută la art. 1330³⁰ alin. (3), convenția se încheie doar de către asigurător și terțul păgubit.

Se specifică că, în asigurarea de răspundere, cazul asigurat constă în faptul care dă naştere răspunderii asiguratului care a survenit în decursul perioadei de asigurare aferentă contractului de asigurare dacă părţile contractului de asigurare în scopuri comerciale sau profesionale nu definesc cazul asigurat cu referinţă la alte criterii, cum ar fi înaintarea pretenţiei de către terţul păgubit (art. 1330²⁷). Deci se instituie prezumția asigurării bazate pe eveniment dăunător, nu pe pretenție. Părțile însă pot deroga și stabili asigurarea bazată pe pretenție, indiferent când s-a produs evenimentul care întemeiază pretenția.

În scopul protecției terțului păgubit art. 1330²⁹specifică faptul că, terţul păgubit, la alegerea sa, poate înainta o pretenție directă de reparare a prejudiciului faţă de asigurător în temeiul contractului de asigurare în oricare din următoarele cazuri:

a) dacă asigurarea este asigurare obligatorie;

b) în privinţa contractantului sau asiguratului este intentat procesul de insolvabilitate;

c) contractantul sau asiguratul a fost lichidat sau este dizolvat;

d) terţul păgubit a suferit o vătămare corporală sau deces;

e) legea care guvernează răspunderea civilă prevede o creanţă directă a terţului păgubit.

Regula are importanță deosebită având în vedere jurisprudența anterioară a instanțelor naționale care respingeau pretențiile înaintate de persoana păgubită față de făptuitor, invocând că pretenția se poate înainta doar față de asigurător. Noua formulă subliniază opțiunea discreționară pe care o are terțul păgubit, de a înainta acțiunea în despăgubire față de făptuitor (pe baza temeiului legal de răspundere contractuală sau delictuală) ori față de asigurător direct pe baza acestui articol.

Secţiunea 3: Asigurarea de viaţă

Noua reglementare cuprinde reguli detaliate privind părţile raportului de asigurare, inclusiv desemnarea mai multor beneficiari, obligațiile precontractuale de informare ale părților și dreptul de revocare a contractantului, modificările pe durata termenului contractului din cauza agravării riscului, sau în alte cazuri specificate, procedura în cazul survenirii cazului asigurat, inclusiv incidente cum ar fi sinuciderea persoanei asigurate sau omorul ei, conversiunea şi răscumpărarea asigurării de viață.

La art. 1330³⁸ alin.(4) se prevede că contractul de asigurare în privinţa vieţii unei persoane, alta decît contractantul este nul dacă nu s-a obţinut consimţămîntul informat în formă scrisă al persoanei asigurate privitor la:

a) contractarea asigurării în privința sa; și

b) la identitatea beneficiarului dacă este desemnat în contract.

Așadar, atât contractantul cât și persoana asigurată consimt în privința beneficiarului, iar persoana asigurată are un rol decisiv în determinarea beneficiarului chiar dacă ea nu are obligația de a plăti prima de asigurare.

Secţiunea 4: Asigurarea de grup

În premieră se reglementează asigurarea de grup, adică contractele încheiate între asigurător şi un organizator al grupului în folosul membrilor grupului care au o legătură comună cu organizatorul. Un contract de asigurare de grup poate de asemenea să acopere familia membrilor grupului (art. 1330⁵⁸). Următoarele paragrafe reglementează asigurarea de grup accesorie, adică dacă membrii sunt asiguraţi în mod automat prin apartenenţa lor la grup, fără a avea posibilitatea de a refuza asigurarea, și cea voluntară, adică dacă membrii sunt asiguraţi în rezultatul cererii personale sau fiindcă nu au refuzat asigurarea.

Capitolul XXVII: Tranzacția

Modificările și completările Proiectului precizează că tranzacția poate fi judiciară şi extrajudiciară (art. 1332), iar, în lipsă de dispoziţie contrară, dispoziţiile prezentului capitol se aplică atât tranzacţiei judiciare cât şi tranzacţiei extrajudiciare. În ce privește delimitarea, lor se prevede că:

1) tranzacţia este judiciară dacă a fost confirmată de către instanţa de judecată sau arbitrală competentă, conform normelor de procedură aplicabile.

2) tranzacţia este extrajudiciară dacă prin ea părţile au prevenit un proces ce poate să înceapă, sau, deşi tranzacţionează asupra unui proces în desfăşurare, nu o prezintă instanţei de judecată sau arbitrale competente pentru confirmare. După confirmare în modul corespunzător tranzacția extrajudiciară devine tranzacție judiciară.

Se stabilește forma scrisă pentru tranzacţia extrajudiciară și se specifică

Art. 1332 este reformat pentru a se prevedea că tranzacţia extrajudiciară nu este susceptibilă de executare silită decît:

1) după confirmarea ei de către instanţa competentă, conform normelor de procedură aplicabile; În acest context se propune și completarea art. 487 din Codul de procedură civilă cu un nou alin.(3), care ar extinde procedura de confirmare și pentru tranzacția extrajudiciară încheiată fără mediator. În acest caz însă, citarea ambelor părți are trebui să fie obligatorie;

2) după învestirea ei cu formulă executorie în condițiile legii.

Totuși, este esențial că tranzacţia extrajudiciară poate fi invocată oricând pe cale de excepţie fără a cere confirmarea ei. Astfel, pârâtul se poate opune pretențiilor care îi sunt înaintate, prin invocarea unei probe care arată că el anterior s-a împăcat cu reclamantul, inclusiv dacă reclamantul a renunțat la pretenții.

Deoarece tranzacția judiciară este confirmată de instanță, se prevede că dacă o parte are dreptul la rezoluţiunea tranzacţiei judiciare pentru neexecutarea obligaţiilor care rezultă din ea, rezoluţiunea nu se poate declara prin notificare unilaterală. Instanţa de judecată căreia i s-a cerut pronunțarea rezoluţiunii tranzacţiei judiciare este în drept să nu admită acţiunea dacă partea îndreptăţită poate să evite consecinţele neexecutării tranzacţiei prin obținerea executării ei silite sau prin obținerea de despăgubiri (cf. art. 7:905 Cod civil olandez).

Capitolul XXVIII: Societatea civilă

Proiectul exclude regula că orice contract de societate civilă poate fi încheiat în formă orală, și se introduce asimilarea cu forma vânzării, adică dacă pentru vânzarea bunului legea cere o anumită formă sub sancţiunea nulităţii, atunci aceeaşi cerinţă de formă se aplică şi contractului de societate civilă care are ca obiect asemenea bun (art. 1341).

Proiectul reglementează mai detaliat regimul cotei-părți din patrimoniul social și anume se prevede că, atâta timp cât societatea civilă nu a fost dizolvată, creditorul asociatului nu poate pune sub urmărire drepturile asociatului rezultate din contractul de societate civilă, cu excepţia urmăririi creanţei de a obţine cota-parte din venitul ce îi revine (cf. §725(2) Codul civil german).

Dacă s-a stipulat că decesul unuia dintre asociaţi persoană fizică sau dizolvarea unui asociat persoană juridică nu duce la dizolvarea societăţii civile, succesorii în drepturi ai asociatului nu devin asociaţi, ci doar au dreptul la valoarea în bani a cotei-părţi dobândite pe calea succesiunii (cf. art. 2742 Codul civil al Cehiei). Contractul poate prevedea că succesorii în drepturi ai asociatului devin asociaţi, preluând locul şi dreptul predecesorului.

Similar reglementării din art. 150, noul art. 1348¹ dispune că asupra cotei-părți din patrimoniul social dobândite de un soț în timpul căsătoriei se aplică regimul juridic al proprietăţii comune în devălmăşie. Totuși, soţul asociatului nu poate cere divizarea cotei-părți şi nici primirea sa în societate dacă contractul de societate nu prevede altfel. Dreptul soțului asociatului la valoarea în bani a părții din cota-parte rămâne neafectat.

Sunt precizate dispozițiile existente privind rezoluțiunea societății civile și dizolvarea ei.

Capitolul XXXII: Gestiunea de afaceri

Proiectul operează unele completări în acest capitol pentru a-l alinia la ultimele tendințe în materie, în special Cartea V DCFR, și anume:

1) gerantul care a acţionat, în condiţiile prezentului capitol, cu scopul de a proteja de un pericol geratul, sau patrimoniul ori interesele acestuia, are dreptul de a cere de la gerat despăgubiri pentru prejudiciul pe care acele acţiuni le-au cauzat integrităţii corporale sau bunurilor gerantului dacă acţiunile au generat sau în mod semnificativ au majorat riscul cauzării prejudiciului, cu condiţia că acel risc, în măsura în care era previzibil, era proporţional cu pericolul la care era expus geratul (art. 1384);

2) dreptul gerantului la compensarea cheltuielilor şi repararea prejudiciului poate fi redus sau exclus de către instanţa de judecată în măsura în care este echitabil şi rezonabil, în special dacă gerantul a acţionat în vederea protejării geratului în situaţia unui pericol comun, dacă suma la care urmează a fi ţinut geratul este excesivă sau dacă gerantul deţine un drept de a obţine sumele la care este îndreptăţit de la o altă persoană (art. 1384¹);

3) dacă gerantul a acţionat cu scopul de a proteja geratul împotriva unui prejudiciu, persoana responsabilă de prejudiciu, conform dispoziţiilor legale privind răspunderea delictuală, este de asemenea obligată faţă de gerant să îi compenseze cheltuielile şi să îi repare prejudiciul la care acesta are dreptul conform prezentului capitol (art. 1384²).

Capitolul XXXIII: Îmbogăţirea nejustificată

Noua redacție a capitolului prevede o reglementare îmbunătățită și detaliată a instituției. Conform noilor abordări în materie (în special Cartea VII DCFR), denumirea instituției de „îmbogățire fără justă cauză” se modifică în „îmbogățirea nejustificată”, care arată că situația reglementată nu constă în lipsa unei cauze, ci în lipsa unei justificări juridice a îmbogățirii.

Secţiunea 1: Dispoziții generale

Art. 1389 edictează principiul fundamental al instituției: dacă o persoană obține o îmbogățire nejustificată (persoana îmbogățită) care se atribuie la dezavantajul suferit de o altă persoană (persoana dezavantajată), ea este obligată față de persoana dezavantajată să restituie îmbogățirea.

Totuși, acest principiu trebuie citit în contextul tuturor dispoziţiilor ale prezentului capitol.

Art. 1390 prevede reguli privind domeniul de aplicare al capitolului și delimitarea de situații când el nu se aplică sau rezolvă problemele de concurență între acțiuni.

Secţiunea 2: Condiții pentru ca îmbogățirea să fie nejustificată

Art. 1391 enumeră circumstanțele în care îmbogățirea este nejustificată și pornește de la o abordare negativă, adică orice îmbogățire este nejustificată cu excepția următoarelor cazuri:

a) persoana îmbogățită este îndreptățită față de persoana dezavantajată să obțină îmbogățirea în virtutea unui contract sau unui alt act juridic, unei hotărâri judecătorești sau unui alt temei legal; sau
b) persoana dezavantajată și-a dat consimţământul în mod liber și fără eroare de a suferi dezavantajul.

Principala situația când instituția reglementată are vocație să se aplică este cea a nulității sau ineficienței unui contract. Astfel, pentru claritate, se prevede că, dacă contractul sau un alt act juridic este lovit de nulitate sau este ineficient cu efect retroactiv ori dacă hotărârea judecătorească sau un alt temei de obţinere este nevalabil cu efect retroactiv, persoana îmbogățită nu este îndreptățită la îmbogățire pe baza acestui temei. Cu toate acestea, persoana îmbogățită se consideră îndreptățită la îmbogățire în baza legii dacă a dobândit îmbogăţirea prin uzucapiune, dobândirea de bună-credinţă, precum şi în alte cazuri când, conform legii, ea are dreptul de a păstra îmbogățirea.

Secţiunea 3: Îmbogățirea și dezavantajul

Art. 1394 și 1395 determină sensul termenului „îmbogățire” și, în mod similar, sensul termenului „dezavantaj”. Așadar, o persoană este îmbogățită prin majorarea patrimoniului său, folosirea bunurilor altuia, prestarea unui serviciu sau executarea unei lucrări în folosul său.

Prin majorarea patrimoniului presupune ar trebui să înțelegem atât micșorarea pasivelor cât și creșterea activelor patrimoniale.

În scopul constatării dacă o persoană a obținut o îmbogățire şi a mărimii acesteia, nu se ia în considerare dezavantajul pe care persoana îmbogățită l-a suferit în schimbul îmbogățirii sau după îmbogățire. Prin urmare, în cazul nulității unui contract fiecare parte care a primit o prestație se consideră că s-a îmbogățit în măsura acestei prestații, chiar dacă ea primise și o contra-prestație. Contra-prestația urmează a fi ignorată.

Următoarele secțiuni reglementează problema când o îmbogățire se atribuie la dezavantajul altuia (Secţiunea 4: Atribuirea), modul de restituire a îmbogățirii (Secţiunea 5: Restituirea îmbogățirii), excepțiile ce le poate invoca persoana îmbogățită, în special excepția de diminuare a îmbogățirii (Secţiunea 6: Mijloacele de apărare)

Capitolul XXXIV: Răspunderea extracontractuală născută din cauzarea prejudiciului către o altă persoană

Secţiunea 1: Dispoziţii generale

Modificările și completările la art. 1399 delimitează răspunderea ce survine în baza acestui capitol cu răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor conform Capitolului V (Neexecutarea obligației) din Titlul I.

Noul art. 1402¹ introduce o normă de protecţie interesului public, stabilind că, obligaţia de reparare a prejudiciului este exclusă dacă el a fost cauzat pentru protecţia necesară a valorilor fundamentale într-o societate democratică, în special în cazul în care prejudiciul este cauzat prin dezvăluirea informaţiei prin presă (cf. art. VI. – 5:203 DCFR; a se vedea art. 1363 din CC ROM).

Completările art. 1403 determină sensul termenului prepus. De asemenea, se rezolvă o problemă frecvent întâlnită în jurisprudența națională, stabilindu-se că, în cazul în care prepusul a cauzat prejudiciul cu intenţie, persoana vătămată poate alege să ceară repararea prejudiciului numai de la comitent, numai de la prepus, sau de la ambii în mod solidar. Norma se corelează cu art. 338 alin.(1) lit. c) din Codul muncii, potrivit căruia salariatul poartă răspundere deplină dacă cauzează prejudiciul din intenţie.

Modificările la art. 1406 și 1407 privind răspunderea pentru fapta părinților precizează în ce condiții părinții pot fi exonerați de răspundere, și pune accent pe măsura în care părintele și-a îndeplinit obligația de supraveghere a copilului. Suplimentar se prevede că părintele nu este exonerat de răspundere doar din motivul că el nu trăia împreună cu minorul la data cauzării prejudiciului dacă această împrejurare este imputabilă părintelui.

Modificările la art. 1408 și 1409 ajustează terminologia privind persoanele incapabile la noua terminologie a ocrotirii persoanei fizice. Totodată, art. 1409 recunoaște că, având în vedere tendința legislației internaționale spre egalitate dintre persoanele cu discernământ total și cele cu discernământ parțial, se prevede posibilitatea răspunderii și a persoanei cu discernământ parțial, astfel egalitatea survine nu doar în ceea ce ține de capacitatea de exercițiu, ci și în ceea ce ține de răspundere. După discuții în cadrul Grupului de lucru, s-a evitat adoptarea soluției art. 414-3 din Codul civil francez, conform căreia persoana, chiar dacă și nu avea discernământ, poartă răspundere integrală pentru prejudiciul care l-a cauzat.

Proiectul introduce reglementări exprese privitoare la anumite cazuri de răspundere:

1) persoana păstrează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o construcţie, izvor de pericol sporit pe care o abandonează până când o altă persoană intră în posesia ei (art. 1413¹; cf. art. VI. – 3:208 DCFR).

2) răspunderea pentru prejudiciul suferit de o persoană ca urmare a luării de către ea a unei decizii încrezându-se, în mod rezonabil, pe o consultaţie incorectă sau o informaţie incorectă (art. 1413²; cf. art. VI. – 2:207 DCFR).

3) cel care în mod ilegal împiedică sau tulbură activitatea profesionistului este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel (art. 1413³; cf. art. VI. – 2:208 DCFR).

4) cheltuielile suportate de autoritatea publică competentă pentru restabilirea elementelor naturale care constituie mediul, cum ar fi aerul, apa, solul, flora şi fauna, ca urmare a lezării substanţiale, se repară acelei autorităţi publice competente (art. 1413⁴; cf. art. VI. – 2:209 DCFR, implementează art. 3(3) şi 8 ale Directivei 2004/35/CE din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului).

5) prejudiciul cauzat unei persoane ca urmare a declaraţiei dolosive făcute de o altă persoană, prin cuvinte sau comportament, urmează a fi reparat (art. 1413⁵; cf. art. VI. – 2:210 DCFR).

Art. 1416, care reglementează modul de reparare a prejudiciului este reformat după cum urmează:

Alin. (1) edictează principiul tradițional că repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare. Totuși, repararea se face prin plata echivalentului bănesc (a despăgubirilor) dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă persoana vătămată nu este interesată de repararea în natură.

Alin.(2) stabilește că, în cazul deteriorării unui bun, despăgubirea va fi egală cu pierderea valorii bunului şi nu a costului reparaţiei dacă costul reparaţiei depăşeşte disproporţionat pierderea valorii. (cf. art. VI. – 6:101(3) DCFR). Regula are ca și corespondent art. 614 alin.(3) lit. b) în redacția Proiectului.

Proiectul exclude alin.(3) din vechea redacție a art. 1416, conform căruia instanţa de judecată stabileşte cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciului de la data pronunţării hotărîrii. Formularea exclusă presupune că nu se poate de cerut, prin acţiune separată, prejudiciul apărut între data depunerii acţiunii în despăgubire şi pronunţării hotărârii. Plus, nu este clar hotărârea cărei instanţe (fond, apel, recurs) se are în vedere. Soluțiile discutate au de Grupul de lucru privind momentul determinării prejudiciului au fost: momentul depunerii acțiunii, momentul pronunțării hotărârii, momentul efectuării expertizei sau data altei probe administrate de instanță pentru determinarea mărimii prejudiciului. Primele două soluții sunt criticabile, deoarece nu asigură reclamantului repararea integrală a prejudiciului. De asemenea, orice soluție care se adoptă trebuie corelată cu normele de procedură civilă, care stabilesc data până la care poate fi majorat cuantumul acțiunii sau data până la care mai pot fi administrate probe. Prin urmare, s-a considerat că criteriul cert pentru determinarea mărimii prejudiciului este cel al reparării integrale a prejudiciului. Astfel, judecătorul căruia i se cere să oblige făptuitorul la despăgubiri trebuie să se asigure că prejudiciul invocat de reclamant a fost demonstrat și că despăgubirile cerute nu depășesc 100% din mărimea acelui prejudiciu. Cu respectarea acestor limite, nu se exclude dreptul reclamantului de a majora pretențiile pe durata procesului, sau de a introduce acțiuni separate privind componente noi ale prejudiciului. De exemplu, reclamantul a cerut repararea prejudiciul patrimonial în primul proces, dar apoi înaintează acțiune separată privind repararea prejudiciului nepatrimonial (moral). Grupul de lucru a luat de asemenea poziția că, dacă reclamantul a cerut repararea unui tip de prejudiciu și l-a cuantificat în acțiune doar parțial, reclamantul nu ar trebui să poată să înainteze o acțiune nouă prin care să ceară repararea părții rămase din prejudiciu, despre care el avea cunoștință la data înaintării primei acțiuni.

Potrivit alin. (4), persoana vătămată nu este ţinută să demonstreze că a cheltuit suma despăgubirii în scopul reparării prejudiciului (cf. art. VI. – 6:201 DCFR). În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau stinsă, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat (cf. art. 1386(4) Cod civil român).

Alin.(6) precizează că autorul faptei ilicite de asemenea datorează dobândă de întârziere la rata determinată conform art. 623²⁰, începând cu data primirii de către persoana care răspunde de prejudiciu a somaţiei de la partea vătămată. Dobânda de întârziere se calculează din suma despăgubirii sau, în caz de reparare în natură a prejudiciului, din valoarea acelei reparaţii. Regula dată se regăseşte în mai multe sisteme de drept, şi are ca scop de a motiva autorul prejudiciului să repare cât mai repede prejudiciul. Totodată, ea este o expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, întrucât se prezumă că, până la pronunţarea unei hotărâri definitive de către instanţa de judecată (după câţiva ani) autorul a utilizat bani proprii pentru a repara dauna, astfel lipsindu-se de dobânda de pe urma acelei sume. Dacă partea vătămată nu a înaintat o somație, ci a introdus o acțiune în judecată, dobânda de întârziere legală ar trebui să curgă din ziua introducerii acțiunii.

Noul art. 1417¹ extinse conceptul de prejudiciu și la cheltuielile de prevenire suportate în mod rezonabil de victimă pentru a preveni prejudicierea sa iminentă, sau pentru a limita mărimea sau gravitatea prejudiciului suferit (cf. art. VI. – 6:302 DCFR).

Proiectul introduce art. 1418¹ privind determinarea despăgubirii pentru salariul sau venitul ratat, și anume despăgubirea pentru salariul sau venitul ratat se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă sau altă activitate a persoanei vătămate din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească. Iar noul art. 1418²reglementează situația specifică a minorului, care încă nu are capacitate de muncă.

Având în vedere ezitările din jurisprudența națională, la art. 1424 alin.(1) se precizează că termenul de prescripție de 3 ani se aplică în măsura în care alte dispoziții speciale nu prevăd altfel. Așadar, constituie o normă specială și se aplică cu prioritate art. 280, care prevede că sunt imprescriptibile extinctiv pretenţiile cu privire la repararea prejudiciului patrimonial şi moral cauzat prin deces sau vătămarea sănătăţii și că, în acest caz, se repară prejudiciul despre care reclamantul a aflat în perioada anterioară intentării acţiunii, dar nu mai mare de 3 ani.

Noul art. 1424¹ stabilește măsura în care prin act juridic poate fi exclusă sau limitată răspunderea extracontractuală și adoptă soluțiile prevăzute de art. VI. – 5:401 DCFR.

Secţiunea a 2-a: Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse cu viciu

Proiectul menține secțiunea în redacția existentă.

Secţiunea a 3-a: Răspunderea pentru dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a secretelor comerciale

Noua Secțiune transpune partea de drept material a Directivei (UE) 2016/943 din 8 iunie 2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale.

Art. 1430/2 prevede norma de principiu, potrivit căreia cel care a dobândit, a utilizat sau a divulgat în mod ilegal un secret comercial (făptuitorul) este obligat să repare prejudiciul patrimonial şi moral cauzat persoanei fizice sau juridice care deține controlul legal asupra unui secret comercial (deţinătorul secretului comercial) în condiţiile prezentei secţiuni.

Deținătorul secretului comercial are dreptul să exercite mijloacele juridice de apărare prevăzute de dispoziţiile prezentei secţiuni şi de alte dispoziţii legale, pentru a preveni dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a secretelor lor comerciale sau pentru a obține reparaţie în urma unor astfel de fapte. [Art. 4(1) din Directiva (UE) 2016/943]

Se consideră secrete comerciale informațiile care îndeplinesc toate cerințele următoare:

a) sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informații în cauză;
b) au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
c) au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanțele date, luate de către persoana care deține în mod legal controlul asupra informațiilor respective, pentru a fi păstrate secrete.

Art. 1430³ stabilește cazurile când dobândirea, utilizarea și divulgarea legală de secrete comerciale, iar 1430⁴ – când ea este ilegală. Art. 1430⁵ precizează cazurile când deţinătorul secretului comercial nu poate invoca un mijloc juridic de apărare a secretului comercial, iar art. 1430⁶ stabilește mijloacele juridice de apărare corective ale deţinătorului secretului comercial, și anume deţinătorul secretului comercial poate exercita faţă de făptuitor unul sau mai multe dintre următoarele mijloace:

a) încetarea sau, după caz, interzicerea utilizării sau divulgării secretului comercial;

b) interdicția de a fabrica, a oferi, a introduce pe piață sau a utiliza mărfuri care încalcă secretul comercial ori de a importa, exporta sau depozita astfel de mărfuri în aceste scopuri;

c) adoptarea mijloacelor corective corespunzătoare cu privire la mărfurile care încalcă secretul comercial;

d) distrugerea parțială sau totală a oricărui document, obiect, material, substanță sau fișier electronic care conține sau încorporează secretul comercial sau, după caz, predarea integrală sau parțială către reclamant a respectivelor documente, obiecte, materiale, substanțe sau fișiere electronice.

Mijloacele corective menționate la lit. c) cuprind:

1) retragerea mărfurilor care încalcă secretul comercial;

2) eliminarea caracteristicilor ilicite ale mărfurilor care încalcă secretul comercial;

3) distrugerea mărfurilor care încalcă secretul comercial sau, după caz, retragerea lor de pe piață, cu condiția ca retragerea să nu aducă atingere protecției secretului comercial în cauză.

Introducerea acestei secțiuni atrage abrogarea Legii nr.171-XIII din 6 iulie 1994 cu privire la secretul comercial.

Grupul de lucru, în comun cu Ministerul Justiției, a elaborat proiectul modificărilor şi completărilor la Cartea 3, inclusiv noul Titlu IV (Fiducia).

În scopul modernizării dreptului privat al Republicii Moldova şi, în special, pentru a răspunde la necesităţile practice apărute în circuitul civil şi comercial tot mai complex, dar şi a asigura implementarea unor noutăţi introduse prin alte modificări şi completări operate la Codul civil, s-a decis introducerea instituţiei fiduciei în Codul civil prin completarea Cărţii 3 cu Titlul IV.

Conform Proiectului, fiducia este definită ca „un raport juridic în care o parte (fiduciarul) este obligată să devină titularul unei mase patrimoniale (masa patrimonială fiduciară), să o administreze şi să dispună de ea, în conformitate cu condiţiile care guvernează raportul (condiţiile fiduciei), în beneficiul unui beneficiar sau pentru a promova un scop de utilitate publică” (art. 1431/1 din Codul civil în redacţia Proiectului).

Deşi fiducia se bazează pe trust-ul din sistemul de drept anglo-saxon, numeroase state din sistemul continental de drept (la care aparţine şi sistemul de drept al Republicii Moldova) au introdus în ultimele decenii conceptul de fiducie. Proiectul de faţă se bazează pe Cartea X – Fiducia (Book X – Trusts) din Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (Draft Common Frame of Reference) al Uniunii Europene, dezvoltat de mediul academic din Europa, publicat în 2008.

Suplimentar, au fost studiate şi s-au ţinut cont de ultimele evoluţii legislative pe plan internaţional şi european şi în special:

a) Codul civil francez, în redacţia Legii nr. 2007-211 din 19 februarie 2007, prin care a fost introdus, în Codul civil francez, Titlul XIV, „Despre fiducie”;

b) noul Cod civil al României în vigoare din 1 octombrie 2011;

c) Codul civil al regiunii Quebec;

d) proiectul Directivei UE privind masele protejate (draft EU Directive on Protected Funds) publicat în 2004.

Anterior, în Republica Moldova fiducia a cunoscut o anumită reglementare prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la proprietatea fiduciară (trust), nr.48 din 16 februarie 1994 (Monitor nr.3/53 din 30 martie 1994), abrogat prin Decretul Preşedintelui nr. 1821 din 20 decembrie 2000.

Subliniem că figura juridică a fiduciei, introdusă prin prezentul Proiect, este diferită de figura juridică a administrării fiduciare, reglementate de capitolul XIV (art. 1053-1060) din Codul civil, şi care se păstrează în forma actuală (Urmează doar de a fi exclus de la art. 1053 alin.(1) termenul „fiduciar” dintre paranteze, pentru a evita confuzia cu fiduciarul din raporturile de fiducie.) În special, administratorul fiduciar nu dobândeşte titlul de proprietate al bunurilor transmise în administrare fiduciară, ci doar le posedă şi le administrează, încheie acte juridice în privinţa lor din numele fondatorului administrării (art. 1059 alin.(1) Cod civil). Astfel că, în fond, administratorul fiduciar este un mandatar al fondatorului administrării (art. 1060 Cod civil). Aşa cum se va arăta mai jos, în concepţia Proiectului fiduciarul devine proprietar al bunurilor transmise lui şi încheie acte juridice din nume propriu, dar pe contul masei patrimoniale fiduciare al cărei titular este.

Noul titlu IV este divizat în 10 capitole, care au ca scop instituirea unui regim comprehensiv al fiduciei în sistemul naţional de drept privat.

Capitolul I Dispoziţii Generale

Art. 1431¹ defineşte conceptul de fiducie ca un raport juridic şi arată elementele esenţiale ale acestui raport:

1) masa patrimonială fiduciară, care constă dintr-o masă de drepturi şi obligaţii patrimoniale;

2) fiduciarul, care este titularul masei patrimoniale, proprietar al bunurilor din masă, creditor al creanţelor din masă, precum şi debitor al datoriilor din masă (art. 1431⁸);

3) persoanele (beneficiarii) sau scopul în al căror folos se constituie fiducia;

4) obligaţia fiduciarului de a administra şi dispune de masa în scopurile care rezultă din condiţiile fiduciei.

Diagrama nr. 1 explică schematic aceste elemente.

Aşa cum indică şi folosirea termenului englez trust (încredere) şi latin fiducia (încredere), raportul de fiducie este un raport esenţialmente fiduciar, adică care se bazează pe încrederea constituitorului în fiduciar şi în exigenţele de bună-credinţă şi loialitate pe care fiduciarul trebuie să o manifeste în exercitarea rolului său.

Deşi fiduciarul este proprietar al bunurilor şi creditor al creanţelor din masa fiduciară el nu se bucură de aceleaşi drept deplin şi discreţionar pe care îl are un proprietar sau un creditor în mod normal. Titlul fiduciarului este limitat de:

a) obligaţia de a administra masa, care poate implica obligaţia să rămână titular o anumită perioadă de timp, să o păstreze şi să investească activele masei (art. 1431⁵²), adică toate actele îndreptate spre păstrarea sau maximizarea masei în beneficiul altora. Aici se include şi dreptul de a încasa silit creanţele şi cel de a revendica bunurile masei de la terţii care acţionează ilicit;

b) obligaţia de a dispune de activele masei, care constă în principal de a face plăţi din masă către beneficiari sau de a transmite beneficiarilor dreptul de proprietate asupra bunurilor din masă (art. 1431⁵(1). Uneori însă, pentru a respecta condiţiile fiduciei fiduciarul va trebui să vândă din bunurile din masă către terţi şi să aplice banii la acoperirea datoriilor fiduciei sau la plata către beneficiari.

Art. 1431² determină părţile raportului de fiducie, şi anume:

a) constituitorul – persoana care constituie o fiducie şi transmite fiduciarului titlul asupra drepturilor aduse ca aport la masa patrimonială fiduciară;

b) beneficiar – persoana care, potrivit condiţiilor fiduciei, are dreptul la beneficiu din masa patrimonială fiduciară sau are vocaţia la un asemenea beneficiu;

c) fiduciarul – persoana obligată să devină titularul unei mase patrimoniale (masa patrimonială fiduciară), să o administreze şi să dispună de ea (art. 1431¹);

d) opţional, asistentul fiduciei – persoana care, potrivit condiţiilor fiduciei, are dreptul de a desemna sau revoca fiduciarul ori de a-şi da consimţământul la renunţarea fiduciarului, precum şi alte discreţii şi împuterniciri prevăzute expres.

Diagrama nr. 1 explică schematic rolul acestor părţi ale raportului de fiducie.

Art. 1431⁵ reglementează detaliat regimul beneficiarului şi a dreptului său la beneficiu.

Dreptul la beneficiu al beneficiarului devine irevocabil din momentul acceptării sale. În unele cazuri (cum ar fi cel când beneficiarul este minor sau adult ocrotit) acceptarea se prezumă.

Beneficiul poate consta în orice folos pentru beneficiar, cum ar fi: a) dobândirea titlului asupra masei patrimoniale fiduciare sau a unei părţi din ea (cum ar fi dreptul dea primi toată masa în cazul moştenirii subsecvente – a se vedea Diagrama nr. 5; dreptul de a primi un bun din masă sau venituri din masă Diagrama nr. 3); b) constituirea unui drept limitat asupra masei patrimoniale fiduciare sau a unei părţi din ea (cum a fi un drept de abitaţie asupra imobilului din masa fiduciară).

Se introduce conceptul, important pentru circuitul comercial, de fiduciei cu scop de garanţie, în care beneficiul poate consta într-o prestaţie care satisface, în natură sau prin echivalent, obligaţia oricărei persoane faţă de beneficiar garantată prin fiducie (obligaţia garantată), inclusiv:

a) dobândirea masei patrimoniale fiduciare sau a unei părţi din ea de către beneficiarul care este creditor în contul stingerii obligaţiei garantate;

b) prin vânzarea bunurilor ori urmărirea creanţelor din masa patrimonială fiduciară şi îndreptarea produsului vânzării către stingerea obligaţiei garantate;

c) exercitarea şi urmărirea dreptului de garanţie din masa patrimonială fiduciară şi îndreptarea produsului vânzării către stingerea obligaţiei garantate.

Diagrama nr. 4 explică schematic funcţionarea fiduciei cu scop de garanţie.

Art. 1431⁶ clarifică caracterul imperativ al dispoziţiilor legale cuprinse în Titlul IV (Fiducia) dacă din dispoziţiile titlului nu rezultă expres că părţile la raportul de fiducie pot să convină altfel. Abordarea este aplicată de autorii Cărţii X din DCFR prin faptul că majoritatea normelor juridice cuprinse în această carte sunt structurale, care ţin de limitele dreptului de proprietate, de răspunderea faţă de diverşi creditori. Totuşi, în aceea ce ţine de libertatea constituitorului de a stabili condiţiile fiduciei, art. 1431³⁵ acordă fiduciarului discreţie privind modul în care îşi exercită atribuţiile (să dispună sau nu de drepturile fiduciei, să acorde sau nu un beneficiu, „dacă legea sau condiţiile fiduciei nu prevăd altfel”. Reglementarea porneşte aşadar de la prezumţia de libertate în acţiunea fiduciarului şi permite constituitorului, la determinarea condiţiilor fiduciei, să stabilească limitele şi condiţiile care vor fi obligatorii pentru fiduciar. O asemenea abordare se regăseşte şi în art. 1431³⁸ şi 1431⁴⁶ printre altele.

Capitolul II – Masa patrimonială fiduciară

Concepţia Proiectului, în armonie cu cea acceptată în dreptul francez şi românesc, este că masa fiduciară nu constituie un patrimoniu (această teorie este legiferată în Quebec şi este criticabilă), ci constituie o masă patrimonială care face parte din patrimoniul fiduciarului. Astfel, se menţine teoria unicităţii patrimoniului persoanei.

În acest sens, art. 1431⁸ alin. (1) dispune că masa patrimonială fiduciară reprezintă o masă patrimonială distinctă de patrimoniul propriu al fiduciarului (masa patrimonială personală a fiduciarului) şi de oricare alte mase patrimoniale fiduciare al căror titular este fiduciarul.

Masa patrimonială fiduciară poate cuprinde: a) dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra banilor şi altor bunuri, b) drepturi de creanţă de orice natură, c) garanţii ori, d) alte drepturi patrimoniale, e) sau un ansamblu de asemenea drepturi. Ele pot fi prezente ori viitoare. Fiecare element activ din masa patrimonială fiduciară poartă denumirea generică de drept al fiduciei.

Nu pot constitui drepturi ale fiduciei drepturile inalienabile.

Masa patrimonială fiduciară de asemenea cuprinde datoriile fiduciei (art. 1431¹⁵).

Prin termenul „parte a masei patrimoniale fiduciare” se înţelege o cotă din masa patrimonială fiduciară, unul sau mai multe drepturi ale fiduciei sau o cotă din dreptul fiduciei.

O problemă specială este cea a opozabilităţii fiduciei şi este reglementată de art. 1431¹³ din Proiect. Aşadar, opozabilitatea apartenenţei unui drept deţinut de fiduciar la o masă patrimonială fiduciară se realizează pe două căi:

1) prin înregistrare într-un registru prevăzut de lege, astfel obţinându-se opozabilitatea absolută (faţă de toate persoanele);

2) prin cunoaştere efectivă, chiar dacă fiducia nu a fost înregistrată, astfel obţinându-se opozabilitatea relativă (doar faţă persoanele care cunosc).

Astfel, fiducia este opozabilă absolut după cum urmează:

a) în raport cu dreptul fiduciei înregistrat într-un registru de publicitate, fiducia era înregistrată în acelaşi registru asupra dreptului respectiv. Aici putem menţiona bunurile imobile, părţile sociale în societăţile cu răspundere limitată; mărcile comerciale; brevetele de invenţie etc.;

b) în raport cu dreptul fiduciei pentru care legea nu prevede o formalitate de publicitate, fiducia era înregistrată în registrul garanţiilor reale mobiliare. În acest caz, înscrierea poate arăta ca obiect al fiduciei un drept fiduciar sau poate descrie întreagă masă patrimonială ori o parte din ea.

Notăm că, aşa cum legea actuală prevede în cazul gajului universalităţii, este extrem de greu de anticipat toate componentele viitoare ale masei patrimoniale fiduciare şi este greu de realizat o măsură veritabilă de publicitate, astfel încât un creditor să poată delimita clar, care bunuri sunt ale fiduciei şi care sunt bunuri personale ale fiduciarului.

Astfel, fiducia este opozabilă relativ după cum urmează:

a) faţă de persoana căreia această apartenenţă îi era cunoscută pe altă cale. De exemplu, părţile raportului de fiducie cunosc despre existenţa lor, deci fiducia le este opozabilă;

b) dacă banii care fac obiectul dreptului sunt înscrişi la soldul unui cont bancar fiduciar. În special, la noul art. 1235¹ privind contul bancar fiduciar, un cont bancar este fiduciar doar dacă s-a făcut o înregistrare în registrul garanţiilor reale mobiliare. Totuşi, conturile deschise de anumite categorii de profesionişti (băncile, o formă de exercitare a profesiei de executor judecătoresc, notar sau avocat, societate de investiţii, depozitar central sau organism de plasament colectiv de valori mobiliare în sensul Legii privind piaţa de capital) sunt exceptaţi de cerinţa de înregistrare, instituindu-se astfel o prezumţie relativă că acestea persoana ar putea avea conturi fiduciare. În toate cazurile însă, banca comercial trebuie să facă menţiunea că contul deschis este cont fiduciar. În absenţa unei asemenea menţiuni, contul nu este fiduciar.

c) dacă instrumentele financiare care fac obiectul dreptului sunt înscrise la un cont fiduciar ţinut, în calitate de fiduciar, de către depozitarul activelor unui organism de plasament colectiv în valori mobiliare, de depozitarul central, de societatea de investiţii ori altă entitate îndreptăţită de legislaţia în domeniul pieţei de capital.

Pentru opozabilitatea interdicţiilor care pot fi stabilite de condiţiile fiduciei, Proiectul prevede că, dacă condiţiile fiduciei cuprind o interdicţie convenţională de înstrăinare sau grevare a unui drept al fiduciei, ori dacă fiduciarul este obligat, în anumite circumstanţe, să transmită titlul asupra unui drept al fiduciei unui anumit beneficiar, aceste grevări sunt opozabile dacă s-a îndeplinit formalitatea de publicitate a grevării prevăzută de lege, după natura bunului ori dacă terţul a cunoscut împrejurarea dată pe altă cale.

Sarcina îndeplinirii şi menţinerii formalităţilor de opozabilitate conform art. 1431¹³ din Proiect. Soluţia se înscrie în obligaţia generală a fiduciarului de a da efect condiţiilor fiduciei în mod cât mai fidel.

Prin dispoziţiile alin.(5) Guvernul este abilitat să stabilească modul de înregistrare, modificare şi radiere a fiduciei în registrul garanţiilor reale mobiliare.

Un aspect esenţial al fiduciei este protecţia juridică a masei patrimoniale fiduciare de:

1) creditorii personali ai constituitorului. Astfel, potrivit art. 1431¹⁷ din Proiect, creditorul constituitorului nu poate urmări masa patrimonială fiduciară, nici în cadrul procesului de insolvabilitate a constituitorului şi nici în afara lui.

Cu toate acestea, creditorul constituitorului poate urmări un drept din masa patrimonială fiduciară doar în măsura în care:

a) deţine un gaj sau o altă garanţie reală asupra acestui drept şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior opozabilităţii fiduciei; sau

b) constituirea sau, după caz, transmiterea acestui drept a fost desfiinţată prin nulitate absolută ori relativă sau declarată inopozabilă în virtutea hotărârii judecătoreşti definitive. Scopul acestei din urmă excepţii este protecţia creditorilor constituitorului dacă fiducia a fost creată sau folosită în scopuri frauduloase.

2) creditorii personali ai fiduciarului. În acest sens, art. 1431¹⁴ prevede că, în măsura în care fiducia le este opozabilă:

a) creditorii personali ai fiduciarului nu pot urmări masa patrimonială fiduciară, nici în cadrul procesului de insolvabilitate a fiduciarului şi nici în afara lui;

b) soţul fiduciarului nu dobândeşte vreun titlu asupra masei patrimoniale fiduciare.

c) succesorii fiduciarului nu au dreptul la nici un beneficiu din masa patrimonială fiduciară.

Dispoziţiile de mai sus nu interzic ca persoanele vizate în ele să fie desemnate în calitate de beneficiari conform regulilor comune.

Diagrama nr. 2 explică schematic modul în care masa patrimoniala fiduciară este izolată şi protejată de creditorii personali ai părţilor la fiducie.

O problemă conexă este cea de protecţie a patrimoniului părţilor la fiducie de datoriile fiduciei. Masa patrimonială personală a fiduciarului de asemenea, ca regulă, este izolată de masa patrimonială fiduciară. În acest sens, art. 1431¹⁶ dispune: creditorul căruia fiduciarul îi datorează o datorie a fiduciei (creditorul fiduciei) asumate de fiduciar în conformitate cu obligaţiile sale de fiduciar îşi poate satisface creanţa din contul:

a) masei patrimoniale fiduciare; şi

b) masei patrimoniale personale a fiduciarului:

i) dacă la momentul asumării datoriei fiduciei, creditorul nu cunoştea şi, în mod rezonabil, nu trebuia să cunoască faptul că fiduciarul acţionează în calitate de fiduciar. Astfel, fiduciarul este sancţionat dacă nu a asigurat opozabilitatea fiduciei, iar terţul s-a încrezut că tratează cu fiduciarul în calitatea sa personală;

ii) dacă condiţiile fiduciei prevăd obligaţia fiduciarului de a răspunde subsidiar cu masa patrimonială personală pentru o parte sau pentru toate datoriile fiduciei.

În continuare, art. 1431¹⁸ din Proiect prevede protecţia juridică a patrimoniului constituitorului şi a beneficiarilor: constituitorul, beneficiarul sau asistentul fiduciei nu poartă răspundere faţă de creditorii fiduciei în această calitate. Cu toate acestea, condiţiile fiduciei pot să prevadă obligaţia constituitorului de a răspunde subsidiar pentru o parte sau pentru toate datoriile fiduciei.

Capitolul III – Capitolul III Constituirea fiduciei

Articolul 1431²⁰ oferă o mare flexibilitate în folosirea instituţiei fiduciei în diverse contexte contractuale şi extracontractuale. Astfel, fiducia se constituie:

a) prin contract de fiducie. El se încheie în formă scrisă. Nerespectarea cerinţei de formă atrage decăderea din proba cu martori în caz de litigiu;

b) prin declaraţie unilaterală de constituire a fiduciei. Ea se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii;

c) prin testament, în una de formele prevăzute de lege pentru validitatea testamentului;

d) în cazurile expres prevăzute de lege, prin act administrativ şi hotărâre judecătorească. De exemplu, Codul de procedură civilă ar putea fi completat cu dreptul instanţei de a constitui o fiducie din care victimei unui anumit prejudiciu i se vor face plăţi periodice cu titlu de despăgubiri.

Înregistrarea fiduciei nu este o condiţie de validitate a contractului de fiducie sau declaraţiei unilaterale de constituire a fiduciei. În cazul transmiterii sau constituirii drepturilor supuse înregistrării într-un registru de publicitate, această formalitate va trebuie îndeplinită pentru a atinge acest efect juridic. Cerinţele de opozabilitate, stabilite de art. 1431¹³ din Proiect, nu sunt cerinţe de validitate ale contractului sau declaraţiei.

Capitolul IV – Condiţiile fiduciei

Conţinutul exact al obligaţiei fiduciarului depinde de condiţiile concrete stipulate ale fiduciei.

Cea mai atenuată formă a fiduciei este fiducia simplă (bare or simple trust, în dreptul anglo-saxon), conform căreia fiduciarul este doar un titular nominal al bunului care îi este transmis în proprietate, fără obligaţia de a administra în mod activ bunul. Obligaţia sa esenţială se rezumă la cea de a transmite proprietatea către beneficiar atunci când se vor surveni circumstanţele care permit beneficiarului să dobândească proprietatea. Pentru a îndeplini această obligaţie, fiduciarului îi revine o obligaţie de a nu face, adică de a nu dispune de bun către terţi, de a nu împiedica beneficiarul să se bucure de bun şi să nu-l folosească în scopuri proprii. Astfel, „obligaţia de administrare” a fiduciarului se rezumă la deţinerea nominală a bunului în proprietatea sa.

Forma cea mai agravată a fiduciei este fiducia discreţionară (large discretionary trust or public benefit trust, în dreptul anglo-saxon), conform căreia fiduciarul este obligat să asigure investirea bunurilor din masă şi să ia decizii discreţionare de distribuire a venitului sau capitalului între o multitudine de beneficiari sau scopuri stipulate. În acest caz, caracterul activ al obligaţiilor fiduciarului este pronunţat, atât în ce ţine de administrarea masei (supravegherea investiţiilor şi schimbarea modului de investiţie, elaborarea şi modificarea strategiei de investire), cât şi în ceea ce ţine de dispunerea de masă (să ţină cont de nevoile speciale ale beneficiarilor sau meritele comparative ale unui solicitant de grant).

Capitolul de faţă cuprinse norme privind interpretarea condiţiilor fiduciei şi determinarea corectă a beneficiarilor sau a persoanelor care au vocaţie la beneficiu, precum şi reglementează situaţia dispunerii incompletă de masa patrimonială fiduciară.

Capitolul V – Dreptul de decizie şi împuternicirile fiduciarului

Art. 1431³⁵ acordă fiduciarului discreţie privind modul în care îşi exercită atribuţiile (să dispună sau nu de drepturile fiduciei, să acorde sau nu un beneficiu, „dacă legea sau condiţiile fiduciei nu prevăd altfel”. Reglementarea porneşte aşadar de la prezumţia de libertate în acţiunea fiduciarului şi permite constituitorului, la determinarea condiţiilor fiduciei, să stabilească limitele şi condiţiile care vor fi obligatorii pentru fiduciar. În acelaşi sens se interpretează art. 1431³⁸ alin.(4), potrivit căruia dispoziţiile art. 1431³⁹-1431⁴⁵ prevăd împuternicirile fiduciarului în cazuri concrete dacă prin condiţiile fiduciei ele nu au fost limitate sau modificate.

Articolul 1431³⁸ precizează că:

1) fiduciarul este titular al drepturilor fiduciei şi le exercită în această calitate.

2) fiduciarul este debitorul datoriilor fiduciei şi le execută în această calitate.

3) acţionând ca titular al drepturilor fiduciei şi ca debitor al datoriilor fiduciei, fiduciarul este obligat să respecte limitele împuternicirilor impuse prin condiţiile fiduciei şi lege.

Printre împuternicirile reglementate de acest capitol, menţionăm împuternicirea de a desemna un mandatar, de a transmite titlul persoanei care se obligă să fie fiduciar, de a preda posesia unui depozitar, de a delega, de a alege investiţiile, precum şi de a supune conturile fiduciare auditului.

Capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile fiduciarului şi ale asistentului fiduciei

Articolul 1431⁴⁶ impune fiduciarului obligaţia să administreze masa patrimonială fiduciară şi să exercite împuternicirea de a dispune de masa patrimonială ca un administrator prudent al afacerilor altuia în beneficiul beneficiarilor sau pentru promovarea unui scop de utilitate publică, în conformitate cu condiţiile fiduciei şi cu legea.

În particular, fiduciarul este obligat să acţioneze cu competenţa şi prudenţa cuvenită, cu corectitudine şi bună-credinţă.

În măsura în care condiţiile fiduciei nu prevăd altfel:

a) fiduciarul poartă obligaţiile speciale prevăzute în Secţiunea 1 din acest Capitol; şi

b) administrarea sau dispunerea de masa patrimonială fiduciară se consideră în beneficiul beneficiarului doar dacă ea se face în beneficiul economic al acestei persoane.

Fiduciarul este obligat să respecte condiţiile fiduciei.

Printre drepturile fiduciarului Proiectul stabileşte:

a) dreptul de rambursare din masa patrimonială fiduciară a cheltuielilor suportate pentru executarea obligaţiilor de fiduciar, inclusiv de stingere a datoriilor fiduciei (art. 1431⁵⁶);

b) dreptul la remuneraţie din masa patrimonială fiduciară în modul prevăzut de condiţiile fiduciei (art. 1431⁵⁷) etc..

Capitolul VII – Mijloacele în caz de neexecutare

Secţiunea 1 reglementează modul în care se poate cere executarea în natură de la fiduciar a obligaţiilor, supravegherea judecătorească şi alte drepturi secundare care pot fi prevăzute pentru cazurile când fiduciarul nu-şi execută obligaţiilor.

În special, 1431⁶³ prevede că, la cererea unei părţi a fiduciei sau a persoanei îndreptăţite să ceară executarea silită obligaţiei de fiduciar, instanţa de judecată poate anula decizia fiduciarilor sau asistentului fiduciei privind exercitarea ori neexercitarea sau privind modul de exercitare unei împuterniciri ori discreţii acordate lor prin condiţiile fiduciei sau lege.

Instanţa de judecată poate anula o decizie a fiduciarilor sau a asistentului fiduciar:

a) care constituie un abuz de împuternicire;

b) care este luată cu depăşirea împuternicirilor fiduciarilor sau asistentului fiduciei,

c) ori în alt mod încalcă condiţiile fiduciei.

Secţiunea 2 reglementează repararea prejudiciului de către fiduciar şi predarea îmbogăţirii nepermise obţinută de fiduciar, dar care nu a fost inclusă de el în masa patrimonială fiduciară (mecanism cunoscut ca disgorgement şi prevăzut de art. 14 alin.(3) din Cod).

Capitolul VIII – Schimbarea fiduciarilor sau asistenţilor fiduciari

Având în vedere exigenţele înalte de încredere înaintate faţă de fiduciar, Proiectul prevede şi posibilitatea schimbării sale în anumite condiţii.

Articolul 1431⁷³ precizează că, după constituirea fiduciei, o persoană poate fi desemnată în calitate de fiduciar, iar un fiduciar poate renunţa sau poate fi exclus:

a) în temeiul unei împuterniciri a unei părţi la fiducie acordate prin condiţiile fiduciei sau lege;
b) prin hotărâre judecătorească în temeiurile prevăzute de lege.

Exercitarea unei împuterniciri în sensul dispoziţiilor lit. a) produce efecte doar dacă poartă formă scrisă. Aceeaşi regulă se aplică unei instrucţiuni obligatorii date fiduciarilor de către o parte a fiduciei privind exercitarea acestei împuterniciri.

Secţiunea 5 reglementează efectul schimbării fiduciarilor. În special, potrivit art. 1431⁸³, fiduciarii care sunt titulari ai dreptului fiduciei sunt obligaţi să transmită titlul asupra dreptului respectiv noului fiduciar desemnat în mod corespunzător. Transmiterea titlului către o persoană desemnată în calitate de fiduciar nu lipseşte de acest titlu fiduciarii de la acel moment care îşi continuă calitatea.

Următoarele 2 capitole reglementează stingerea şi modificarea fiduciei. cesiunea dreptului la beneficiu (capitolul 9), precum şi relaţiile fiduciarului cu terţii (capitolul 9).

Se planifică, după publicarea tuturor modificărilor şi completărilor la toate cărţile Codului civil, abilitarea Ministerului Justiţiei cu renumerotarea şi republicarea codului.

După punerea în aplicare a noului Titlu privind Fiducia, se recomandă iniţierea procedurii de aderare a Republicii Moldova la Convenţia de la Haga din 1 iulie 1985 privind legea aplicabilă fiduciei şi recunoaşterea ei (în vigoare din 1 ianuarie 1992 şi la care sunt parte state cum sunt Italia, Marea Britanie, Olanda, etc.).

[Diagrame]

IV. Cartea a patra

Dreptul succesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează soarta patrimoniului unei persoane fizice după ce ea a decedat. Reglementarea moştenirii are următoarele funcţii: asigurarea transmiterii universale a drepturilor şi obligaţiilor defunctului către moştenitori; protecţia intereselor familiei prin păstrarea bunurilor în sânul familiei conform moştenirii legale; instituirea libertăţii celui care lasă moştenirea de a desemna moştenitori şi legatari prin testament (libertatea testamentară) prin derogare de la regulile moştenirii legale; protecţia moştenitorilor vulnerabili prin reglementarea rezervei succesorale; protecţia intereselor creditorilor defunctului; instituirea unei proceduri succesorale certe şi echitabile etc.

În virtutea art. 46 alin.(6) din Constituţie, dreptul la moştenire a proprietăţii private este garantat.

Cartea IV (Dreptul succesoral) din actualul Cod civil al Republicii Moldova a constituit un prim pas spre o reglementare mai coerentă a instituţiei moştenirii, însă nu a realizat o reformă profundă a acesteia faţă de regimul juridic prevăzut de Titlul VII (Dreptul succesoral) al Codului civil al R.S.S. Moldoveneşti din 26 decembrie 1964. Proiectul Codului civil al Republicii Moldova, elaborat în anul 2002 de către Grupul de lucru desemnat de Parlamentul Republicii Moldova, propunea o reglementare modernă, potrivită unei societăţi bazate pe economia de piaţă, pe libertatea testamentului şi protecţia proprietăţii şi a creditorilor, urmând modelul Codului civil german (a se vedea Proiectul codului civil // Drept moldovean. nr. 1, Ed. Cartier, Chişinău, 2002). Cu toate acestea, în final, într-o manieră neargumentată s-a legiferat redacţia actuală a Cărţii IV.

Ca formă, Cartea IV (Dreptul succesoral) din actualul Cod civil al Republicii Moldova a reprezentat, în mare parte, o nouă redacţie a Titlului VII (Dreptul succesoral) al Codului civil al R.S.S. Moldoveneşti, cu structurarea sa în capitole şi utilizarea unei terminologii mai moderne. Câteva articole din proiectul Codului civil au fost incluse în redacţia legiferată. Însă, în fond, dreptul succesoral încă urmează a fi reformat în pas cu exigenţele timpului.

Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 519 din 3 decembrie 2013 (cu modificările şi completările ulterioare) a fost creat Grupul de lucru pentru modificarea și completarea Codului civil. Grupul de lucru, în comun cu Ministerul Justiției, a elaborat proiectul noii redacţii a Cărţii IV (care se va intitula „Moştenirea”), pornind de la modelul oferit de Codul civil german, precum şi modul în care acest model a fost preluat de un alt stat post-sovietic, dar devenit european, Estonia, prin Legea cu privire la moştenire din 2009 a Estoniei.

La fel, s-au luat în cont ultimele evoluţii legislative din:

a) Franţa – Legea franceză de reformare a succesiunilor din 2006, Loi n°2006-728 du 23 juin 2006);

b) România – noul Cod civil al României în vigoare din 2011 şi noul Cod de procedură civilă al României în vigoare din 2013;

c) dreptul european – în special evoluţiile introduse prin Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (în vigoare din 17 august 2015).

Titlul I Dispoziţii generale

Proiectul Cărţii IV urmează dispoziţiile tradiţionale şi statornicite de divizare a moştenirii în moştenire legală şi testamentară, de determinare a capacităţii succesorale, precum şi a nedemnităţii de a moşteni.

Reşedinţa obişnuită a defunctului ca loc de deschidere a moştenirii. Grupul de lucru a luat în cont reforma operată prin Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 în materie de competenţă notarială şi jurisdicţională (art. 1436 din Proiectul Cărţii IV).

Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a justiției și a asigura că există un factor de legătură real între moştenire și statul în care se exercită competența notarială şi jurisdicţională în materie de moştenire, Regulamentul a prevăzut că factorul general de legătură, în vederea stabilirii atât a notarului / instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului. Pentru a stabili reședința obișnuită, notarul public ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul / locul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul / locul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale reglementării (a se vedea Preambulul (23) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012).

În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat / loc, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul / locul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în statul / locul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt (a se vedea şi Preambulul (24) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012).

Pentru a facilita trecerea notariatului autohton la acest nou mod de a determina competenţa teritorială, se planifică instituirea în Legea de punere în aplicare a Codului civil a unei prezumţii simple, potrivit căreia „până la proba contrară se prezumă că ultima reşedinţă obişnuită a defunctului se afla la ultimul său domiciliu”. Această normă tranzitorie va trebui însă abrogată din data în care Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 va deveni obligatoriu pentru Republica Moldova.

Modificările şi completările propuse la Codul de procedură civilă (CPC), şi anume introducerea art. 41 privind competenţa în materie de moştenire, au ca scop de a localiza teritorial litigiile privitoare la moştenire şi a atribui competenţă instanţei de judecată de la locul deschiderii moştenire. Astfel, indiferent de ţara / locul în care părţile la litigiu îşi au domiciliul, litigiile prevăzute la art. 41 se soluţionează la aceeaşi instanţă. Aceasta asigură certitudine cu privire la competenţă şi evită faptul ca litigiul să fie soluţionat într-un stat sau o localitate care, deşi este cea a domiciliului pârâtului (art. 38 CPC), nu este comodă pentru toţi moştenitorii, legatari, executorii testamentari, creditorii masei succesorale. Această competenţă are prioritate chiar dacă în masa succesorală se află bunuri imobile situate în raza teritorială a altei instanţe şi, conform art. 40 alin.(1), litigiul de partaj sau de revendicare a bunului imobil de la posesorul masei succesorale ar fi fost în competenţa instanţei de la locul situării imobilului.

La art. 41 alin.(2) se clarifică faptul că creditorii, dacă anterior decesului trebuiau să depună acţiunile judiciare la instanţa de la domiciliul pârâtului, atunci după deces vor depune acţiunea la locul deschiderii moştenirii (care, de regulă, va coincide cu locul fostului domiciliu). Această regulă nu afectează clauzele valabile de prorogare de competenţă în contractele dintre defunct şi creditori.

Schimbări de drept internaţional privat: o singură legea aplicabilă întregii moşteniri. În acord cu dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 în Cartea V-a (Dreptul internaţional privat) se planifică reformarea art. 1622 din redacţia actuală a Codului civil. Conform acestuia, legea care guvernează moştenirea (lex succesionis) este divizată pentru mobile – este locul ultimului domiciliu al defunctului, iar pentru imobile – locul aflării lor (lex rei sitae). În acelaşi sens va trebuie ajustat art. 35 alin.(3) lit. a) Legea cu privire la notariat, nr. 1453-XV din 8 noiembrie 2002.

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 schimbă această paradigma tradiţională, astfel încât lex succesionis este unică – locul ultimei reşedinţe obişnuite a defunctului (art. 21 din Regulament). Lex rei sitae se va aplica doar formalităţilor de publicitate privind drepturile asupra bunurilor imobile, adică în ce condiţii se consideră dobândit bunul imobil şi conform cărei proceduri oficiul cadastral teritorial înregistrează dreptul dobândit prin moştenire.

Regula principală ar trebui să asigure că moştenirea este reglementată de o lege previzibilă, cu care succesiunea are legături strânse. Din motive de securitate juridică și pentru a evita fragmentarea moştenirii, acea lege ar trebui să reglementeze moştenirea în ansamblul său, adică totalitatea bunurilor care fac parte din masa succesorală, indiferent de natura acestora (imobile sau mobile) și indiferent dacă ele sunt situate în Republica Moldova sau într-un alt stat. Aceasta ar trebui să asigure cetățenilor certitudine juridică prin faptul că permite cunoașterea din timp a legii aplicabile moştenirii lor, precum şi introduce norme armonizate privind conflictele de legi, pentru evitarea rezultatelor contradictorii (a se vedea şi Preambulul (37) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012).

Proiectul Cărţii IV ţine cont şi de situaţia în care statul străin ar putea să nu recunoască certificatul de moştenitor eliberat de notarul public din Republica Moldova conform legii RM (art. 1575¹²⁷). Acelaşi scop îl are proiectul art. 462⁷ din CPC.

Modificările şi completările propuse la Codul de procedură civilă (CPC), şi anume abrogarea art. 461 alin.(1) lit. h) şi introducerea art. 462¹-462⁷, preiau regulile de competenţă cuprinse în art. 5, 6, 7, 9, 10 şi 12 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012.

Titlul II Moștenirea legală

Proiectul Cărţii IV urmează dispoziţiile tradiţionale şi statornicite de divizare a moştenirii în clase.

Schimbările conceptuale importante, bazate pe modelul german, sunt:

1) mutarea părinţilor defunctului în clasa a II a de moștenitori. Aceasta este o abordare tipică pentru Europa continentală, atât în Germania, cât şi în Franţa sau România. Fraţii/surorile defunctului şi ceilalţi descendenți ai părinţilor defunctului vin la moştenire, ca parte a clasei II, în absenţa părinţilor defunctului.

2) soţul supravieţuitor este moştenitor legal, însă nu face parte din nicio clasă de moştenitori, ci moşteneşte împreună fie cu moştenitorii clasei I, II sau cu buneii. Cota succesorală a soţului supraviețuitor este fixă: 1/4 din moștenire dacă vine în concurs cu moştenitorii clasei I (copii, în absenţa lor – nepoţii ş.a.m.d.); sau 1/2 moștenire dacă vine în concurs cu moştenitorii clasei II (părinţii defunctului, fraţii/surorilor, sau descendenţii lor) sau buneii. În lipsa moștenitorilor de clasa întîi și a doua și dacă buneii nu sunt în viață, sau dacă aceștia au renunțat la moștenire sau au fost declarați nedemni, soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire. (art. 1455 din Proiectul Cărţii IV).

Aceste două schimbări consolidează clasa I ca fiind cea a descendenţilor defunctului şi se asigură o adevărată devoluţiune, adică trecerea moştenirii către generaţiile mai tinere. Totodată, se reduce numărul de moştenitori legali de clasa I şi, astfel, se evită divizarea exagerată a proprietăţii.

În continuare se recunoaşte venirea descendenţilor (nepoţilor) la moştenire pe baza dreptului de reprezentare, preluând locul copilului defunctului, sau venirea strănepoţilor atunci când nici copilul şi nici nepotul defunctului nu sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii ş.a.m.d. Copiii defunctului moştenesc în cote succesorale egale (art. 1448 alin.(4) din Proiectul Cărţii IV). În cazul când copilul defunctului nu era în viaţă la momentul deschiderii moştenirii, copii săi (nepoţii defunctului de la acest copil) moştenesc cota succesorală a acestui copil în cote egale (art. 1448 alin.(5)).

O altă schimbare este că, dacă un copil al defunctului este declarat nedemn, aceasta nu dezmoşteneşte şi descendenţii săi, ci, potrivit art. 1444 alin.(2), în acest caz cota succesorală a nedemnului se culege de către descendenţii săi (în exemplu de mai sus, nepoţii defunctului).

Se menţine regulă că, în cazul în care defunctul nu are rude şi nici soț supravieţuitor sau aceștia nu pot moșteni din anumite motive, moștenitor legal este statul (art. 1460 din Proiectul Cărţii IV).

Titlul III Moștenirea testamentară

Capitolul I Dispoziții generale

Proiectul Cărţii IV recunoaşte principiul libertăţii testamentare şi conţine reglementări care ar oferi mai multe opţiuni în crearea planului testamentar.

Testamentul este definit ca actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cînd nu va mai fi în viață. Întocmirea testamentului prin reprezentant nu se admite.

S-a menţinut interdicţia testamentelor conjuncte a soţilor: două sau mai multe persoane nu pot testa prin același testament una în favoarea alteia sau în favoarea unui terț. De asemenea, nu s-a preluat conceptul german de contract de moştenire.

Alte prevederi importante:

1) se stabileşte secretul testamentului;

2) se recunoaşte capacitatea minorului de a testa odată cu atingerea vîrstei de 16 ani, fără consimțământul părinților (art. 1464). Deşi rar, acesta ar putea să dorească să testeze dacă, de exemplu, cunoaşte că suferă de o boală fatală;

3) se recunosc dispoziţiile testamentare sub condiţie suspensivă sau rezolutorie;

4) se stabileşte regimul detaliat al nulităţii testamentului sau unei dispoziţii testamentare (art. 1479-1482). Pentru certitudine juridică, termenul de prescripţie al acţiunii în anulare s-a stabilit la 1 an.

Capitolul II Întocmirea testamentului

Se recunosc doar două forme de testament: olograf (scris de mână, personal de testator) şi autentic (autentificat de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege).

Testamentele mistice nu mai sunt recunoscute ca o categorie separată, deoarece în fond ele sunt testamente olografe depuse spre păstrare la notar, procedură reglementată de Proiectul Cărţii IV.

Se prevăd reguli speciale privind testamentul persoanei surde, nevăzătoare, cu alte deficiențe fizice sau analfabete şi cu privire la martorii testamentului.

Se recunosc testamentele asimilate cu cele autentificate notarial (art. 1497), cum ar fi cele autentificate de secretarul primăriei, şi testamentul făcut în situații excepționale (art. 1499). Însă se introduce un termen de valabilitate scurt al acestora, prin regula nouă că aceste testamente se consideră că nu a fost întocmite dacă de la întocmire au trecut 3 luni, iar testatorul este încă în viață (art. 1500).

Capitolul III Desemnarea moștenitorului

Se introduc reguli care permit interpretarea mai exactă a voinţei testatorului atunci când el a desemnat moştenitori testamentari. De asemenea, se permite desemnarea unui moştenitor de substituire dacă primul moştenitor testamentar desemnat renunţă la moştenire, nu era în viaţă sau a decăzut din alte motive de la moştenire.

Capitolul IV Desemnarea moştenitorului subsecvent

Proiectul Cărţii IV, preluând modelul german, extinde posibilităţile testatorului de a asigura trecerea masei succesorale (sau unei părţi din ea) către persoane care încă nu s-au născut, şi care în mod normal nu ar avea capacitate succesorală. Această situaţie se rezolvă prin desemnarea prin dispoziţie testamentară a unui moştenitor prealabil şi a unui moştenitor subsecvent. În sistemul de drept francez şi român această instituţie poartă denumire de „substituirea fideicomisară”.

În fond, moştenitorul prealabil este un titular formal al masei succesorale având obligaţia, la producerea unui eveniment, să o transmită unui moştenitor subsecvent, ceea ce face de fapt din moştenitorul prealabil un fiduciar (trustee, în engleză). Din acest motiv, regulile se fiduciei (trust) se aplică în completare în relaţiile dintre fiduciar şi beneficiarul fiduciei. Grupul de lucru planifică includerea şi proiectul unei reglementări a fiduciei în Codul civil al Republicii Moldova.

Capitolul V Legatul

Proiectul în continuare recunoaşte testatorului libertatea de a acorda prin testament unei sau mai multor persoane (legatari) un drept patrimonial, o sumă de bani, remiterea unei datorii sau oricare alte avantaje patrimoniale (legat) fără a le desemna în calitate de moștenitori (art. 1567). Astfel, legatarul este un dobânditor cu titlu particular al bunului din masa succesorală, spre deosebire de moştenitori care sunt dobânditori universali sau cu titlu universal.

Se introduc numeroase reguli privind interpretarea dispoziţiilor testamentare privitoare la legat, acceptarea şi renunţarea la legat, răspunderea moştenitorilor pentru viciile juridice şi materiale ale bunului lăsat legatarului.

Capitolul VI Sarcina

Proiectul Cărţii IV (art. 1572⁴¹) stabileşte şi detaliază libertatea testatorului de a institui o sarcină, adică o obligaţie în sarcina unui moştenitor sau legatar (persoana grevată) fără a atribui în mod expres vreunei persoane un drept corelativ acelei obligaţii.

Se introduc reguli privind determinarea beneficiarului, termenul de executare a sarcinii, şi cercul persoanelor în drept să ceară executarea sarcinii.

Capitolul VII Executorul testamentar

Conform modelului german, se introduc reguli detaliate privitor la executorul testamentar. Conform art. 1572⁴⁶ din Proiectul Cărţii IV, testatorul poate desemna prin testament unul sau mai mulți executori testamentari.

Se prevăd reguli privind desemnarea executorului de către notar sau un terţ în temeiul testamentului, privind acceptarea sau renunțarea la calitatea de executor.

Executorul testamentar poate avea o largă varietate de împuterniciri:

1) să ceară notarului public deschiderea procedurii succesorale (art. 1575¹¹⁸);

2) să identifice moştenitorii;

3) să ceară eliberarea certificatului de moştenitor, să adopte planul de partaj (care este obligatoriu pentru moştenitor cu excepţiile prevăzute la art. 1575⁸¹) şi să depună cerere de înregistrare pe numele moştenitorilor a bunurilor ce le revin ca urmare a partajului;

4) să administreze masa succesorală. El este în special împuternicit să ia în posesie masa succesorală și să dispună de bunurile care fac parte din masa succesorală. În special, executorul o va face pentru a recupera creanţele şi bunurile masei succesorale şi a stinge obligaţiile masei succesorale şi în acest scop el poate introduce acţiuni în justiţie (art. 1572⁶¹);

Capitolul VIII Revocarea, modificarea și nulitatea testamentului sau a dispoziției testamentare

Se recunoaşte dreptul testatorului de a revoca oricînd orice dispoziție inclusă în testament sau testamentul integral (art. 1572⁷⁹ din Proiectul Cărţii IV), inclusiv prin întocmirea unui nou testament sau prin distrugerea înscrisului în care se cuprinde dispoziţia testamentară.

Titlul IV Statutul juridic al moștenitorului

Capitolul I Acceptarea moștenirii și renunțarea la moștenire

Grupul de lucru a discutat extensiv problema opţiunii succesorale şi anume s-a comparat sistemul actual din Republica Moldova, al prezumţiei de renunţare (existent şi în Federaţia Rusă, România, Italia etc.), cu sistemul prezumţiei de acceptare a moştenirii din Germania, Franţa (într-o anumită măsură), Estonia, Olanda, Cehia, Ungaria etc.

Sistemul actual din Republica Moldova prevede că, odată cu deschiderea moştenirii, succesibilii nu devin de drept moştenitori, ci au o opţiune de a accepta sau de a renunţa, de regulă, prin declaraţie în faţa notarului public, în termenul de opţiune succesorală (art. 1517 – 6 luni; în România termenul este de 1 an; iar în Italia – 10 ani). Dacă înainte de expirarea acestui termen, succesibilul nu a acceptat moştenirea, el pierde dreptul de moştenire (adică intervine o prezumţie de renunţare). Pentru a aplana acest efect de decădere, acest sistem recunoaşte „acceptarea prin intrare în posesie”.

Criticile sistemului actual sunt:

1) între data deschiderii moştenirii şi până la data acceptării moştenirii, moştenirea „doarme” (hereditas iacens), astfel încât terţii interesaţi nu cunosc faţă de cine să-şi înainteze pretenţiile;

2) ca principiu, doar succesibilul care a făcut declaraţie de acceptare la notar va primi certificat de moştenitor. Notarul public are un rol mai pasiv, şi nu investighează de sine stătător care sunt succesibilii, nu trebuie să vegheze că toţi succesibilii cunosc despre deschiderea moştenirii şi nu îi somează să îşi exercite opţiunea. La expirarea termenului de opţiune succesorală, notarului îi este clar câţi moştenitori sunt şi în cote succesorale să dividă masa succesorală. Concluzia însă nu este exactă, fiindcă sistemul recunoaşte acceptarea implicită / prin intrare în posesie despre care notarul ar putea pur şi simplu să nu cunoască. Deci, certificatul de moştenitor oricum ar putea fi greşit dacă se scapă cei ce au acceptat implicit moştenirea;

3) termenul de opţiune succesorală scurt, care funcţionează ca un termen de decădere, pune probleme delicate. Dacă procedura succesorală încă nu s-a deschis, succesibilul poate fi repus în termen. Dacă însă deja s-au emis certificate de moştenitor, succesibilul trebuie să se ducă în instanţă şi, potenţial, trebuie să îi atragă în proces pe cei care deja au primit certificat de moştenitor, să le anuleze certificatele şi să ceară emiterea unui set nou de certificate. Plus, el trebuie să ofere judecătorului motive întemeiate de ce a scăpat termenul;

4) dreptul de moştenire al succesibililor care sunt minori, incapabili sau persoanelor fără discernământ nedeclaraţi incapabili, în practică depinde de bună-voinţa reprezentantului său legal. Or, în jurisprudenţa naţională sunt cunoscute cazuri când, reprezentantul legal, fiind în conflict de interese (de exemplu, mama care este şi soţie supravieţuitoare), ezită să accepte moştenirea din numele minorului, şi o acceptă doar din numele propriu. Astfel, după expirarea termenului de opţiune succesorală, minorul pierde dreptul de moştenire, chiar dacă este moştenitor rezervatar şi merită protecţie specială din partea legii;

5) până la exercitarea opţiunii succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor creditorii nu cunosc identitatea noului debitor. Din păcate, în jurisprudenţa naţională sunt cunoscute cazuri în care reclamantul sau pârâtul decedează în decursul procesului civil, iar judecătorul este obligat să suspende procesul până la derularea procedurii succesorale. Moştenitorii de rea-credinţă nu iau iniţiativa de a cere deschiderea procedurii succesorale şi de a obţine certificatul de moştenitor, astfel încât unele procese judiciare sunt suspendate ani în şir. Soluţia în acest sistem (de exemplu, în România) este acceptarea moştenirii pe cale oblică de către creditor dacă demonstrează notarului că neacceptarea se face în frauda creditorului, împrejurare dificil de demonstrat.

Din cauza acestor critici a sistemului actual, şi a meritelor sistemului german, Proiectul Cărţii prevede trecerea la sistemul german, cu următoarele trăsături fundamentale:

1) la baza sistemului stă principiul dobândirii de plin drept a moştenirii (Prinzip des Vonselbsterwerbs, în germană) şi prevede că devoluţiunea (transmiterea) moştenirii are loc imediat, de plin drept, la data deschiderii moştenirii în folosul tuturor moştenitorilor (art. 1572⁸⁸ din Proiectul Cărţii IV);

2) potrivit art. 1572⁹⁰ din Proiectul Cărţii IV, renunţarea la moştenire se poate face doar în termen de 3 luni. Termenul începe să curgă din data în care moştenitorul a cunoscut despre devoluţiune şi a temeiului chemării sale la moştenire. Deci termenul nu curge contra persoanei care nu cunoaşte că are de cules o moştenire.

Spre comparaţie, sistemul actual din RM foloseşte un termen obiectiv de 6 luni de la data deschiderii moştenirii, indiferent că moştenitorul ştia sau nu ştia de deschiderea moştenirii;

3) moştenitorii dobândesc protecţia imediată contra faptelor terţilor, fiindcă legea îi recunoaşte imediat ca proprietari ai bunurilor din masa succesorală;

4) oferă claritate juridică (Rechtsklarheit, în germană) creditorilor defunctului, fiindcă ei vor putea mai uşor cunoaşte cine este moştenitorul faţă de care pot înainta pretenţiile şi acţiunile în justiţie;

5) art. 1575¹²⁰ alin.(1) lit. d) şi 1575¹²³ alin.(2) şi (3) din Proiectul Cărţii IV cer ca cel care solicită un certificat de moştenitor de la notar să declare toţi moştenitorii pe care îi cunoaşte. Plus, notarul public trebuie să facă investigaţia proprie (art. 1575¹²⁴). În condiţiile unui acces tot mai uşor, inclusiv în regim online, la registrul de stat al populaţiei / al actelor de stare civilă, sarcina dată ar putea fi cu mult uşurată. Potrivit art. 1575¹²⁵ certificatul de moștenitor trebuie eliberat după ce notarul public care desfăşoară procedura succesorală constată cu certitudine faptele necesare pentru justificarea cererii privind eliberarea certificatului. Chiar dacă nu au fost indicaţi în cererea privind eliberarea certificatului, notarul public include în certificat toţi comoştenitorii constataţi cu certitudine, care au acceptat moştenirea sau care se consideră că au acceptat-o, conform dispoziţiilor art. 1572⁸⁹, prin faptul că nu au renunţat la moştenire în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 1572⁹⁰.

6) dacă notarul public, în pofida investigaţiei desfăşurate, nu a identificat cu certitudine un anumit moştenitor şi, prin urmare, nu l-a putut include în certificatul de moştenitor, aceasta nu afectează certificatul de moştenitor, care se bucură de o prezumţie de exactitate (art. 1575¹³⁴). Moştenitorul nou apărut poate cere rectificarea certificatului de moştenitor eliberat anterior (art. 1575¹³⁵) şi are o pretenţie faţă de moştenitorii cărora li s-a eliberat acel certificat de moştenitor, pe baza petiţiei de ereditate (art. 1575⁴⁹), limitată la un termen de prescripţie de 10 ani de la data deschiderii moştenirii. Însă actele juridice încheiate de moştenitorii aparenţi (nominalizaţi în certificat) vor fi valabile, iar terţii de bună-credinţă sunt protejaţi (art. 1575¹³⁴ din Proiectul Cărţii IV). Dacă moştenitorii aparenţi au vândut bunurile din masa succesorală către terţi de bună-credinţă, atunci moştenitorul adevărat obţine de la aceştia, pe baza petiţiei de ereditate, plata valorii în bani conform art. 1575⁵²din Proiectul Cărţii IV. Dacă moştenitorii aparenţi au păstrat în proprietate bunurile din masa succesorală, rectificarea certificatului de moştenitor va deschide calea revendicării bunurilor şi rectificării registrului bunurilor imobile şi altor registre de publicitate, după caz;

7) se evită problema scăpării termenului scurt de opţiune succesorală şi a repunerii în termen pe cale judiciară. Limita temporală este cea de 10 ani după deschiderea moştenirii pentru rectificarea certificatului de moştenitor şi pentru a înainta petiţia de ereditate (art. 1575⁴⁹). Termenul de 10 ani pare rezonabil şi se foloseşte în Codul civil francez (art. 780) şi Codul civil italian (art. 480). Termenul de 30 ani, existent în dreptul german (§197(1) pct. (2) Codul civil german), pare a fi prea lung;

8) dreptul de moştenire al succesibililor care sunt minori, incapabili sau persoanelor fără discernământ nedeclaraţi incapabili este garantat întrucât notarul public îi include în certificatul de moştenitor, fără a fi necesară o declaraţie de acceptare. Dacă reprezentantul legal va dori să întocmească din numele acestora o declaraţie de renunţare la moştenire, va fi necesară autorizarea autorităţii tutelare;

9) moştenirea nu se prezintă ca o dobândire forţată a proprietăţii, fiindcă moştenitorul are termen de 3 luni ca să renunţe din data în care a aflat sau trebuia să afle despre deschiderea moştenirii. În practică însă, notarul public îl va notifica pe moştenitor, somându-l să accepte sau renunţe la moştenire. Dar chiar dacă scapă termenul de renunţare (şi operează prezumţia legală de acceptare), moştenitorul nu poartă răspundere cu restul patrimoniului pentru obligaţiile masei succesorale dacă se dispune administrarea masei succesorale sau procedura de insolvabilitate a masei succesorale (art. 1575⁶ şi 1575¹¹ din Proiectul Cărţii IV). Dacă o asemenea procedură este inutilă (fiindcă nu sunt active succesorale), el de asemenea nu poartă răspundere (art. 1575²⁰ şi 1575²¹). Avantajul acestui sistem este aşadar că, deşi răspunderea moştenitorului se limitează, creditorii au şansa de a-şi satisface mai mult creanţele în cadrul procedurii insolvabilităţii, putând recupera bunurile şi plăţile frauduloase pe care le-a făcut defunctul când trăia. În plus, se oferă o procedură colectivă în care s-ar asigura că toţi creditorii sunt satisfăcut proporţional din masa succesorală.

Per total, aceste trăsături par a fi mai potrivite pentru o societate în care o parte semnificativă a cetăţenilor se află în afara ţării, riscând astfel să piardă termenul scurt de opţiune succesorală.

Membrii Grupului de lucru au observat de asemenea că, deşi sistemul actual al RM provine din dreptul francez, Franţa relativ recent s-a apropriat de sistemul german prin Legea de reformare a succesiunilor (Loi n°2006-728 du 23 juin 2006). Conform art. 771, 772 şi 773 din Codul civil francez în redacţia actuală, dacă un creditor sau comoştenitor somează moştenitorul să accepte moştenirea sau să renunţe la ea, iar moştenitorul nu reacţionează nicicum, atunci se prezumă că el acceptă moştenirea.

Aşadar, Proiectul Cărţii IV (art. 1572⁸⁹) distinge două forme de acceptare a moştenirii de către moştenitor:

a) acceptarea expresă – prin declaraţie autentică a moştenitorului;

b) acceptare implicită – prin nerenunţare de către moştenitor în cadrul termenului de renunţare la moştenire.

În cazul în care Proiectul Cărţii IV leagă anumite consecinţe juridice de „acceptarea moştenirii” sau „data acceptării moştenirii”, se au în vedere ambele forme de acceptare.

Capitolul II Custodia masei succesorale

Proiectul Cărţii IV a continuat instituţie custodiei, cuprinsă în redacţia actuală a Codului civil al RM (art. 1555), şi dezvoltat-o conform concepţiei germane şi §111 şi urm din Legea Estoniei cu privire la moştenire.

Custodia este o măsură provizorie care se ia în cazuri strict determinate de lege în scop de a conserva masa succesorală. Conform art. 1572¹¹¹, după decesul celui care a lăsat moştenire notarul public va lua măsuri pentru a asigura custodia masei succesorale dacă:

a) nu se cunoaşte nici un moştenitor;

b) moştenitorii cunoscuţi nu se află la locul deschiderii moştenirii;

c) nu se cunoaşte dacă există vreun moştenitor care a acceptat moştenirea;

d) moştenitorul este minor şi nu are reprezentant legal;

e) în privinţa moştenitorului s-a iniţiat o procedură de instituire a unei măsuri de ocrotire judiciară şi nu are reprezentant legal.

Notarul public poate lua măsurile de sine stătător (prin aplicarea sigiliilor sau depunerea sumelor de bani sau alte valori la depozit notarial sau la o instituţie specializată) ori notarul public poate desemna custodele masei succesorale, care va lua actele de conservare necesare atât timp cât se menţin temeiurile indicate mai sus, pentru desemnarea custodiei. Prin urmare, dacă există măcar un moştenitor la locul deschiderii moştenirii şi care are capacitate de exerciţiu necesară, custodia nu se poate impune, întrucât revine acelui moştenitor, ca proprietar de plin drept, să păstreze masa succesorală.

Împuternicirile custodelui sunt limitate, şi anume conform art. 1572¹¹³, custodele este obligat:

a) să administreze masa succesorală cu diligenţă doar în scopul conservării ei;

b) să ofere întreţinere din contul masei succesorale persoanelor prevăzute la art. 1572¹⁰⁷;

c) să îndeplinească obligaţiile masei succesorale din contul masei succesorale conform art. 1572¹¹³;

d) să raporteze notarului public şi moştenitorilor despre măsurile de custodie;

e) în cazurile prevăzute la art. 1572¹¹²(3), precum şi în alte cazuri în care este necesară conservarea masei succesorale, să ia masa succesorală în posesie proprie din posesia unui terţ sau a unui moştenitor ori să asigure separarea masei succesorale de bunurile moştenitorului în orice alt mod;

f) să depună cerere de deschidere a procedurii succesorale la notarul public competent, dacă este necesar, sau să ia alte măsuri pentru identificarea moştenitorilor dacă notarii publici din Republica Moldova nu sunt competenţi să desfăşoare procedura succesorală.

Custodele poate să dispună de bunuri din masa succesorală doar în scopul stingerii obligaţiilor acestora şi pentru acoperirea cheltuielilor aferente custodiei masei succesorale. Custodele nu are dreptul să dispună de un bun imobil care aparţine masei succesorale fără încuviinţarea notarului public care desfăşoară procedura succesorală.

Prin urmare, custodia este o măsură provizorie şi de conservare. Ea nu trebuie confundată cu administrarea masei succesorale, care este o procedură al cărui scop este stingerea tuturor obligaţiilor masei succesorale şi pe care moştenitorii nu o pot înceta până când nu sunt stinse toate obligaţiile masei succesorale. Pornirea procedurii de administrare a masei succesorale are ca efect separarea masei succesorale de restul patrimoniului moştenitorului şi limitarea răspunderii moştenitorului pentru obligaţiile masei succesorale doar la activul masei (art. 1575⁶ alin.(1) din Proiectul Cărţii IV). Astfel, administratorul are un rol mult mai activ şi împuterniciri mai largi decât custodele.

Capitolul III Răspunderea moștenitorilor pentru pasivul masei succesorale

Secțiunea I. Obligaţiile masei succesorale

Proiectul Cărţii IV reglementează răspunderea moştenitorilor pentru obligaţiile masei succesorale în două nivele:

1) în art. 1572¹¹⁷– 1575⁴⁸ se reglementează răspunderea atât pentru cazul când există unic moştenitor, cât şi pentru cazul când există mai mulţi comoştenitori, se determină dacă răspunderea lor este limitată la masa succesorală sau este nelimitată (moştenitorul răspunde şi cu patrimoniul în afara masei succesorale);

2) în art. 1575¹⁰¹– 1575¹⁰⁶ se reglementează doar cazul când există mai mulţi comoştenitori şi stabileşte felul răspunderii lor (solidară sau divizibilă) faţă de creditori.

Pornind de la principiul că devoluţiunea masei succesorale are loc de plin drept la momentul deschiderii moştenirii, moștenitorul răspunde pentru obligaţiile masei succesorale cu întregul său patrimoniu (art. 1572¹¹⁷din Proiectul Cărţii IV şi art. 41 alin.(1) lit. h) din proiectul modificărilor completărilor la CPC).

Dacă masa succesorală are o valoare pozitivă, moştenitorul pur şi simplu va achita obligaţiile masei succesorale. Dacă însă masa succesorală are o valoare negativă (este supraîndatorată sau se află în incapacitate de plată), moştenitorul îşi poate limita răspunderea doar la activul masei succesorale fie prin cererea către notarul public de a se institui administrarea masei succesorale, fie prin cererea către instanţa de judecată de la locul deschiderii moştenirii de a se intenta procesul de insolvabilitate a masei (art. 1575⁶ din Proiectul Cărţii IV).

În caz de mai mulţi moştenitori, dispunerea administrării masei succesorale poate fi cerută de moștenitori numai unanim. Cererea privind dispunerea administrării masei succesorale este exclusă după data partajului masei succesorale (art. 1575¹⁰⁵).

Secțiunea II. Somarea creditorilor masei succesorale

Termenul de înaintare a creanţelor de 6 luni, prevăzut de redacţia actuală a Codului civil (art. 1544) este declanşat de un eveniment subiectiv – data când creditorul a aflat despre deschiderea moştenirii; nu se foloseşte elementul obiectiv, „data când creditorul trebuia să afle”.

Proiectul Cărţii IV preia modelul Codului civil german şi a Legii germane privind procedura în pricini familiale şi necontencioase din 2008 (cu modificările operate în august 2015 pentru transpunerea Regulamentului UE 650/2012).

Astfel, creditorii masei succesorale nu sunt ţinuţi să-şi declare creanţele decât dacă s-a iniţiat „procedura somării creditorilor” de către notarul public, la cererea persoanelor prevăzute la art. 1573 din Proiectul Cărţii IV, prin publicarea o singură dată a somaţiei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi, ulterior, expedierea somaţiei creditorilor cunoscuţi (art. 1574). Din data publicării somaţiei începe să curgă termenul de declarare a creanţelor de 6 luni. Termenul este aşadar unic pentru toţi creditorii.

Procedura ajută moştenitorii să determine dacă masa succesorală este îndatorată şi, deci, dacă este oportun să ceară administrarea masei, pentru a o separa masa succesorală de restul patrimoniului său şi a-şi limita răspunderea, sau să determine dacă masa succesorală se află în incapacitate de plată şi deci, este oportun să ceară intentarea procesului de insolvabilitate al masei, pentru a separa masa succesorală de restul patrimoniului său şi a-şi limita răspunderea.

Procedura de asemenea ajută creditorii cunoscuţi ai defunctului. Având în vedere mobilitatea societăţii este posibil că defunctul avea creditori şi în afara ţării, care ar putea să nu cunoască că debitorul lor a decedat.

În raport cu creditorii care au omis să-şi declare creanţele în termen (numiţi „creditori excluşi”), moştenitorii capătă două apărări:

1) moștenitorul poate refuza satisfacerea creanțelor creditorului masei succesorale a cărui drept a fost exclus în cadrul procedurii somării publice a creditorilor, dacă masa succesorală se epuizează prin satisfacerea creanțelor creditorilor neexcluși (art. 1575⁴). Moștenitorul este totuși obligat să satisfacă creanțele creditorului exclus cu prioritate față de obligaţiile ce rezultă din legate și din sarcini, cu excepția cazului în care creditorul și-a înaintat creanțele după satisfacerea obligaţiilor ce rezultă din legate și din sarcini;

2) creditorul masei succesorale, care în baza creanței sale ridică pretenții față de moștenitor după expirarea termenului de 3 ani de la deschiderea moștenirii, se asimilează creditorului exclus în sensul art. 1575⁴, cu excepția cazului, în care moștenitorul sau alte persoane care acţionează din numele masei succesorale (custodele, administratorul masei succesorale, moştenitorul prealabil etc.) a cunoscut despre creanță înainte de expirarea celor 3 ani (art. 1575⁵).

Evident că moştenitorul de asemenea poate invoca faţă de creditor şi expirarea termenului de prescripţie aplicabil creanţelor în general.

Secțiunea III. Limitarea răspunderii moștenitorului

Potrivit art. 1575⁶ alin. (1) din Proiectul Cărţii IV, răspunderea moștenitorului pentru obligațiile masei succesorale se limitează la activul masei succesorale şi nu se extinde asupra patrimoniului, pe care îl are în afara cotei succesorale ce îi revine:

1) dacă se dispune administrarea masei succesorale în scopul satisfacerii creditorilor;

2) dacă a fost intentat procesul de insolvabilitate al masei succesorale.

În principiu, nu există limită de timp pentru dreptul moştenitorului de a cere administrarea sau intentarea procesului de insolvabilităţii. Prin urmare, el poate declanşa aceste proceduri ori de câte ori vrea să-şi separe restul patrimoniul de masa succesorală şi să evite răspunderea cu restul patrimoniului său.

Cu titlu de excepţie, chiar şi în cazurile prevăzute mai sus, moştenitorul poartă răspundere şi cu patrimoniul său în afara cotei succesorale (răspundere nelimitată):

a) pentru toate obligaţiile masei succesorale în cazul prevăzute la:

(i) art. 1575²⁵ alin.(1) din Proiectul Cărţii IV – dacă moştenitorul nu a depus inventarul la notarul public după expirarea termenului de inventar care i-a fost stabilit de notarul public la cererea unui creditor al masei succesorale) sau;

(ii) art. 1575³⁶ – dacă moștenitorul omite intenționat să includă în inventar o parte esenţială a bunurilor masei succesorale sau, în scopul prejudicierii creditorilor, admite includerea unei obligații inexistente;

b) doar pentru obligaţia creditorului care a cerut moştenitorului întocmirea declaraţiei, în cazul prevăzut la art. 1575³⁷(3) – dacă moștenitorul care refuză să dea, la cererea unui creditor al masei succesorale, o declaraţie pe proprie răspundere în fața notarului public că datele despre bunurile care intră în componenţa masei succesorale sunt, după cunoştinţa sa, complete.

Suplimentar la Proiectul Cărţii IV, a fost elaborat proiectul de modificare şi completare a Legii insolvabilităţii pentru a face posibilă intentarea procesului de insolvabilitate al masei succesorale prin extinderea domeniului de aplicare al legii respective, precum şi prin introducerea unui capitol privind particularităţile unui asemenea proces de insolvabilitate. Întrucât Legea germană a insolvabilităţii a stat la baza conceptuală a Legii existente a insolvabilităţii a RM, la fel s-a preluat capitolul respectiv din legea germană.

Secțiunea IV. Inventarul. Răspunderea nelimitată a moștenitorului

Spre deosebire de legislaţia unor state (cum ar fi Franţa, România etc.), întocmirea inventarului în concepţia Proiectului Cărţii IV nu este un temei de limitare a răspunderii moştenitorului. Totuşi, neîntocmirea lui în termen, atunci când s-a cerut de către un creditor al masei succesorale, atrage răspunderea nelimitată a moştenitorului.

De asemenea, întocmirea inventarului este folositoare pentru moştenitor întrucât face să intervină prezumţia de la art. 1575⁴⁰ din Proiectul Cărţii IV: dacă inventarul a fost depus în termen, în raporturile dintre moștenitor și creditorii masei succesorale se presupune că la momentul deschiderii moștenirii nu au existat alte bunuri ale masei succesorale decât cele indicate în inventar. Astfel, moştenitorul îşi asigure probe a compunerii masei succesorale pentru a evita răspunderea cu restul patrimoniului pentru viitoarele pretenţii ale creditorilor masei succesorale şi a invoca inventarul în cazurile prevăzute la art. 1575⁴, 1575⁵, 1575⁹ şi 1575²².

Întocmirea inventarului este în primul rând în interesul creditorilor masei succesorale care, în ipoteza în care moştenitorul invocă insuficienţa masei succesorale (art. 1575²¹), va servi drept probă cert pentru creditor privind componenţa iniţială a masei succesorale, pentru a putea verifica cum s-a schimbat componenţa ei şi a facilitate urmărirea silită a bunurilor din masa succesorală. De asemenea, analiza inventarului va permite tuturor persoanelor interesate să decidă dacă este cazul de cerut instituirea administrării masei succesorale sau intentarea procesului de insolvabilitate al masei succesorale.

Secțiunea V. Excepţii dilatorii

Până la acceptarea moștenirii, pretențiile față de masa succesorală nu pot fi valorificate pe cale judecătorească contra moștenitorilor (art. 1572¹⁰⁵din Proiectul Cărţii IV). După acceptarea moştenirii, creditorii deja pot urmări în justiţie moştenitorul însă doar din contul masei succesorale. Prin întocmirea inventarului şi somarea publică a creditorilor moştenitorul poate obţine o privire de ansamblu asupra activului şi pasivului masei succesorale şi lua decizia dacă este oportun să ceară administrarea masei succesorale sau intentarea procesului de insolvabilitate pentru a-şi limita răspunderea doar la activul masei succesorale.

Pentru a asigura un cadru paşnic şi util moştenitorului în obţinerea acestei priviri de ansamblu, Proiectul Cărţii IV îi oferă 2 apărări:

1) moștenitorul are dreptul să refuze îndeplinirea obligațiilor masei succesorale în decursul primelor 3 luni de la acceptarea moștenirii, dar nu și după data depunerii inventarului (art. 1575⁴⁵);

2) dacă moștenitorul, în primul an după acceptarea moștenirii, a cerut somarea publică a creditorilor masei succesorale și cererea a fost admisă, atunci moștenitorul are dreptul să refuze executarea obligațiilor masei succesorale, până la încheierea acestei proceduri (art. 1575⁴⁶).

Aceste reguli sunt favorabile şi pentru creditorii masei succesorale, întrucât asigură egalitatea între ei şi nu permite ca un creditor care cunoaşte despre deschiderea moştenirii să fie satisfăcut înainte de un creditor care încă nu a fost somat.

Capitolul IV Pretenții din moștenire (Petiția de ereditate)

Chiar dacă notarul public nu a identificat cu certitudine un anumit moştenitor şi, prin urmare, nu l-a putut include în certificatul de moştenitor, aceasta nu afectează certificatul de moştenitor, care se bucură de o prezumţie de exactitate (art. 1575¹³⁴).

Moştenitorul nou apărut poate cere rectificarea certificatului de moştenitor eliberat anterior (art. Articolul 1575¹³⁵) şi are o pretenţie faţă de moştenitorii cărora li s-a eliberat acel certificat de moştenitor pe baza petiţiei de ereditate (art. 1575⁴⁹), limitată la un termen de prescripţie de 10 ani de la data deschiderii moştenirii.

Astfel, petiţia de ereditate este acţiunea moştenitorului adevărat faţă de moştenitorul aparent, care se află în posesia bunurilor masei succesorale (numit „posesor al masei succesorale”). Ea este o formă complexă a acţiunii în revendicare, însă spre deosebire de acesta, nu se îndreptă doar contra unui bun, ci contra unei mase de bunuri. Aceasta permite moştenitorului adevărat să recupereze într-o singură procedură toate bunurile.

Legea protejează interesul moştenitorului adevărat de a-şi recupera întreaga masa succesorală: nu doar ceea ce s-a păstrat din ea, ci şi bunurile noi, care înlocuiesc bunurile din masa succesorale (art. 1575⁵⁰), precum şi foloasele obţinute de moştenitorul aparent (art. 1575⁵¹).

Cu toate acestea, actele juridice încheiate de moştenitorii aparenţi (nominalizaţi în certificat) vor fi valabile, iar terţii de bună-credinţă sunt protejaţi (art. 1575¹³⁴ din Proiectul Cărţii IV).

Dacă moştenitorii aparenţi au vândut bunurile din masa succesorală către terţi de bună-credinţă, atunci moştenitorul adevărat obţine, pe baza petiţiei de ereditate, plata valorii în bani conform art. 1575⁵²din Proiectul Cărţii IV. Dacă moştenitorii aparenţi au păstrat în proprietate bunurile din masa succesorală, rectificarea certificatului de moştenitor va deschide calea revendicării bunurilor şi rectificării registrului bunurilor imobile şi altor registre de publicitate, după caz.

Limită temporală a petiţiei de ereditate este de 10 ani după deschiderea moştenirii pentru rectificarea certificatului de moştenitor şi pentru a înainta petiţia de ereditate (art. 1575⁴⁹). Termenul de 10 ani pare rezonabil şi se foloseşte în Codul civil francez (art. 780) şi Codul civil italian (art. 480). Termenul de 30 ani, existent în dreptul german (§197(1) pct. (2) Codul civil german), pare a fi prea lung.

Capitolul V Pluralitatea de moștenitori

O parte semnificativă din litigii în materie de moştenire apar în contextul în care există mai mulţi moştenitori, astfel încât această situaţie merită o reglementară nuanţată şi atentă.

Secțiunea I. Raporturile juridice dintre comoștenitori

§1. Dispoziţii generale

Concepţia Proiectului Cărţii IV este că, dacă există mai mulţi comoştenitori, ei nu devin simpli proprietari pe cote-părţi ai bunurilor din masa succesorală, ci devin coproprietari ai masei succesorale însăşi, ca o universalitate juridică. Astfel, comoştenitorii se află într-o stare juridică de indiviziune până la partaj (art.1575⁶²).

Comoştenitorul poate dispune de cota sa succesorală, cu respectarea dreptului de preemţiune al celorlalţi în caz de vânzare (art.1575⁶³ alin.(1)). Dar comoștenitorul nu poate dispune de cota sa parte asupra bunurilor distincte care intră în componenţa masei succesorale. Această interdicţie este instituită pentru a nu îngreuna partajul şi a nu admite intrarea terţilor în indiviziune ca coproprietari ai unor bunuri separate. Pentru a menţine această interdicţie, art.1575⁶⁴alin.(1) clarifică faptul că, în cazul în care drepturile comoştenitorilor asupra anumitor bunuri din masa succesorală sunt înregistrate într-un registru de publicitate înainte de partaj, cota-parte din dreptul respectiv nu se indică. Însă înregistrarea tuturor comoştenitorilor în registrul de publicitate nu este strict necesară. Ei deja au devenit proprietari prin efectul devoluţiunii de plin drept la momentul deschiderii moştenirii. Iar partajul se poate efectua şi până la înregistrarea drepturilor comoştenitorilor asupra anumitor bunuri din masa succesorală în registrele de publicitate (art.1575⁷⁵alin.(6)). Mai mult decât atât, fiecare comoştenitor se consideră că a moştenit singur şi la data deschiderii moştenirii toate bunurile care i-au fost atribuite în cadrul lotului său, sau care le-a primit în urma vânzării, şi se consideră că niciodată nu a fost proprietarul celorlalte bunuri din masa succesorală (art.1575⁸⁹alin.(1)).

§2. Partajul masei succesorale

În mod normal, indiviziunea dintre comoştenitor încetează prin partaj, şi fiecare comoștenitor poate cere în orice moment partajul masei succesorale, cu unele excepţii. Prin partajul masei succesorale se determină care bunuri sau cote-părţi din dreptul asupra bunurilor, precum şi care drepturi şi obligaţii ale masei succesorale se dobândesc de către fiecare comoştenitor (art.1575⁷⁵).

Partajul se poate realiza prin următoarele căi:

1) testatorul ar putea atribui bunurile sale între moştenitori, astfel încât aceştia să nu aibă cote succesorale determinate expres, ci bazate pe valoarea bunurilor atribuite lor (art.1575¹¹⁹alin.(3)). În acest caz, este puţin probabil că vreun comoştenitor va trebui să plătească sultă;

2) testatorul ar putea determina cotele succesorale în mod expres, dar da anume instrucţiuni obligatorii privitoare la partaj (art.1575⁸¹). În acest caz, comoştenitorul căruia i s-a atribuit prin aceste instrucţiuni bunuri cu valoare mai mare decât cota sa succesorală, va datora sultă celorlalţi;

3) testatorul ar putea desemna un executor testamentar, care conform art. 1572⁵³, este împuternicit şi obligat să efectueze partajul masei succesorale prin întocmirea planului de partaj;

4) în absenţa celor indicate mai sus, comoştenitorii realizează partajul prin contract de partaj (art.1575⁸²). Părţile pot, cu această ocazie, renunţa total sau parţial la obligaţia de raport al donaţiilor prevăzută de lege (art. 1575⁷⁵ alin.(4));

5) în absenţa unui contract de partaj, oricare comoştenitor poate cere partajul judiciar. Criteriul general după care se efectuează partajul este că la formarea loturilor din masa succesorală şi atribuirea lor către comoştenitori, se iau în considerare necesităţile şi interesele speciale ale fiecărui comoştenitor, dorinţa titularilor cotelor succesorale care formează majoritatea masei succesorale şi voinţa exprimată de testator prin dispoziţie testamentară (art. 1575⁷⁹alin.(1)).

Dispoziţiile art. 1575⁸⁰ prevăd o serie de cauze de preferinţă la atribuirea bunurilor din masa succesorală. De exemplu, în cazul în care mai mulţi comoştenitori invocă drepturile preferenţiale, se va ţine cont de aptitudinea solicitanţilor de a administra şi întreţine bunul în cauză. În cazul în care bunul ţine de o activitate sau este o parte socială într-o societate comercială, se va ţine cont de durata participării personale a solicitantului în acea activitate înainte de data deschiderii moştenirii (art. 1575⁸⁰ alin.(5)).

Dacă complexitatea operaţiunilor de partaj o justifică, instanţa de judecată desemnează un notar public pentru a desfăşura operaţiunile de partaj, sub supravegherea instanţei de judecată (art. 1575⁸⁴).

În general, soluţiile în materie de partaj sunt cele prevăzute de art. 827-891 din Codul civil şi art. 1360-1378 din Codul de procedură civilă ale Franţei.

3. Raportul donaţiilor

O instituţie de noutate absolută, însă care este consacrată în Europa continentală (Franţa, Germania, România etc.) este raportul donaţiilor. Astfel, conform art. 1575⁹², descendenții defunctului care culeg moștenirea ca moștenitori legali, sînt obligați între ei, la momentul partajului, la raportul donaţiilor primite de la cel care a lăsat moștenirea în calitate de donații în timpul vieții acestuia, în măsura în care cel care a lăsat moștenirea nu a dispus scutirea de raport.

Scopul raportului este egalizarea descendenţilor şi diminuarea injustiţiei create dacă un descendent a primit o donaţie când cel care a lăsat moştenirea era în viaţă (ceilalţi descendenţi neprimind-o, sau primind donaţii mai mici), însă pe temeiul moştenirii legale ei toţi moştenesc în cote succesorale egale. O situaţie reală este când părintele a făcut un cadou important cu ocazia căsătoriei primului copil, însă decedează înainte de căsătoria celorlalţi copii, putându-se prezuma că, dacă el era în viaţă la căsătoria lor, le-ar fi făcut şi lor donaţii de mărimi similare.

La efectuarea partajului valoarea donaţiei pe care fiecare comoştenitor trebuie să o raporteze se ia în contul cotei succesorale comoştenitorului respectiv (art. 1575⁹⁷). Dacă cele primite de un comoștenitor cu titlu de donaţie depășesc partea care i-ar fi revenit la partaj, el nu este obligat să restituie suma excedentară. Într-un asemenea caz, masa se împarte între ceilalți moștenitori, iar valoarea celor primite cu titlu de donaţie de comoștenitor și cota succesorală rămân neafectate (art. 1575⁹⁸).

Instituţia raportului este esenţialmente dispozitivă, în primul rând, fiindcă cel care a lăsat moştenirea poate scuti o donaţie de la raport, şi, în al doilea rând, fiindcă comoştenitorii pot renunţa total sau parţial la raportul donaţiilor (art. 1575⁷⁵ alin.(4)).

Secțiunea II. Raporturile juridice dintre comoștenitori și creditorii masei succesorale

După cum s-a menţionat, în art. 1575¹⁰¹– 1575¹⁰⁶din Proiectul Cărţii IV se reglementează doar cazul când există mai mulţi comoştenitori şi stabileşte felul răspunderii lor (solidară sau divizibilă) faţă de creditorii masei succesorale.

Principiul aşadar este că până la partaj comoştenitorii răspund solidar, cu efectul că un creditor poate cere de la oricare din comoştenitori întreaga obligaţie a masei succesorale (art. 1575¹⁰¹). După partaj, comoştenitorii răspund divizibil, cu efectul că creditorul poate urmări comoştenitorul doar în limita cotei sale din obligaţia masei succesorală (art. 1575¹⁰³).

Titlul V Rezerva succesorală

Unul din puţinele domenii în care Grupul de lucru nu a acceptat concepţia Codului civil german a fost statutul moştenitorilor care au fost dezmoşteniţi prin testament, însă cărora li se garantează prin lege o cotă minimă şi obligatorie din moştenire (numită rezervă succesorală). Soluţia germană este că rezervatarul nu este moştenitor, ci el primeşte o cotă legală care constituie un drept de creanţă bănească (Pflichtteil, în germană) faţă de masa succesorală. Deci rezervatarul este un creditor al masei succesorale, cu rang de prioritate inferior creditorilor defunctului. Aspectul negativ al rezervei sub forma unui drept de creanţă este că rezervatarul se află într-o situaţie mult mai bună decât moştenitorul testamentar. El nu trebuie să plătească creditorii masei succesorale, să execute obligaţiile succesorale, sau să găsească cel mai bun cumpărător al bunurilor din masa succesorală pentru a-i stinge obligaţiile sau a obţine bani să stingă rezervele succesorale. Astfel, în multe cazuri, rezervatarul cu „cota sa minimă” se află într-o poziţie mult mai profitabilă decât moştenitorul testamentar.

Grupul de lucru a decis să păstreze statutul actual al rezervatarilor, care devin moştenitori legali în partea cotei minime garantate de lege (art. 1575¹⁰⁷din Proiectul Cărţii IV). Aceasta corespunde concepţiei în mai multe state ale Europei continentale, inclusiv Franţa, România, Federaţia Rusă etc. Soluţia conform căreia rezervatarii au statut de moştenitori mai bine protejează copiii minori şi incapabilii, care, dacă s-ar adopta sistemul german, nu întotdeauna vor putea exercita dreptul la rezervă în termenul acordat. Al doilea argument este că „evaluarea valorii” rezervei poate deveni prin ea însăşi litigioasă şi loc pentru abuzuri faţă de rezervatarii nevoiaşi.

Ca şi în concepţia actualei redacţii a Codului civil al RM, potrivit 1575¹⁰⁷alin. (2), sunt moştenitori rezervatari moştenitorii legali de clasa I (adică copiii sau, în absenţa lor, nepoţii ş.a.m.d.), părinţii defunctului, precum şi soţul supravieţuitor dacă, la data deschiderii moştenirii, defunctul avea nemijlocit faţă de respectivul moştenitor o obligaţie de întreţinere conform Codului familiei.

Astfel, pentru a determina dacă un moştenitor din cei indicaţi este moştenitor rezervatar notarul public va verifica întrunirea condiţiilor existenţei obligaţiei de întreţinere din următoarele articole din Codul familiei:

Capitolul 12 OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII

Articolul 74. Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii

Articolul 78. Dreptul copiilor majori inapţi de muncă la pensie de întreţinere

Articolul 80. Obligaţia copiilor majori de a-şi întreţine părinţii

Capitolul 13 OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE SOŢI ŞI FOŞTII SOŢI

Articolul 82. Obligaţia soţilor de a se întreţine reciproc

Articolul 85. Scutirea soţului (fostului soţ) de obligaţia de întreţinere sau limitarea în termen a acestei obligaţii

Capitolul 14 OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE ALŢI MEMBRI AI FAMILIEI

Articolul 86. Obligaţia de întreţinere dintre fraţi şi surori

Articolul 87. Obligaţia bunicilor de a-şi întreţine nepoţii

Articolul 88. Obligaţia nepoţilor de a-şi întreţine bunicii

Totodată, nu este necesar ca defunctul chiar să fi executat obligaţia de întreţinere pe durata vieţii sale şi nici nu se cere ca obligaţia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească sau contract privind plata pensiei de întreţinere. Este suficientă întrunirea condiţiilor legale de existenţă a obligaţiilor la data deschiderii moştenirii. În cazul în care legea impune condiţia ca creditorul întreţinerii „să necesite sprijin material”, având în vedere că creditorul se află în situaţie precară (este minor, are dizabilităţi, este în etate), întrunirea acestei condiţii se va prezuma.

Întrucât rezervatarul are statut de moştenitor, lui de asemenea i se impune obligaţia de raport al donaţiilor primite de la cel care a lăsat moştenire atunci când era în viaţă în condiţiile art. 1575¹¹⁴ şi 1575¹¹⁵ din Proiectul Cărţii IV.

În rest, regimul rezervei succesorale este de a oferi rezervatarului o poziţie de cel puţin jumătate din cota succesorală pe care ar fi avut-o în absenţa testamentului, astfel încât el nu poate fi dezmoştenit de această jumătate.

Prin excepţie, conform art. 1575¹¹⁷se permite limitarea regimului rezervei succesorale cu bună intenție. Aşadar, dacă descendentul duce un mod de viață atît de risipitor sau dacă are atîtea datorii, încît ceea ce el va dobîndi ulterior este supus unui pericol considerabil, testatorul poate limita dreptul descendentului la rezerva succesorală prin dispoziția testamentară prin care se stipulează că, după moartea descendentului, moștenitorii legali ai acestuia vor primi, în calitate de moştenitori subsecvenţi sau legatari subsecvenţi, cota succesorală lăsată lui sau rezerva succesorală care i se cuvine, în conformitate cu cotele succesorale ale acestora în caz de moştenire legală. Astfel, moştenitorul rezervatar, în aceste cazuri specifice, poate fi numit moştenitor prealabil, iar moştenitorii săi legali – moştenitori subsecvenţi. Este o măsură excepţională, care trebuie să fie prevăzută expres în testament, pentru a asigura că descendenţii moştenitorului rezervatar nu vor suferi de pe urma prodigalităţii acestuia.

Titlul VI Confirmarea drepturilor rezultate din moștenire

Capitolul I. Eliberarea certificatelor

Se prevăd 5 tipuri de certificate care pot fi eliberate de notarul public care desfăşoară procedura succesorală, şi anume certificatului de moştenitor; de legatar; de executor testamentar; de custode al masei succesorale; şi de administrator al masei succesorale (art. 1575¹¹⁸ din Proiectul Cărţii IV).

Notarul public care desfăşoară procedura succesorală este obligat să elibereze un certificat de moștenitor care confirmă dreptul moştenitorului la moştenire, iar în cazul mai multor comoştenitori, în certificat se indică și mărimea cotelor succesorale ale tuturor comoştenitorilor (certificatul de moștenitor). Lista bunurilor care intră în componenţa masei succesorale nu se include în certificatul de moştenitor (art. 1575¹¹⁹). Această ultimă regulă este o schimbare faţă de practica notarială anterioară, care indica anumite bunuri succesorale în certificatul de moştenitor. Această practică este atât inutilă (fiindcă, dacă un bun era înregistrat pe numele defunctului, certificatul însuşi trebuie să fie suficient pentru a înregistra moştenitorii ca noi proprietari), cât şi incompletă (fiindcă notarul nu poate întotdeauna să identifice lista tuturor bunurilor şi, mai ales, nu poate întotdeauna verifica titlul de proprietate asupra lor, mai ales asupra bunurilor mobile care nu se supun înregistrării într-un registru de publicitate). În acest sens, Proiectul Cărţii IV urmează legislaţia germană.

Se reglementează detaliat conţinutul cererii de eliberare a certificatului de moştenitor, precum şi obligaţia solicitantului de a proba elementele necesare (precum decesul, moştenitorii cunoscuţi, existenţa dispoziţiilor testamentare).

Spre deosebire de actualul Cod civil, Proiectul Cărţii IV prevede un rol mai activ pentru notarul public care desfăşoară procedura succesorală: verificând informațiile comunicate de solicitant, notarul public este obligat din oficiu să desfăşoare investigațiile corespunzătoare și să administreze probe pe care le consideră necesare. El ia toate măsurile pentru a informa moştenitorii şi legatarii despre iniţierea procedurii succesorale (art. 1575¹²⁴). Dacă este necesar pentru stabilirea elementelor care urmează a fi certificate, notarul public poate:

a) audia orice persoană implicată și, dacă există, executorul testamentar sau administratorul masei succesorale;

b) obţine informaţii din registrul de stare civilă şi alte registre de publicitate din Republica Moldova;

c) solicita informaţii din registrele de publicitate alte altor state în condiţiile legii statului respectiv sau a tratatului internaţional dintre Republica Moldova şi statul respectiv;

d) cere printr-un anunț public tuturor persoanelor să declare drepturile sale asupra moștenirii. Ordinea de notificare publică și durata termenului pentru declararea drepturilor se determină în conformitate cu procedura somării publice.

Potrivit art. 1575¹²⁵, certificatul de moștenitor trebuie eliberat după ce notarul public constată cu certitudine faptele necesare pentru justificarea cererii privind eliberarea certificatului. Chiar dacă nu au fost indicaţi în cererea privind eliberarea certificatului, notarul public include în certificat toţi comoştenitorii constataţi cu certitudine, care au acceptat moştenirea sau care se consideră că au acceptat-o, conform dispoziţiilor art. 1572⁸⁹, prin faptul că nu au renunţat la moştenire în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 1572⁹⁰.

Notarul public eliberează fără întârziere certificatul, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, atunci când elementele care trebuie certificate au fost stabilite cu certitudine. El nu eliberează certificatul solicitat atâta timp elementele care trebuie certificate fac obiectul unui proces judiciar (art. 1575¹²⁶).

Capitolul II. Regimul juridic comun al certificatelor

După modelul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 care prevede crearea unui certificat european de moștenitor (şi anume art. 69, 71, 72, 73, care preiau soluţiile Codului civil german în materie), s-a prevăzut un regim unic pentru certificatele eliberate de notarul public care desfăşoară procedura succesorală, şi anume certificatului de moştenitor; de legatar; de executor testamentar; de custode al masei succesorale; şi de administrator al masei succesorale.

Aceste certificate nu au forță executoriu în sine, fiindcă devoluţiunea moştenirii se produce de plin drept la momentul deschiderii moştenirii, ci certificatele au efect probatoriu. Aşadar, se prezumă că certificatul probează cu exactitate elementele stabilite în el (art. 1575¹³⁴ alin.(1) din Proiectul Cărţii IV).

Orice persoană care face plăți sau care transmite bunuri succesorale unei persoane indicate în certificat ca având dreptul să accepte astfel de plăți sau bunuri în calitate de moștenitor sau de legatar ar trebui să beneficieze de o protecție adecvată dacă acționează cu bună-credință, pe baza exactității informațiilor atestate în certificat (art. 1575¹³⁴ alin.(3)). Aceeași protecție ar trebui garantată oricărei persoane care, pe baza încrederii în exactitatea informațiilor atestate în certificat, cumpără sau primește bunuri succesorale de la o persoană indicată în certificat ca având dreptul să dispună de astfel de bunuri (art. 1575¹³⁴ alin.(4)).

De asemenea, se instituie reguli privind rectificarea în caz de erori de redactare, privind modificarea sau retragerea certificatului care nu corespunde realităţii; şi privind suspendarea efectelor certificatului de către notarul public care l-a eliberat, în cursul examinării cererii de modificare sau retragere, sau de către instanţa de judecată, în cursul procesului judiciar aferent moştenirii / certificatului (art. 1575¹³⁵-1575¹³⁷).

Titlul VII Vînzarea-cumpărarea cotei succesorale

Sunt incluse reguli aplicabile atunci când un comoştenitor vinde cota succesorală înainte de partaj. De regulă această tehnică se foloseşte pentru a evita partajul, iar un moştenitor cumpără cotele succesorale ale celorlalţi moştenitori.

Dispoziţii tranzitorii

Dispoziţiile tranzitorii care vor însoţi proiectul de lege vor prevedea că noua reglementare în materie de moştenire se aplică doar moştenirilor deschise după data intrării ei în vigoare, cu excepţia modificărilor şi completărilor la Codul de procedură civilă, care se vor aplica acţiunilor introduse în instanţa de judecată după data intrării vigoare a acestor modificări şi completări.

V. Cartea a cincea

Grupul de lucru, în comun cu Ministerul Justiției, a elaborat proiectul modificărilor şi completărilor la Cartea a cincea, precum şi altor acte legislative.

În acest scop, au fost studiate şi s-au ţinut cont de ultimele evoluţii legislative pe plan internaţional şi european şi în special:

a) Legea de punere în aplicare a Codului civil german, Codul civil al României, al Federației Ruse, al Quebec-ului etc.;

b) Convenția de la Haga nr. 35 din 13 ianuarie 2000 privind ocrotirea internațională a adulților;

c) Convenția de la Haga nr. 30 din 1 iulie 1985 privind legea aplicabilă fiduciei și recunoașterea ei;

d) Legea model UNCITRAL privind tranzacțiile garantate, ediția 2016;

e) Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (în continuare – Regulamentul Roma I);

f) Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) (în continuare – Regulamentul Roma II);

g) Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.

Scopul Proiectului este de a moderniza dreptul internațional privat al Republicii Moldova, conform ultimelor tendinţe europene şi internaţionale în materie, de a face legislaţia în materie mai exactă şi mai previzibilă.

TITLUL I DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Modificările și completările aduse la acest Titlu au scopul de a aduce anumite precizări terminologiei folosite, cum ar fi înlocuirea sintagmei „dreptul unui stat” cu sintagma dedicată de „legea unui stat”, care are un sens foarte larg în Cartea 5.

Noua redacție a art. 1581 privind conceptul de ordine publică prevede că aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă vădit ordinea publică a Republicii Moldova. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea Republicii Moldova. Iar alineatul (2) dă explicația că aplicarea legii străine încalcă vădit ordinea publică a Republicii Moldova în măsura în care ar conduce la un rezultat vădit incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului Republicii Moldova ori cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului (cf. art. 21 Regulamentul Roma I). Astfel, noțiunea de ordine publică nu trebuie înțeleasă, în sensul Cărții 5, ca orice normă imperativă din legislația Republicii Moldova, ci are un sens mult mai restrâns.

Proiectul în continuare reformează art. 1582 înlocuind noțiunea foarte largă de „norme imperative”, care, în sistemul de drept național, înseamnă orice normă de drept care impune sau interzice un comportament și de la care nu se poate deroga, cu noua noțiune utilizată în dreptul internațional privat – „norme de aplicare imediată”. Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către un anumit stat pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul dispozițiilor prezentei cărți.

Principiul este că dispozițiile prezentei cărți nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea Republicii Moldova. Adică, indiferent de legea aplicabilă determinată conform Cărții 5, normele de aplicare imediate ale Republicii Moldova se aplică.

Alin. (3) de asemenea edictează că pot fi aplicate normele de aplicare imediată cuprinse în legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părților o impun. În special, în raporturile contractuale, este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea țării în care obligațiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului (cf. art. 9 Regulamentul Roma I). Pentru a decide dacă dispozițiile prevăzute la alin.(3) să fie puse în aplicare, se ține cont de natura și de obiectul acestora, precum și de consecințele aplicării sau neaplicării lor.

TITLUL II NORMELE CONFLICTUALE

Capitolul I: Statutul persoanei fizice

Printre schimbările de fond ale reglementării menționăm excluderea art. 1591 și 1592 privind limitarea sau lipsirea de capacitatea de exercițiu și introducerea unei noi redacții la art. 1591 privitoare la măsurile de ocrotire a persoanei fizice adulte, pe baza art. 13 și 17 din Convenția Haga nr. 35 privind ocrotirea internațională a adulților din 13 ianuarie 2000. Abordarea și terminologia este consistentă cu Legea nr. 66 adoptată de Parlament la 13 aprilie 2017, prin care s-a reformat instituția capacității de exercițiu a persoanei fizice.

Astfel, se stabilește regula conflictuală că măsurile de ocrotire juridică în privința persoanei fizice adulte sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu pe altă cale legală sunt supuse legii statului unde aceasta își are reședința obișnuită la data instituirii măsurii de ocrotire. Măsura de ocrotire juridică cuprinde atât măsurile de ocrotire contractuale (contractul de asistență, mandatul de ocrotire în viitor) cât și măsurile de ocrotire judiciare (ocrotirea provizorie, curatela și tutela).

Capitolul III: Drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale

Proiectul completează acest capitol cu mai multe norme conflictuale:

1) legea aplicabilă uzucapiunii mobiliare (art. 1602¹);

2) legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile (art. 1602²);

3) rezerva dreptului de proprietate (art. 1605);

4) legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii (art. 1606¹);

De asemenea, se acordă o atenție detaliată aplicării legii în cazul gajului asupra bunurilor mobile (art. 1608¹), urmându-se normele conflictuale cuprinse în Legea model UNCITRAL privind tranzacțiile garantate, ediția 2016.

Capitolul IV: Actul juridic

Proiectul introduce norme conflictuale mai detaliate privind condițiile de fond aplicabile actului juridic unilateral, cum ar fi procura (art. 1609¹). Privitor la testament însă se aplică normele conflictuale speciale din capitolul VI.

Capitolul V: Obligaţiile contractuale

Redacția nouă a capitolului se bazează pe normele conflictuale cuprinse în Regulamentul Roma I. În special se înlătură eroarea care se cuprinde în art. 1611 alin.(1) conform căreia, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături, adică se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care „debitorul prestaţiei”, la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul etc. Era vădită scăparea noțiunii-cheie în această normă „debitorul prestației caracteristice”.

Noile articole cuprind norme conflictuale speciale privind contractele de transport, contractele încheiate cu consumatorii, contractele de asigurare și contractele individuale de muncă, subrogația legală și obligațiile cu pluralitate de debitori.

Capitolul VI¹: Obligațiile extracontractuale

Noul capitolul se bazează pe normele conflictuale cuprinse în Regulamentul Roma II. Normele conflictuale reglementează raporturile de drept privat cu element de extraneitate privind faptele ilicite (delictele), inclusiv răspunderea pentru produse defectuoase, concurenţa neloială şi actele care îngrădesc libera concurenţă, daune aduse mediului, încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, acţiunile sindicale.

De asemenea, sunt prevăzute norme conflictuale și pentru obligațiile necontractuale izvorâte din fapte juridice licite, cum sunt îmbogăţirea nejustificată, gestiunea de afaceri şi răspunderea precontractuală.

O noutate a Proiectului este art. 1620¹, care prevede că părţile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze obligaţiile necontractuale născute între ele:

a) printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii; sau

b) în cazul în care toate părţile implicate desfăşoară o activitate comercială, alegerea poate avea loc, de asemenea, printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de prejudicii. Alegerea făcută trebuie să fie explicită sau să reiasă cu un grad rezonabil de certitudine din circumstanţele referitoare la caz şi nu poate aduce atingere drepturilor terţilor.

Capitolul VI²: Fiducia

Având în vedere introducerea prin Proiect a instituției fiduciei în Cartea a 3a a Codului civil, dar și apariția fiduciilor guvernate de legi străine în practica din Republica Moldova (cum ar fi trust-ul englez sau american), Proiectul introduce un capitol nou care cuprinde norme conflictuale dedicate fiduciei. Normele se bazează pe Convenția de la Haga nr. 30 din 1 iulie 1985 privind legea aplicabilă fiduciei și recunoașterea ei.

Principiul prevăzut de art. 1620¹ este că fiducia este supusă legii alese de constituitor. În lipsa alegerii legii aplicabile, precum și în cazul în care legea aleasă nu cunoaște instituția fiduciei, se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse legături. În acest scop, se tine seama îndeosebi de:

a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;

b) locul situării bunurilor fiduciare;

c) locul unde fiduciarul își are reședința obișnuită sau, după caz, sediul;

d) scopul fiduciei și locul unde acesta urmează să se realizeze.

Capitolul VI: Raporturile de succesiune cu element de extraneitate

Capitolul reformează normele conflictuale în materie de moștenire în acord cu modificările propuse în Cartea a 4-a a Codului civil, precum și cu dispoziţiile Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor. În reglementarea actuală, legea care guvernează moştenirea (lex succesionis) este divizată pentru mobile – este legea națională a defunctului, iar pentru imobile – locul aflării lor (lex rei sitae).

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 schimbă această paradigma tradiţională, astfel încât lex succesionis este unică – locul ultimei reşedinţe obişnuite a defunctului (art. 21 din Regulament). Lex rei sitae se va aplica doar formalităţilor de publicitate privind drepturile asupra bunurilor imobile, adică în ce condiţii se consideră dobândit bunul imobil şi conform cărei proceduri oficiul cadastral teritorial înregistrează dreptul dobândit prin moştenire.

De asemenea, promovând autonomia de voință a testatorului, art. 1622 în redacția Proiectului permite unei persoane să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului. O persoană care deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la momentul decesului. Alegerea legii trebuie exprimată în mod explicit, printr-o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții.

În continuare se prevăd norme conflictuale privind condițiile de fond și de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte (adică a testamentului), pactele asupra unei succesiuni viitoare,, condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau renunțarea la succesiune, numirea și puterile unui administrator al patrimoniului succesoral în anumite situații. Se reglementează problema adaptării drepturilor reale, comorienților și succesiunii vacante în raporturile de moștenire cu element de extraneitate.

Se propune, după publicarea tuturor modificărilor şi completărilor la toate cărţile Codului civil, abilitarea Ministerului Justiţiei cu renumerotarea şi republicarea codului.

Impactul proiectului

Proiectul va moderniza dreptul privat al Republicii Moldova, conform ultimelor tendinţe europene şi internaţionale în materie, va face legislaţia civilă mai exactă şi mai previzibilă, va reglementa mai bine drepturile personalităţii şi limitele acestora, va proteja mai bine valabilitatea contractelor, va responsabiliza administratorii persoanelor juridice de drept privat.

De asemenea, proiectul va moderniza dreptul succesoral al Republicii Moldova, conform ultimelor tendinţe europene în materie şi va apropria legislaţia naţională de principiile introduse de Regulamentul (UE) nr. 650/2012 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (în vigoare din 17 august 2015).

Modul de incorporare a proiectului în sistemul actelor normative în vigoare

Proiectul de lege modificări şi completează esenţial Codul civil – principalul act legislativ de drept privat al republicii. Aşa cum rezultă din explicaţiile de mai sus, unele legi speciale vor trebui ajustate pentru evitarea contradicţiilor cu Codul civil.

Proiectul Cărții a Patra a fost conceput ca unul comprehensiv, astfel încât să acopere atât dreptul material (Codul civil) cât şi dreptul procedural (Codul de procedură civilă şi Legea insolvabilităţii). Astfel, în principiu, drept urmare a adoptării prezentului proiect de lege, cadrul normativ conex nu necesită a fi modificat. Cu toate acestea, autorii recunosc că noua reglementare va influenţa procedura succesorală şi vor fi necesare ajustări nesemnificative în legislația din domeniul procedurii notariale (şi anume privitor la competenţa notarului public şi privitor la temeiurile de refuz în deschidere a procedurii succesorale). Majoritatea prevederilor din Capitolul VII (Procedura succesorală) a Legii cu privire la notariat pot fi aplicate odată cu intrarea în vigoare a noii reglementări în materie de moştenire în măsura în care nu vor contraveni acestora. Având în vedere că la moment proiectul Legii privind procedura notarială este la etapa consultării publice și avizării, actualizarea reglementărilor în materie de procedură succesorală este asigurată prin intermediul acestui proiect.

Nota informativă la proiectul de Lege privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte normative

Intro

ADNOTĂRI RECENTE

Articolul 25. Calitatea de membru al asociației

Articolul 171. Noţiunea de persoană juridică

Articolul 23. Noţiunea de persoană fizică

Articolul 2006. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţie de răspundere

Articolul 200. Eliberarea din funcţie a administratorului

Articolul 921. Declaraţia de rezoluţiune

LPA C civ, art. 19 [Dispoziții tranzitorii privind aplicarea adaptată a dispozițiilor privind registrele de publicitate]

POSTĂRI BLOG RECENTE

Repararea prejudiciului moral și biologic în contextul malpraxisului medical: aspecte de drept material și procedural

CSJ: Interpretarea pro validitatem a contractului - recalificarea clauzei din contractul matrimonial în clauză de partaj

Transpunerea eronată a Convenției de la Haga din 2005 în Codul de procedură civilă: un pas înapoi în atractivitatea R. Moldova ca jurisdicție

Decizie neinspirată: interzicerea superficiei pe terenurile statului și autorităților locale

Antiexemplu al jurisprudenței: de fapt, obligația de a plăti pensia de întreținere trece la moștenitorul tatălui

Jocul de-a partajul te lipsește de locuință

Testamentul olograf: Cum se face un testament acasă?

Nota informativă la proiectul de Lege privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte normative

LPA C civ, art.21 [Recunoașterea drepturilor dobândite valabil sub imperiul legii vechi]

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune

Articolul 25. Calitatea de membru al asociației

Articolul 171. Noţiunea de persoană juridică

Articolul 23. Noţiunea de persoană fizică

Articolul 2006. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţie de răspundere

Articolul 200. Eliberarea din funcţie a administratorului

Articolul 921. Declaraţia de rezoluţiune

LPA C civ, art. 19 [Dispoziții tranzitorii privind aplicarea adaptată a dispozițiilor privind registrele de publicitate]

Repararea prejudiciului moral și biologic în contextul malpraxisului medical: aspecte de drept material și procedural

CSJ: Interpretarea pro validitatem a contractului - recalificarea clauzei din contractul matrimonial în clauză de partaj

Transpunerea eronată a Convenției de la Haga din 2005 în Codul de procedură civilă: un pas înapoi în atractivitatea R. Moldova ca jurisdicție

Decizie neinspirată: interzicerea superficiei pe terenurile statului și autorităților locale

Antiexemplu al jurisprudenței: de fapt, obligația de a plăti pensia de întreținere trece la moștenitorul tatălui

Jocul de-a partajul te lipsește de locuință

Testamentul olograf: Cum se face un testament acasă?