Articolul 1008. Imputarea cunoaşterii

Dacă o persoană care a participat la încheierea contractului cu acordul unei părţi ori la exercitarea unui drept sau la executarea unei obligaţii care rezultă din acestea a cunoscut sau a prevăzut un fapt ori se consideră că l-a cunoscut sau l-a prevăzut, fie a acţionat cu intenţie sau cu o altă atitudine psihică relevantă, atunci această cunoaştere, previziune sau atitudine psihică se impută părţii respective.

---

Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 13 noiembrie 2024
Originea reglementării: art. II. – 1:105

▮ I. Scopul articolului

1. Adeseori contractele se încheie sau se execută de către părți cu ajutorul unor terți. Acești terți pot fi reprezentanți sau prepuși (salariați) ai părții contractante, dar pot fi și asistenți care nu au împuterniciri de reprezentare și nici nu se află într-un raport de prepușenie.  Îi putem numi pe toți aceștia „terți implicați”. Pentru un observator obiectiv s-ar putea crea impresia că comunicarea unei informații către un terț implicat echivalează cu informarea însăși a părții contractante care l-a implicat. Din motive de echitate și protecție a aparenței formate de partea contractantă, prezentul articol instituie o prezumție absolută — ceea ce cunoștea sau trebuia să cunoască sau altă atitudine psihică (intenție/culpă) pe care o avea terțul implicat o are și însăși partea contractantă.

2. Articolul are un domeniu de aplicare larg: a participat la încheierea contractului cu acordul unei părţi, a participat la exercitarea unui drept al părții cu acordul acesteia; a participat la executarea unei obligaţii a părții cu acordul acesteia. Le vom numi în continuare „activitate juridică”. Deși norma se referă la încheierea unui contract, ea urmează să se aplice, prin analogia legii conform art. 6 alin. (2) C. civ., și în cazul încheierii actului juridic unilateral.

3. Reglementarea acestui articol nu rezolvă problema determinării dacă un terț are împuterniciri de a reprezenta una dintre părțile raportului juridic. Această problemă se rezolvă conform art. 362 alin. (3) C. civ. și aplică criteriul mandatului aparent, adică „dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.”  Prin urmare, dacă terțul manifestă o voință juridică din numele unei părți (face o declarație (e.g. laudă bunul care se vinde); încheie un act juridic etc.) simpla sa implicare într-o activitate juridică nu este un motiv suficient să se presupună că terțul are împuterniciri de a reprezenta partea relevantă. Aici va fi necesară o împrejurare care sugereze anume prezența împuternicirilor, și nu simpla implicare în calitate de asistent în cadrul activității juridice.  Deci, în materia stabilirii împuternicirilor standardul este mai exigent decât în materia imputării cunoașterii.  De cealaltă parte, în materia imputării cunoașterii este suficient ca partea relevantă să fi implicat terțul într-o activitate juridică și, din împrejurări, să rezulte că partea relevantă este de acord să-l implice (e.g. îl pune în copie într-un email; îi înmână cheile pentru a arăta un apartament sau automobil ce se vinde).

În alte cuvinte, imputarea cunoașterii există când asistentul este un destinatar al informației, aceasta considerându-se cunoscută și părții relevante. În schimb, problema împuternicirilor aparente se pune când asistentul manifestă o voință din numele părții relevante.

▮ II. Terții implicați

4. Printre terți implicați, vizați de această normă, pot fi incluși:

• reprezentantul părții contractante, respectiv al autorului actului juridic;
• avocatul sau alt consultant (e.g. agent imobiliar) care asistă partea contractantă în negocierea unui contract sau altui act juridic. Exemple:
  • analiza de către terțul implicat a situației obiectului contractului sau altor elemente relevante pentru contract – numită și due diligence juridic, tehnic, financiar etc.; aceasta include, în special, inspectarea bunului care face obiectului contractului sau a actelor aferente lui;
  • redactarea de către terțul implicat a contractului sau asistența la negocierea lui;
• notarul care asistă părțile contractante la autentificarea unui contract. Exemple:
  • partea contractantă care dobândește un bun nu poate invoca necunoașterea unor împrejurări cu relevanță juridică (pe motiv de ignorață, nepricepere etc.) dacă împrejurarea era cunoscută sau trebuia cunoscută de notarul care asistă părțile (e.g. notarul putea identifica faptul că vânzătorul era căsătorit, iar obiectul contractului putea fi bunul comun în devălmășie al soților, fiind necesar consimțământul celuilalt soț pentru vânzarea obiectului respectiv).
• o altă persoană, care nu exercită o profesie formală, dar efectiv asistă partea (soțul, concubinul, o rudă, un prieten etc.).

▮ III. Sarcina probei

5. Pentru a beneficia de efectul art. 1008, partea care se prevalează de el și invocă cunoașterea efectivă sau prezumată a unei împrejurări relevante de către o persoană, trebuie să demonstreze că:

• terțul avea cunoaștere efectivă sau prezumată a împrejurării relevante; și
• terțul constituie o persoană implicată a acelei persoane, conform criteriilor arătate mai sus.

▮ IV. Efectul juridic – imputarea părții relevante

6. Această cunoaștere sau previziune imputată părții contractante poate fi factorul care demonstrează că ea era de rea-credință privitor la o împrejurare relevantă. Prin urmare, într-un litigiu reclamantul poate demonstra reaua-credință a pârâtului nu doar arătând că pârâtul nemijlocit cunoștea sau trebuia să cunoască împrejurarea relevantă, ci, în mod alternativ, demonstrând că terțul implicat de pârât în contractul sau faptul litigios cunoștea sau trebuia să cunoască acea împrejurare (adică a existat o cunoaștere efectivă sau prezumată).

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 1008 [online]. Codul civil Adnotat [citat 23.02.2025]. Disponibil: animus.md/adnotari/1008/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.