Articolul 315. Obiectul actului juridic

(1) Obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil şi să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa.
(3) Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare.

---

Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 15 mai 2021

▮ I. Scopul articolului

1. Fiind parte a capitolului privind Condițiile de valabilitate a actului juridic, art. 315 stabilește cerințele legale minime privitor la obiectul oricărui act juridic civil.

2. Valoarea normativă a art. 315 nu constă în cerințele pe care le înaintează față de obiectul actului juridic, fiindcă aceste cerințe sunt doar o aplicare particulară a cerinței generale de legalitate a conținutului actului juridic civil, prevăzută de art. 334, care este mai comprehensiv.  Valoarea art. 315 constă, din contra, în normele sale permisive:

a) se permite ca obiectul unui act juridic să fie determinabil (și nu neapărat determinat), ceea oferă o abordare mai puțin rigidă și mai relaxată față de modul de formulare a obiectului. De exemplu, pentru a vinde un automobil este suficient să se prevadă „vând automobilul meu VOLVO”, iar dacă cumpărătorul cunoaște automobilul meu, l-a văzut, contractul este perfect format; nu este strict cerut de lege să se indice toate datele de identificare ale automobilului (codul VIN, numărul de înmatriculare etc.).  Faptul că deținătorul registrul de stat al transportului solicită indicarea expresă a datelor automobilului vândut reprezintă doar formalități administrative de executare a actului juridic civil; însă actul juridic este format valabil din momentul în care părțile, în afara biroului deținătorului registrului, au căzut de acord pe toate clauzele esențiale ale vânzării (v. art. 1027).

b) se permite ca obiectul unui act juridic să fie un bun viitor, în sensul că obiectul ar putea să nu existe la momentul încheierii actului juridic (e.g. nu a fost produs) ori, la același moment, deși obiectul există, el încă nu aparține părții care se obligă astfel să-l transmită celeilalte părți la act.

▮ II. Noțiunea de „obiect al actului juridic”

1) Obiectul juridic vs obiectul material derivat

3. În mod normal, când spunem „obiectul unui contract” sau „obiectul unei procuri” ne gândim la bunul care se vinde, se donează ori să dă în locațiune.  În vorbirea juridică, însă bunurile sunt obiectul derivat (indirect), sau material, al raporturilor juridice civile (și nu a tuturor, fiindcă există numeroase raporturi juridice privitor la lucrări, servicii sau abstențiuni, v. art. 774).

Ilustrația 1
În sens derivat (indirect), se spune că:
— obiectul vânzării ori donației este bunul vândut ori donat (cu continuarea precizării că bunul include și bunurile incorporale, cum ar fi partea socială, brevetul de invenție, marca comercială, cota succesorală)
— obiectul donației este bunul donat
— obiectul locațiunii este bunul închiriat
— obiectul cesiunii de creanță este creanța (deși, se poate spune, cu același succes, că ea face obiectul vânzării sau donației)
— obiectul tranzacției (compromisului) este pretențiile aferente unui litigiu

Alteori situația este mai complexă, obiectul derivat poate fi un serviciu care se referă la bunuri.

Ilustrația 1 (continuată)
În sens derivat (indirect), se spune că: 
— obiectul contractului de intermediere imobiliară este serviciul de intermediere (găsirea unui cumpărător pentru imobilul clientului care vrea să îl vândă și asistarea la încheierea și executarea contractului de vânzare).  La rândul său, serviciul de intermediere se referă la imobil.  Nu putem spune însă că imobilul formează obiectul derivat al acestui contract.

4. Obiectul actului juridic de fapt, decurge din însăși definiția de act juridic, prevăzută de art. 308: efectul juridic urmărit de autorul său — nașterea unui raport juridic, dar și modificarea sau stingerea unui raport juridic existent.  El nu se limitează doar la raporturile obligaționale, ci la toate raporturile juridice civile, în conținutul cărora pot intra o largă varietate de drepturi subiective, inclusiv drepturi potestative. [Pentru o prezentare mai detaliată a drepturilor potestative → Noțiuni elementare ale dreptului civil.]

Ilustrația 2
A și B au un contract de locațiune.  A dă cocontractantului B o notificare de rezoluțiune a raportului contractual de locațiune, pe motivul că B nu plătește chiria mai mult de 3 luni.
Notificarea de rezoluțiune este un act juridic unilateral prin care se exercită un drept potestativ de rezoluțiune al locatorului.  Scopul urmărit de autorul notificării este stingerea raportului de locațiune.

5. Definiția obiectului actului juridic ca obligație autorului nu pare să aibă un corespondent în dreptul comparat [dar corespunde doctrinei românești interbelice care trata că obiect al contractului este obligația sau stingerea ei, v. Hamangiu/Tratat, Vol. II, p. 506, nr. 1239].  O asemenea definiție ne pare excesiv de abstractă, dar și incompletă.

Ea este abstractă fiindă de la „obligație” la fenomenul supus reglementării (bunurile, serviciile) este o cale lungă: obiectul actului juridic este obligația autorului său (art. 315) → obligația are ca obiect (art. 774) → prestația (acțiunea sau inacțiunea) are ca obiect → bunul, lucrarea, serviciul etc.

6. Totuși, atunci când alin.(1) definește obiectul ca „obligația persoanei care a încheiat actul juridic” termenul „obligație” nu se limitează la sensul său folosit de art. 774 (de raport juridic obligațional), ci semnifică orice efect juridic care se află în sfera juridică a autorului actului juridic.  Acest sens rezultă din definiția actului juridic de la art. 308.  Un asemenea mod de a privi este compatibil cu natura actelor juridice unilaterale, unele din care nu generează o obligație pentru autor, dar produc un alt efect juridic: procura acordă împuterniciri terțului; testamentul instituie un moștenitor ori un legat, ori dezmoștenește.  Pentru aceste din urmă acte juridice unilaterale, s-ar putea cu greu identifica o „obligație” a autorului său în sensul art. 774.

Ilustrația 3
T întocmește un testament și dispune: desemnez pe M ca unic moștenitor al meu.
Obiectul actului juridic este devoluțiunea succesorală (instituirea unui moștenitor).   Se poate spune că obiectul testamentului este masa succesorală, însă o asemenea analiză este incompletă și neconvingătoare.

2) Bunurile ca obiect material derivat

7.

▮ III. Alin.(2) condițiile minime față de obiectul actului juridic

1) caracterul licit

8. Cerința ca obiectul actului juridic să fie „licit” nu înseamnă altceva decât să nu contravină dispozițiilor legale imperative care stabilesc careva cerințe față de acel tip de obiect.  Prin urmare, dacă părțile, la stabilirea obiectului actului juridic, au derogat de la o dispoziție legală cu caracter dispozitiv obiectul continuă să fie licit, fiindcă el nu „contravine legii”.  Or, tot legea a permis părților să deroge de la dispoziția ei și să convină altfel (v. art. 993).

9. Cerința caracterului „licit” joacă rolul unui punct de intrare în condițiile de validitate a actului juridic a cerințelor legale cuprinse în celelalte articole din C. civ. și din alte legi, cum ar fi, de exemplu, Codul penal.  Dacă obiectul actului juridic civil este săvârșirea unei fapte penale, actul juridic civil este nul pe temeiul art. 315 alin.(2), fiindcă îi lipsește caracterul licit, așa cum el rezultă din legea penală.

2) să nu fie exclus din circuitul civil

10. Fac parte din circuitul civil toate bunurile, cu excepția celor excluse ori limitate prin lege (art. 457).  Sunt limitate în circuitul civil bunurile domeniului public — cu privire la ele se pot încheia acte de administrare (concesiune, locațiune în anumite condiții), dar, ca regulă, ele nu pot face obiectul actelor juridice de dispoziție din cauza caracterului lor inalienabil enunțat de art 471 alin.(4).

11. Nu pot face obiectul actelor juridice lucrurile cărora li se refuză calitatea de bunuri — o persoană nu este un bun; un om nu poate fi sclav, iar o persoană juridică este privit ca subiect de drept și nu obiect de drept (atunci când se spune „vând un SRL” se are în vedere „vând partea socială din capitalul social al SRL”).

În aceeași cheie, potrivit art. 44 orice acte juridice care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sînt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.

Donația de anumite țesuturi umane este legală, dar nu constituie un act juridic civil, ci doar un consimțământ personal, ce poate fi retractat; spre deosebire de actele juridice civile, care, de principiu, sunt irevocabile [v. art. 15 alin.(4) din Legea nr. 42 din 6 martie 2008 privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, coroborat art. 13 alin.(4) din Legea nr. 263 din 27 octombrie 2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului].

3) caracterul determinat sau determinabil

a) principiul — interpretarea pro validitatem a cuprinsului actului juridic în ce ține de obiectul său

12. Acest caracter vizează, în principal obiectul material sau derivat al actului juridic: bunul, lucrarea, serviciul, altă prestație care caracterizează actul juridic.  Textul juridic poate ajunge la un nivel înalt de detaliere pentru a desemna obiectul derivat: „Vânzătorul vinde bunul imobil amplasat în str. MC, nr. 5, Chișinău, MD-2012, Republica Moldova, înregistrat sub numărul cadastral 0123456789, format din terenul cu suprafața de 0,35 ha cu destinația pentru construcții și părțile sale componente: clădirea locativă cu suprafața de 1.000 m.p., înregistrat sub numărul cadastral 0123456789.01, care aparțin vânzătorului în baza contractului de donație nr. 123 din 1.1.2020”.

Totuși, art. 315 permite ca obiectul unui act juridic să fie determinabil (și nu neapărat determinat), ceea oferă o abordare mai puțin rigidă și mai relaxată față de modul de formulare a obiectului, prin referire la o mostră a mărfii, la bunul deja închiriat, la un indicator extern etc.

Chiar dacă, la o primă vedere, obiectul nu este determinat cu precizia dorită, textul juridic trebuie interpretat pro validitatem — clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. (v. art. 1104 alin.(1) coroborat cu art. 309 alin.(2)).

12/1. De multe ori, determinarea cu exactitate farmaceutică a obiectului actului juridic, descrierea sa punctuală, nu este posibilă ori este supusă riscului unor inexactități.

Ilustrația 4
4.1. V (victimă) și R (responsabil) se împacă pe locul săvârșirii accidentului, iar victima semnează o recipisă de primire a banilor și declară „nu am pretenții față de R”.  Declarația trebuie pusă în context, că victima tranzacționează pe drepturile sale rezultate din accident, vizând toate tipurile de prejudiciu, patrimonial și nepatrimonial, și își asumă riscul că despăgubirea primită nu acoperă prejudiciul integral.
4.2. Un comoștenitor (M1) își donează cota succesorală altui comoștenitor (M2), deși moștenirea se află în litigiu (M3 tot pretinde că este moștenitor ori că are o cotă succesorală mai mare).  Chiar dacă nu există certitudine privind mărimea exactă a cotei succesorală a lui M1 (1/2, 1/3, 1/4 etc.), contractul de donație poate prevedea că el donează „întreaga cotă succesorală ce îmi revine în masa succesorală lăsată de defunctul D”.  
4.3. Banca B1 „vinde un credit” către agenția de colectare a datoriilor ACD, iar contractul de cesiune a creanțelor prevede „B1 cesionează către ACD toate drepturile și creanțele, de orice natură, care rezultă din contractul de credit nr... din 1.1.2021, precum și toate garanțiile”.  Clauza este un generală însă permite de a face concluzia că, ori de câte ori un drept rezultă din acest contract, el a făcut obiectul cesiunii, și ori de câte o garanție reală sa personală garantează o creanță născută din acest contract, ea a făcut obiectul cesiunii prin efectul acestui contract. 

b) norme supletive (de salvgardare)

12/2. Caracterul determinabil al obiectului poate rezulta nu doar din modul de descriere a sa în cuprinsul actului juridic civil, ci și poate fi dedus dintr-o normă juridică cu caracter supletiv, care suplinește lipsa voinței exprese a părților, și care joacă rolul de normă de salvgardare — de salvare a validității actului juridic în locul recunoașterii ineficacității sale.

c) cerințe speciale de determinare

12/3. În unele cazuri, legea cere o determinare specifică a obiectului actului juridic atât ca obiect material cât și ca drept ce poartă asupra acelui drept. Bunăară, art. 29 alin. (3) din Legea cadastrului bunurilor imobile cere ca actul juridic civil prezentat pentru înregistrarea drepturilor „…să identifice bunul imobil (să conţină descrierea lui) sau dreptul înregistrat asupra căruia se cere a face înscrierea, să indice dreptul ce urmează a fi înscris sau radiat, să conţină numele părţilor…”.

12/4. Alteori, legea impune cerințe specifice privind determinarea obiectului cu titlu de clauze esențiale ale contractului.  Scopul acestor cerințe formale este o mai bună protecție a uneia dintre părțile contractului pe cale informării sale precontractuale, dar și acordarea unor drepturi privitor la obiecte clare și complete (diminuând riscurile juridice la care partea este expusă).  Bunăoară, art. 1171 alin. (1) dispune că contractul de vînzare-cumpărare a bunului imobil în construcție trebuie să prevadă:

a) numărul cadastral al bunului imobil în construcție;
b) numărul și data eliberării și expirării autorizației de construire în al cărei temei vînzătorul construiește sau asigură construirea obiectului contractului; datele de identificare a proiectului de construcție;
c) natura dreptului pe care vînzătorul îl deține asupra terenului pe care se construiește (drept de proprietate sau de superficie), precum și temeiul de dobîndire a acestui drept. În cazul superficiei, se va prevedea termenul superficiei și efectele stingerii dreptului de superficie prevăzute de lege și, după caz, de actul de constituire a superficiei;
d) cota-parte din dreptul asupra terenului, construcției și altor părți comune care se transmite cumpărătorului;

Aceste abordări le identificăm la reglementările menite să ocrotească consumatorii (e.g. art. 1015), inclusiv în cazul călătorilor (e.g. art. 1595 alin.(1) pct. 1)).  În acest sens, art. 1015 alin.(1) prevede că, în cazul încheierii unui contract la distanță sau un contract negociat în afara spațiilor comerciale, profesionistul trebuie să furnizeze consumatorului într-un mod clar și inteligibil la etapa precontractuală (dar și să se asigure că ele sunt incluse în înscrisul contractual final) numeroase informații, inclusiv următoarele care țin de obiectul contractului:

lit. a) principalele caracteristici ale bunurilor sau serviciilor, corespunzător cu mijlocul de comunicare utilizat și cu bunurile sau serviciile în cauză;
lit. e) prețul total al bunurilor sau serviciilor cu toate taxele incluse sau, în cazul în care costul nu poate fi calculat din timp în mod rezonabil dată fiind natura bunurilor ori a serviciilor, modalitatea de calcul al prețului și toate costurile suplimentare de transport, de livrare, taxele poștale ori de orice altă natură sau, în cazul în care acestea nu pot fi calculate din timp în mod rezonabil, menționarea faptului că aceste costuri suplimentare ar putea fi suportate de consumator.

4) condiții ce lipsesc

13. O reglementare are valoarea nu doar în condițiile de validitate pe care le impune, ci în cele pe care alege să nu le impună, astfel promovând o mai largă autonomie privată a persoanelor în circuitul civil.  În special, se observă că legea nu cere ca obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.  Din contra, C. civ. a abandonat regula clasică romană nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad impossibilia nemo tenetur), și chiar a inversat-o în art. 998.

▮ IV. Poziția permisivă privind bunul viitor

14. Nu este nimic greșit sau ilegal părțile contractante să se angajeze juridic privitor la viitor și să anticipeze conduita lor în viitor.  În fond, de principiu actele juridice sunt prospective — ele constituie un plan juridic pentru viitor.  Prin urmare, norma permisivă a alin.(3) precizează că un act juridic poate avea ca obiect raporturi juridice, inclusiv bunuri, care încă nu există (1) ori care încă nu aparțin uneia dintre părți (2).

1) Obiecte care nu există

15.

16. Pe cale de excepție, unele norme speciale interzic actele juridice privitoare la obiecte care încă nu există.  Este cazul art. 1006 alin. (1) care interzice contractul care are ca obiect a dreptului de moștenire ori cota succesorală dacă cel ce lasă moștenirea (de cujus) este în viață la data încheierii acelui contract.  Într-adevăr, existența unui aranjament patrimonial între terți, care vizează moștenirea unei persoane în viață ar putea fi privită amorală și chiar constitui un motiv ascuns de „a accelera” decesul persoanei vizate…

2) Obiecte care încă nu aparțin uneia dintre părți

17.

▮ V. Dezbaterea doctrinară privind obiectul actului juridic civil (obiectul contractului)

17/1. Lecturarea doctrinei din diverse sisteme de drept continental arată că încă există o lipsă de uniformitate în materia noțiunii „obiectul actului juridic civil” sau, mai special, a noțiunii „obiectul contractului”.

1) Dreptul românesc

18. Doctrina românească interbelică trata că obiect al contractului este obligația sau stingerea ei, ceea ce este consistent cu textul art. 315 C. civ. al R. Moldova [v. Hamangiu/Tratat, Vol. II, p. 506, nr. 1239]; nu se pune în discuție obiectul altor acte juridice decât al contractului.  Prof. Gheorghe Beleiu nota în 1995 că în doctrina românească anterioară noului Cod civil român în vigoare din 1 octombrie 2011 se prefigurau trei puncte de vedere cu privire la ceea ce trebuie reținut că este „obiectul actului juridic civil”.

« Într-o primă opinie pe care am împărtășit-o — se reține că obiectul actului juridic civile este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, adică conduita părților, respectiv acțiunile și inacțiunile la care acestea sunt îndreptățite ori pe care trebuie să le îndeplinească.

Într-o a doua opinie [A. Ionașcu, Drept civil, Partea generală, E.D.P., București, 1988, p. 96], obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic; acestei opinii se reproșează faptul că confundă obiectul cu efectul general al actului juridic.

În cea de a treia opinie, obiectul actului juridic constă în interesele reglementate de părți, în baza și în limitele legii, prin mijlocirea actului juridic [Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, ed. Științifică, București, 1969, p. 213]; reproșul ce se aduce acestei opinii este în sensul că „interesul” ține de „cauza” actului juridic, iar nu de „obiectul” său. »

[v. Beleiu/Introducere, nr. 122, p. 143]

19. În susținerea că obiect al actului juridic civil îl constituie conduita părților stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute, se precizează că lucrurile sunt obiect derivat al actului juridic civil [Beleiu/Introducere, nr. 121, p. 142].

În aceeaș analiză prof. Beleiu opinează că:

« … „obiectul” și „conținutul” actului juridic civil se găsesc în aceeași corelație ca și „obiectul” și „conținutul” raportului juridic civil.  Prin urmare, deși se află într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acțiunile ori inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile actului juridic civil — care constituie obiectul actului juridic civil — cu drepturile subiective civile și obligațiile la care dă naștere actul juridic — care formează conținutul ori efectele actului juridic civil.

Când conduita părților privește „lucrurile” ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil.  După cum vor arăta în paragraful următor, unele „condiții de valabilitate” ale obiectului actului juridic civil se referă tocmai la „bunuri”. »

[v. Beleiu/Introducere, nr. 123, p. 143]

20. Noul Cod civil român (art. 1225 alin.(1)) stabilește că obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de către părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.  În acest sens, el urmează abordarea art. 1412 din Codul civil din Quebec.  [Pentru o critică a acestei abordări → Sache Neculaescu, Rațiuni care impun reforma Codului civil (I), nr. 2.3 [online], [citat la 14 decembrie 2021]. Disponibil: https://www.juridice.ro/essentials/4880/sache-neculaescu-ratiuni-care-impun-reforma-codului-civil]

20/1. Cu această ocazie observăm că C. civ. folosește termenii „vânzare-cumpărare”, „locațiune”, „împrumut” în sens de raport juridic în sens larg și care cuprinde totalitatea raporturilor juridice dintre părțile acelui contract.  Anume în acest sens se folosește sintagma „rezoluțiunea vânzării-cumpărării” ori termenul „locațiunii”.  Abordarea respectivă este consistentă cu terminologia sugerată de DCFR.

21. La fel Codul civil român continuă la art. 1226 alin.(1) în a preciza că obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.  Poziția este consistentă cu dreptul R. Moldova, cu observația că debitorul se angajează la o prestație în cazul obligațiilor contractuale ori rezultate din acte juridice unilaterale, expresia nefiind precisă pentru obligațiile delictuale și altele nevoluntare.

2) Dreptul francez

22. Autorii francezi tradițional încep analiza prin a reține că termenul „obiect” este polisemantic și apoi fac distincți dintre obiectul contractului, obiectul obligației și bunul obiect al prestației [v. Henri, Léon et Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, t. 2, 1er vol.: Obligations, 9e éd., 1998, Montchrestien, Paris, nr. p. 232 și urm.; François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, op. cit., 12e éd., 2018, Dalloz, Paris, p. 276 și urm.].

« 58. L’objet est ce sur quoi la volonté s’est portée (CARBONNIER, op. cit. [supra, no 22], no 168). Au sens matériel, l’objet de l’acte désigne la ou les choses qui en sont la matière : la succession ou la communauté sont l’objet du partage, l’immeuble est l’objet de la vente ou du bail, etc. Au sens juridique, l’objet s’entend de l’effet de droit que les parties se proposent d’atteindre ou de réaliser en agissant. En ce sens, l’objet du legs, c’est la transmission à cause de mort, etc.
59. À raisonner au sujet du contrat, il y a intérêt à distinguer plus précisément l’objet du contrat de l’objet de l’obligation car le premier compris comme l’opération juridique qu’il réalise, l’opération concrète voulue par les parties (V. LUCAS-PUGET, Essai sur la notion d’objet du contrat, 2005, LGDJ. – Comp. OVERSTAKE, Essai de classification des contrats spéciaux, 1969, LGDJ, p. 23 s.), est un instrument de qualification (TERRÉ, L’influence de la volonté individuelle sur les qualifications, 1955, LGDJ, no 378) et de contrôle de la licéité de l’acte non négligeable (V. TERRÉ, SIMLER et LEQUETTE, op. cit. [supra, no 33], no 318). Du reste, l’objet est impliqué par la nature essentiellement volontaire de l’acte juridique et apparaît ainsi comme une évidente nécessité logique lorsque l’effet de droit recherché ne passe pas par l’exécution d’obligations. Si les deux notions tendaient à être confondues dans le code civil, on peut regretter que la réforme du droit des contrats n’ait pas été l’occasion de lever cette confusion en consacrant l’objet du contrat comme une notion autonome. On peut d’autant plus le regretter que les nouvelles dispositions, en raisonnant exclusivement sur l’objet de l’obligation définie comme la prestation (V. C. civ., art. 1163), n’offrent aucun outil conceptuel susceptible de s’appliquer à l’acte juridique. »
[Claude BRENNER, Suzanne LEQUETTE, Acte juridique, février 2019, Rep. civ., nr. 58 & 59]

« En réalité, c’est l’obligation qui a un objet et non pas le contrat. »
[Corinne Renault-Brahinsky, Droit des obligations, ed. Gualino, Paris, 2019, p. 78]

3) Dreptul rusesc

23. Codul civil rusesc nu cuprinde vreun articol dedicat condițiilor înaintate față de obiectul actului juridic civil, iar doctrina aproape că nu analizează această condiție de validitate.  Explicația rezidă în preluarea concepției germane de a analiza, în schimb, conținutul actului juridic civil și cerința de legalitate a conținutului.

« Она определяется законодательством посредством следующей системы условий:
а) законность содержания;
6) способность совершающих ее физических и юридических лиц
к участию в сделке;
в) соответствие воли и волеизъявления;
г) соблюдение формы сделки.
Законность содержания сделки означает ее соответствие требованиям законодательства. При этом следует учитывать допустимость аналогии права (ст. 6 ГК) : содержание действий субъектов, признаваемых сделками по аналогии закона или аналогии права, является законным, так как санкционировано общими нормами гражданского законодательства. » [Suhanov/Drept civil, Vol. 1, p. 392].

« Содержание сделки. Сделки с пороками содержания. Под содержанием сделки принято понимать совокупность ее условий. В данном случае термин «условие сделки» трактуется самым широким образом, поскольку охватывает собой все включенные в нее положения, касающиеся ее предмета, цены, срока и т. д., прав и обязанностей сторон, средств обеспечения исполнения возникающих из сделки обязательств, санкций за их неисполнение или ненадлежащее исполнение и т. п.2  » [Sergheev/Drept civil, p. 461].

« Содержание договора. Действия сторон по выполнению договора предопределяются его содержанием. Содержание же договора составляют те условия, о которых стороны достигли соглашения при его заключении. Однако не все условия договора имеют равное юридическое значение » [Sergheev/Drept civil, p. 873].

23/1. Când doctrina rusă discută obiectul contractului, ea are în vedere bunul care este obiectul material al contractului:

« Применительно к предмету договора в законе содержится указание на допустимость его описания любым способом, позволяющим его идентифицировать на момент акцепта безотзывной оферты. Как правило, описание предмета включает собственно имущество (имущественные права), передаваемые по договору, а также действия сторон по исполнению договора » [Sergheev/Drept civil, p. 862].

« Существенным условием любого договора является условие о его предмете. Под предметом договора принято понимать наименование предмета договора, а также указания на свойства, позволяющие определить предмет, например на его количественные и качественные характеристики » [Sergheev/Drept civil, p. 874; în același sens Braghinskii/Vitreanskii/Dreptul contractelor, Vol. 1, p. 316-318].

23/2. În privința cerinței ca bunul să se afle în circuitul civil:

« Сделки в отношении имущества, распоряжение которым запрещено или ограничено (ст. 174.1 ГК), впервые выделены в качестве особого состава недействительных сделок в 2013 г.1 Ранее многие из таких сделок признавались недействительными на основании конкретных норм ГК или специальных законов, а при их отсутствии — на основании ст. 168 ГК. Запрет и ограничение на распоряжение имуществом могут быть предусмотрены законом (например, вытекать из законодательства о банкротстве) либо наложены судебным актом или в ином установленном законом порядке (например, судом может быть наложен арест на имущество ответчика для обеспечения интересов истца). Из ст. 174.1 ГК следует, что недействительной является лишь сделка по распоряжению имуществом, которая нарушает запрет, вытекающий из закона. Напротив, нарушение запрета на распоряжение имуществом, наложенного в судебном или ином установленном законом порядке, сделку не порочит » [Sergheev/Drept civil, p. 874].

23/4.

4) Dreptul italian

24.

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 315 [online]. Codul civil Adnotat [citat 23.11.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/315/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.