Articolul 1084. Rezoluţiunea
(1) Un contract nu poate fi rezolvit decît în temeiurile prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.
(2) Una sau ambele părţi îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea obligaţiilor, pentru alte motive sau fără motiv.
(3) Contractul prin care părţile provoacă rezoluţiunea (contract de rezoluţiune) trebuie să fie încheiat în forma cerută de lege pentru contractul supus rezoluţiunii.
(4) Rezoluţiunea se aplică tuturor tipurilor de contracte, indiferent de modul de executare ori durata în timp.
Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 7 iunie 2021 Ι Actualizat: 23 noiembrie 2024
Cuprins
I. Introducere
II. Cauzele rezoluțiunii
III. Exercitarea dreptului de rezoluțiune
IV. Efectele juridice ale rezoluțiunii
V. Concluzii
1) Evoluția reglementării
1. Codul civil al R. Moldova, în redacția adoptată la 6 iunie 2002 (pe care în continuare o vom numi „redacția anterioară”), avea o reglementare oarecum bună și detaliată a rezoluțiunii contractului, însă ea nu tot timpul era clară și unitară.
2. Legea privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative nr. 133 din 15 noiembrie 2018 (în continuare „Legea de modernizare”), introduce un nou capitol în Cartea a 3-a, Titlul I, al Codului civil, denumit Neexecutarea obligației, și care cuprinde art. 901-946. El este unul din capitolele cheie ale modernizării propuse la Codul civil. În primul rând, fiindcă reglementările sale înlocuiesc complet nu doar fostul capitolul V (Efectele neexecutării obligației), ci și Capitolul III (Contractul sinalagmatic) din Titlul II și Capitolul VII (Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului) din Titlul II – reglementări-cheie ale rezoluțiunii raporturilor contractuale. Astfel, capitolul oferă un sistem unic, coerent de mijloace juridice (numite și remedii juridice) ale creditorului în caz de neexecutare a obligației în general și a obligațiilor contractuale în particular.
3. Fortificarea sistemului de remedii are loc și prin excluderea unor norme din capitolele din Titlul III dedicate contractelor numite, care doar dublează regulile din prezentul capitol sau care conțin derogări nejustificate de la regulile prezentului capitol. Norme speciale privind remediile juridice unei părți contractante într-un contract numit ar trebui păstrate dacă ele sunt necesare având în vedere particularitățile contractului sau dacă o politică specială de protecție a unei părți contractante o impune.
4. Textul noului capitol se bazează pe Capitolul 3: Mijloacele în caz de neexecutare (Chapter 3: Remedies for non-performance), art. III.–3:101 – III.–3:713 DCFR, care pornește de la principiile și concepțiile Convenției de la Viena privind contractele de vânzare internațională de mărfuri din 1980 (la care Republica Moldova este parte) și Principiile UNIDROIT ale contractelor comerciale internaționale.
2) Natura juridică a rezoluțiunii: un remediu în caz de neexecutare, dar nu numai
5. Așa cum doctrina reliefa sub imperiul redacției anterioare a C. civ., rezoluțiunea nu se mai limitează la funcția sa de a fi o sancțiune civilă pentru neexecutare culpabilă [Pentru poziția în dreptul românesc sub imperiul Codului civil al României din 1865, până la Codul civil român din 2009, vezi: Constantin Stătescu. Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a III-a. București, ed. All Beck, 2000, p.86; Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor. ed. All Educațional, 1997, București, p. 15. Pentru o evoluție a doctrinei românești, care acceptă natura de remediu juridic a rezoluțiunii în noul Cod civil român de la 2009, v. Pop/Popa/Vidu/Obligațiile, p. 213 și urm.]. Codurile civile moderne utilizează mecanismul rezoluțiunii pentru o multitudine de alte situații decât neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale. Teoria dominantă privește rezoluțiunea mai larg, ca pe un remediu juridic (în engleză — legal remedy) sau mijloc juridic (în franceză — moyen juridique) al unei părți contractante (creditor al obligației) în caz de neexecutare a obligației de către cealaltă parte contractantă (debitor al obligației), independent de culpa debitorului la săvârșirea neexecutării.
6. Faptul că rezoluțiunea nu este intrinsec legată de neexecutarea obligației contractuale rezultă din reglementarea art. 1084 alin.(2), care permite părților să își rezerve „în mod expres prin contract dreptul la rezoluțiune” nu numai pentru neexecutarea obligațiilor, ci și „pentru alte motive sau fără motiv”. Art. 1085, întitulat, „rezoluțiunea fără motive”, acordă un drept de rezoluțiune pentru contractele care se execută prin prestații continue sau periodice încheiate pe termen nedeterminat, fundamentat pe ideea că nimeni nu se obliga nelimitat în timp.
7. Ajungem la concluzia că, în modul utilizat de C. civ., termenul rezoluțiune denotă orice încetare, la inițiativa uneia sau ambelor părți și înainte de executarea lui definitivă, a unui raport contractual născut valabil, adică dintr-un contract încheiat valabil.
Jurisprudență
Părțile contractului de vânzare-cumpărare pot conveni asupra rezoluțiunii amiabile a vânzării, iar vânzătorul să întocmească o recipisă prin care promite restituirea prețului [Încheierea Col. civ. CSJ din 20 octombrie 2021, dosarul nr. 2ra-1181/21]
8. Dreptul unei părți contractante de a exercita rezoluțiunea raportului contractual nu poate fi asimilat într-o manieră convingătoare drepturilor reale privitoare la bunuri, nici drepturilor de creanță contra unei persoane. În fond, el face parte din categoria drepturilor potestative [Aurelie Brès, La résolution du contrat par denonciation unilaterale. Paris, ed. Litec, 2009, p. 282]. Dreptul potestativ este o putere prin care titularul poate influența asupra situațiilor juridice preexistente, modificându-le, stingându-le sau creând noi situații prin activitate unilaterală. Specific drepturilor potestative este puterea conferită titularului de a acționa asupra unei situații juridice generând o stare de supunere. A exercita un drept potestativ înseamnă a da voinței putere deplină fără ca din aceasta să decurgă un arbitrar ilicit sau imoral. De altfel, dreptul potestativ se exercită în interesul titularului său. [Pentru o prezentare mai detaliată a drepturilor potestative → Noțiuni elementare ale dreptului civil.]
Caracterul potestativ al dreptului la rezoluțiune, ca remediu juridic în caz de neexecutare a obligației contractuale, rezultă din modul de exprimare folosit în art. 901 alin.(1), care spune că creditorul, la alegerea sa, alege unul sau mai multe din mijloacele juridice de apărare enumerată acolo, care include, lit. d), rezoluțiunea.
3) Uniformizarea terminologiei
9. Terminologia juridică utilizată pentru a denumi ruptura legăturii contractuale în baza voinței uneia dintre părți era variată în redacția anterioară a C. civ. Astfel, se vorbea despre revocarea donației; rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare; rezilierea contractului de locațiune; denunțarea contractului de mandat etc. În realitate, toți acești termeni converg în conceptul de suprimare, în baza voinței uneia dintre părți, a raportului contractual în cazul în care el a fost întocmit valabil (ceea ce îl deosebește de desființarea sa pentru cauză de nulitate), fapt care duce la încetarea efectelor contractului [în unele cazuri, legiuitorul ajunge să numească dreptul de rezoluțiune sub forma efectelor sale. Legea nr. 105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor este o lege clasică în acest sens. Printre alte remedii ale consumatorului care a depistat un viciu al bunului cumpărat ori al serviciului procurat, legea acordă consumatorului dreptul de a cere agentului economic restituirea contravalorii produsului (art. 6 lit. c); art.12 alin.(4) și (5); art. 18). Abia ulterior aceste dispoziții legale au fost completate cu cuvintele „prin rezoluțiunea contractului”].
10. Conform tradiției franceze și a celei românești, C. civ., în redacția sa anterioară, a ales să reglementeze figura juridică examinată prin a face distincție între rezoluțiune și reziliere [Codul civil al RSSM din 1965 utiliza doar termenul „reziliere”]. Premisa legiuitorului era că prima se aplică contractelor cu executare dintr-o dată, iar cea din urmă se aplica contractelor cu executare succesivă, diferențele fiind doar de efecte juridice. Doar rezoluțiunea provoacă restituția prestațiilor anterioare. Rezilierea stingea doar prestațiile care nu erau scadente la data rezilierii. În rest, în ceea ce ține de cauze de intervenire și procedură de aplicare, nu existau diferențe dintre rezoluțiune și reziliere.
11. Distincția dintre contractele cu executare dintr-o dată și cele cu executare succesivă, și, respectiv, distincția dintre rezoluțiune și reziliere au fost criticate pe bună dreptate în doctrină [în doctrina franceză: Thomas Genicon, La résolution du contrat pour inexécution. Thèses. Tome 484, Ed. LGDJ, Paris, 2007, p. 580. Pentru doctrina din R. Moldova a se vedea Octavian Cazac, §1. Rezoluțiunea și rezilierea în Baieș/Obligațiile]. S-a observat că poziția potrivit căreia contractele cu executare succesivă se supun doar rezilierii contravine unității strânse prin care se pot caracteriza unele contracte de acest fel: deși prestațiile părților se întind în timp, actele de executare nu sunt decât etape intermediare (fără interes prin ele însele) ale unui proiect contractual care nu va fi util decât dacă este îndeplinit până la capăt. Este cazul, de exemplu, al auditului unei întreprinderi care trebuie să se finalizeze cu emiterea unui raport de audit și a unei opinii de audit; o campanie publicitară desfășurată în etape, care, dacă încetează înainte de termen, rămâne fără valoare. În aceste cazuri, simpla oprire a contractului, fără a se efectua restituirea prestațiilor care nu se justifică cu un interes, creează un dezechilibru inacceptabil.
12. Unul din scopurile Legii de modernizare în materia rezoluțiunii a fost și uniformizarea terminologiei aferente dreptului unei părți de a pune capăt raportului contractual. Perechea „rezoluțiune și reziliere” s-a înlocuit cu termenul unic „rezoluțiune”. Iar art. 1084 alin.(4) precizează că rezoluțiunea se aplică tuturor tipurilor de contracte, indiferent de modul de executare ori durata în timp.
13. Majoritatea sistemelor de drept și textelor internaționale în materie de contracte vorbesc despre „rezoluțiunea contractului”. Totuși, DCFR alege expresia „rezoluțiunea raportului contractual”. Nu contractul (adică acordul de un anumit fel; o categorie a actelor juridice) este încetat. Actul juridic a avut loc. A fost încheiat și nu poate fi încetat. De fapt, raportul contractual dintre părți se încetează. Totuși, nu este neapărat ca raportul să fie încetat complet. Pot exista cazuri când, de exemplu, doar o parte separabilă a drepturilor și obligațiilor părților rezultate din contract sunt încetate. În aceste cazuri, raportul poate continua cu un conținut mai limitat: raportul este încetat parțial. Un caz particular este când supraviețuiesc condițiile raportului privitor la arbitraj, sau plata unei sume fixe pentru a compensa prejudiciul, sau restituirea bunurilor. Din acest motiv, reglementarea se referă la rezoluțiunea raportului contractual total sau parțial.
14. În acord cu terminologia modernă Legea de modernizare folosește expres „rezoluțiunea raportului contractual”, și mai rar, „rezoluțiunea contractului”. Or, scopul rezoluțiunii este de a pune capăt drepturilor și obligațiilor părților (efectul) și nu a acordului de voință al lor (cauza). Cu toate acestea, expresia „rezoluțiunea contractului” nu este greșită, și trebuie interpretată ca rezoluțiune a raportului contractual.
Mai mult, redactorii au anticipat că practica ocazional va folosi termenul de „reziliere” și chiar unele acte normative ar putea cuprinde acest termen. Din acest motiv, în Legea privind punerea în aplicare a Codului civil (LPA) s-a inclus norma potrivit căreia în cazul în care un contract încheiat după intrarea în vigoare a modificărilor cuprinse în Legea de modernizare, sau un act normativ, indiferent de data adoptării, face referință la rezilierea sau denunțarea unui contract se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual izvorât din acel contract [v. art. 40 LPA: „(1) În cazul în care un contract încheiat după data de 1 martie 2019 face referință la rezilierea sau denunțarea unui contract, se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual. (2) În cazul în care un act normativ, indiferent de momentul adoptării sale, face referință la rezilierea sau denunțarea unui contract, se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual.”].
15. Ajungem așadar la o concluzie surprinzătoare, dar practic importantă, din 1 martie 2019, în sistemul de drept al Republicii Moldova termenii „rezoluțiune” și „reziliere” sunt sinonime perfecte. Deci, partea care vrea să se elibereze de un raport contract poate „rezoluționa”, „rezolvi”, „rezilia” sau chiar „rupe” contractul, sensul și efectul juridic al acestei decizii fiind același.
1) Prezentarea generală
16. Rezoluțiunea contractului constituie o încetare prematură a raportului juridic dintre părțile contractante, care contravine rațiunii fundamentale a oricărui contract, și anume executarea corespunzătoare a obligațiilor generate astfel. Rezoluțiunea, de asemenea, este o derogare de la principiul obligativității contractului (pacta sunt servanda). Din aceste rațiuni, art. 1084 alin.(1) prevede o listă exhaustivă de cauze ale rezoluțiunii: contractul nu poate fi altfel rezolvit decât: a) în temeiurile prevăzute de lege; sau b) prin acordul părților.
Pe cale de consecință, dreptul de a rezolvi unilateral trebuie permis de lege (per a contrario, actele normative subordonate legii nu pot institui noi cauze de rezoluțiune). Sistematizând textele de lege, putem clasifica cauzele de rezoluțiune unilaterală precum urmează.
a) Cauze legale
17. Legală este rezoluțiunea a cărei cauză este prevăzută expres de lege. Cauzele legale sunt generale și speciale.
i) Cauzele legale generale
18. Cauzele legale generale de rezoluțiune sunt stabilite în dispozițiile legale aplicabile tuturor contractelor în genere. Aici includem cauzele fundamentate pe ideea de neexecutare a obligației contractuale și anume: conceptul de neexecutare esențială a obligației (art. 916) și cel de neexecutare după acordarea termenul suplimentar pentru executare (art. 917). Tot în cadrul sistemului de remedii juridice, legea permitea rezoluțiune pentru evenimente asimilate neexecutării: neexecutare anticipată a obligației (art. 918) și lipsa asigurărilor adecvate ale executării (art. 919). De asemenea, rezoluțiunea este una din soluții în cazul schimbării excepțională a circumstanțelor (situație denumită tradițional impreviziune sau hardship) (art. 1083).
19. În linii mari, aceste cinci cauze generale legale de rezoluțiune continuă reglementarea din redacția anterioară a C. civ., doar că într-o manieră mai exactă și sistemică.
20. Conform concepției deja statornicite, termenul „neexecutarea” obligației înseamnă orice abatere, cu sau fără justificare, de la executarea corespunzătoare a obligației și include:
— neexecutarea totală sau parțială a obligației (e.g. marfa nu este livrată deloc; lucrarea este executată pe jumătate);
— executarea necorespunzătoare (e.g. lucrarea are vicii materiale); sau
— executarea cu întârziere a obligației (art. 901 alin.(5)) (e.g. serviciul este oferit calitativ, dar după termenul convenit în contract).
În plus, alin.(6) permite părților contractante pot prevedea că și alte evenimente decât neexecutarea obligației acordă creditorului toate sau unele dintre mijloacele juridice de apărare prevăzute la art. 901 alin. (1).
21. O precizare importantă pe care o găsim în art. 901 alin.(2) este că creditorul poate recurge la remediul rezoluțiunii indiferent dacă neexecutarea obligației contractuale este justificată sau este fără justificare. În alte cuvinte, pentru a invoca o cauză legală generală de rezoluțiune nu este necesar ca neexecutarea obligațiilor de către debitor să fie culpabilă [Pentru o concluzie similară în redacția anterioară a C. civ., v. Octavian Cazac, op. cit., p. 334, 335 și 347. Doctrina românească subliniază că și Codul civil al României de la 2009 a abandonat culpa ca o condiție a neexecutării rezolutorii. În acest sens, v. Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod civil. Biblioteca de Drept Privat: Tomul 20, Universul Juridic, București, 2012, p. 196 și urm.; Nora Daghie, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor, Universul Juridic, București, 2013, p. 182].
ii) Cauzele legale speciale
22. Cauzele legale speciale de rezoluțiune sunt prevăzute de regulile speciale aplicabile unui sau mai multor contracte determinate, cum ar fi art. 1193, care acordă vânzătorului un drept special de rezoluțiune a vânzării-cumpărării sub rezerva proprietății în considerarea ideii că vânzătorul a acordat un credit comercial și survine un eveniment de natură să îl lipsească pe vânzător de încrederea că cumpărătorul va mai plăti ratele rămase ale prețului.
23. Arareori cauzele legale speciale de rezoluțiune vin doar să facă trimitere la cauzele legale generale (cum ar fi art. 1219 alin.(1)). Unul din scopurile Legii de modernizare a fost excluderea cauzelor legal speciale care doar repetă cauzele generale de rezoluțiune, sau uneori chiar le repetă impropriu, cum ar fi sintagma „neexecutarea obligațiilor”, care nu pune accentul pe caracterul esențial al neexecutării sau la nevoia de a acorda un termen suplimentar pentru executare.
24. Alteori, sunt stabilite cauzele speciale ale rezoluțiunii, nelegate de neexecutarea obligațiilor contractuale în genere. În cazul contractelor intuitu personae sau de consumator, legea ar putea acorda părților sau uneia dintre ele dreptul de a rezolvi raportul contractual fără a invoca vreun motiv, ca, de exemplu, art. 1348, 1429 alin.(1), 1499 [în limbajul juridic din Franța și România, dreptul de a face să înceteze contractul fără motiv este denumit revocare (în cazul contractelor cu executare instantanee) sau denunțare (în cazul contractelor cu executare succesivă)]. Legea poate scuti de necesitatea de a motiva rezoluțiunea contractelor încheiate pe termen nedeterminat, cum ar fi, de exemplu, art. 1085, 1281, 1379 alin.(2), 1548 [Explicația oferită de către autorul român Paul Vasilescu este că soluția ține de salvarea libertății contractuale a părților și de perioada indefinită pe care a fost încheiată convenția, contractanții neputând fi ținuți etern de un angajament contractual, denunțarea fiind o modalitate de a își redobândi libertatea (personală); v. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 459]. Pentru a proteja cealaltă parte de riscurile asociate cu o încetare imediată a contractului fără motiv de fond, partea care declanșează rezoluțiunea este ținută să respecte un anumit termen de preaviz.
b) Cauze convenționale
25. Convențională este rezoluțiunea a cărei cauză nu rezultă din lege, ci este prevăzută în mod expres de contract. Părțile își pot rezerva dreptul la rezoluțiune (art. 1084 alin.(2)). Doctrina denumește o asemenea clauză pact comisoriu (lex commissoria) sau, mai recent, clauză rezolutorie.
26. În primul rând, părțile pot clarifica cazurile în care este aplicabilă o cauză legală de rezoluțiune. Așadar, contractul poate prevedea:
— executarea întocmai a fiecărei obligații este de esența contractului;
— o parte poate recurge la rezoluțiune nu doar pentru o neexecutare esențială (art.916), ci și pentru una mai puțin importantă;
— durata concretă a termenului suplimentar care urmează a fi acordat și a expira, după ce se poate rezolvi raportul contractual în temeiul art. 917.
27. În al doilea rând, părțile pot rezerva dreptul de rezoluțiune a raportului contractual la discreția absolută a uneia dintre ele. Astfel de clauze vor fi supuse principiului transparenței, adică din formularea lor trebuie să rezulte clar că intenția părților a fost stabilirea unui drept, supus doar voinței discreționare a unei părți.
2) Cauzele legale generale ale rezoluțiunii
28. În cele ce urmează, vom discuta cauzele legale generale ale rezoluțiunii contractului.
a) Neexecutarea esențială a contractului
29. Contractele ar trebui să fie executate până la capăt, chiar dacă au fost încălcate. Încălcarea comisă de o parte contractantă nu ar trebui să servească celeilalte părți drept pretext pentru a „rupe” contractul care, poate, nu îi mai este avantajos din alte motive. Legea îndreptățește cealaltă parte contractantă la rezoluțiune doar atunci când încălcarea este suficient de serioasă. În acest scop, a fost introdus testul de neexecutare esențială a contractului.
30. Conceptul de neexecutare esențială își are originea în sistemul de drept anglo-saxon (denumit fundamental non-performance sau fundamental breach). C. civ. reglementează, la art. 916, această figură juridică după modelul Convenției ONU privind contractele de vânzare internațională de mărfuri (art. 25) și Principiilor Dreptului European al Contractelor [Elaborate în 2002 de un grup de academicieni conduși de profesorul Ole Lando. Vezi: http://www.jus.uio.no/lm/eu.contract.principles.parts.1.to.3.2002/ . În 2008 aceste principii au fost incorporate în DCFR].
31. În loc să dea o definiție teoretică neexecutării esențiale, o abordare reușită a C. civ. este de a enumera cazurile de neexecutare esențială cel mai des întâlnite, insuflând astfel mai multă certitudine în raporturile contractuale. Alineatul (2) din art. 916 enumeră patru ipoteze, „circumstanțe”, fiecare permițând a delimita o neexecutare esențială de celelalte tipuri de neexecutări. Aceste patru cazuri nu sunt exhaustive, deși formularea lor generală le permite să cuprindă majoritatea situațiilor care pot fi concepute. Așadar, neexecutarea este esențială în una dintre situațiile ce urmează.
i) Privarea părții contractante de așteptările contractuale
32. Rezoluțiunea este esențială când neexecutarea obligației contractuale privează în mod substanțial creditorul de ceea ce se putea aștepta în baza contractului, în raport cu întregul raport contractual sau tranșa supusă rezoluțiunii, cu excepția cazului în care la momentul încheierii contractului debitorul nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă în mod rezonabil acel rezultat.
Astfel, criteriul conține două elemente:
— privarea de scopul urmărit prin contract;
— scopul să fie previzibil.
33. În privarea de scopul urmărit în contract, termenul privare nu poate fi redus la un prejudiciu patrimonial, ci trebuie interpretat într-un sens mai larg, care include și prejudicii nemateriale sau lezarea unor simple interese, așa cum pierderea unui client, pierderea posibilității de a revinde, pierderea reputației etc.
34. Accentul trebuie pus pe așteptarea contractuală a părții vătămate: ceea ce ea aștepta de la executarea contractului. Așteptarea unei părți de la executarea contractului este criteriul central în determinarea existenței unei neexecutări esențiale. Acest criteriu face ca determinarea neexecutării esențiale să fie mai obiectivă, întrucât contractul însuși stabilește obligațiile părții și tot contractul relevă importanța acestor îndatoriri. Pe cale de consecință, nu interesul personal și subiectiv al părții vătămate contează, ci așteptările care pot fi deduse privind în contract [v. Peter Huber, Typically German – Two Contentious German Contributions to the CISG în 2011 Annals of the Faculty of Law of Belgrade, International Edition, 2011, nr. 150, p. 150-161].
De exemplu, bunul cumpărat nu poate fi utilizat în scopul prevăzut în contract sau în scopul lui obișnuit; cumpărătorul nu a primit prețul, deși scadența a survenit; beneficiarul întreținerii nu primește hrana, îngrijirea de care are nevoie sau le primește doar amenințându-l pe dobânditor cu rezoluțiunea; antreprenorul construiește o clădire cu vicii care stau la fundamentul construcției și nu pot fi remediate decât distrugând construcția etc. Aici, rolul central îl joacă conceptul de interes: preocuparea și atenția pe care creditorul o acorda executării contractului au fost zădărnicite, nu a fost atins scopul urmărit prin contract.
35. Aplicarea acestui criteriu al caracterului esențial depinde și de tipul neexecutării.
1) Neexecutarea totală îndreptățește, de regulă, rezoluțiunea imediată, și nu este necesar a căuta cea mai importantă prestație din contract, pentru a cărei executare creditorul a încheiat contractul, și nici a cerceta în ce măsură această prestație importantă a fost încălcată. Totuși, pentru mai multă siguranță, creditorul poate acorda un termen suplimentar conform art. 917 alin.(1).
2) Executarea necorespunzătoare prezintă probleme de apreciere. Una dintre ele constă în a ști a câta parte din prestație trebuie să fie lipsă, pentru ca să priveze creditorul de ceea la ce se aștepta de la contract: 10%, 25%, 50%, 75% sau tocmai 100%? Sensul criteriului examinat este că nu contează atât mărimea neexecutării, cât importanța pe care creditorul a atribuit-o părții neexecutate din prestație.
O încălcare a cerințelor calitative (bunul și lucrările cu vicii etc.) este esențială atunci când viciul împiedică în mod considerabil folosința bunului ori rezultatul lucrării sau când bunul ori lucrarea sunt ireparabile. Faptul dacă un viciu care poate fi înlăturat este esențial ține în mare măsură și de elementul temporal. Dacă încălcarea termenului de predare a bunului sau a lucrării este esențială, am avea argumente să spunem că un viciu esențial reparabil este o neexecutare esențială a contractului. Dacă nu suntem într-o astfel de situație și dacă viciul nu este înlăturat în termenul stabilit, el poate deveni o neexecutare esențială a contractului.
3) Întârzierea în executare există dacă, până la declararea rezoluțiunii de către creditor, debitorul execută obligația după scadența ei. De regulă, o astfel de evoluție trebuie examinată prin prisma următorului criteriu legal (art. 916 alin. (2) lit. b)), și anume a constata că timpul era un factor esențial al prestației. Dacă însă nu este urmată de executare propriu-zisă, întârzierea constituie o neexecutare totală (sau parțială dacă s-a întârziat în raport cu o parte din prestație) și se va aplica regimul analizat mai sus.
36. Scopul să fie previzibil este al doilea element al acestui criteriu („cu excepția cazului când debitorul […] nu a prevăzut și nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat”). Acest element este o limitare a primei trăsături expuse, scopul de bază fiind protejarea debitorului de așteptările creditorului pe care debitorul nu putea să le prevadă. Se prezumă că scopul îi era cunoscut debitorului sau că el trebuia să îl cunoască. Totuși, prezumția poate fi răsturnată de debitor.
37. Faptul că scopul era previzibil sau imprevizibil se determină prin aplicarea a două „teste”: unul subiect și altul obiectiv. În testul subiectiv, debitorul este întrebat dacă cunoștea, la încheierea contractului, scopul urmărit de creditor prin contract. Pentru ca debitorul să nu invoce neglijența sau imprudența sa, se impune și un test „obiectiv”: ar fi putut să prevadă acest scop sau nu. Este curios faptul că legea nu întreabă, ca de obicei, dacă acesta trebuia să prevadă, ci dacă putea să prevadă. Ultimul criteriu este mai larg și mai exigent față de debitor: chiar dacă nu trebuia să acorde atenție unei informații, dar dacă el a putut să îi acorde atenție, scopul dorit de creditor este previzibil. Sintagma „în mod rezonabil” face trimitere la aprecierea pe care ar da-o o persoană „rezonabilă” în aceleași condiții și în aceeași situație ca și debitorul. Este vorba de corespondența dintre părți, de informațiile dezvăluite cu ocazia negocierilor, de informațiile din contract (inclusiv și în special în preambulul contractului).
Rezultă că părțile ar trebui să acorde atenție acestor consecințe din contract și din informația suplimentară prezentată, în principiu, la momentul încheierii contractului. De exemplu, consecințele deosebit de serioase în cazul primirii mărfurilor cu întârziere datorită lipsei de spațiu de depozitare; caracterul vital al certificării/autorizării sanitare pentru plasarea mărfurilor pe piața de larg consum.
38. Referința la tranșa relevantă din executare în lit. a) este importantă în raport cu cazurile în care obligațiile contractuale se execută în tranșe sau sunt altfel divizibile. În aceste cazuri, efectul art. 920 este că, dacă o parte separată a contraprestației se poate aloca fiecărei tranșe, creditorul în mod normal nu va putea să declare rezoluțiunea întregului raport contractual doar fiindcă el a fost substanțial privat de ceea ce el se aștepta în privința unei tranșe divizibile. Așadar, într-un contract de livrare lunară a mărfurilor pe o durată de 10 ani, o întârziere sau o neconformitate în privința livrării dintr-o lună poate constitui o neexecutare esențială în privința acelei luni, dar nu în privința întregului contract privit în ansamblu [DCFR, p. 855].
ii) Executarea întocmai a obligațiilor ține de esența contractului
39. Natura esențială a executării cu strictețe, fără nicio abatere, poate reieși expres din informațiile pe care creditorul le-a adus la cunoștință debitorului în timpul negocierilor; sau din formularea contractului („va preda bunul doar și exclusiv până la”; „are dreptul să refuze lucrarea dacă este predată cu întârziere”; „în niciun caz, locatarul nu va”; sau folosesc așa termeni ca „strict”, „precis”, „absolut”, „cel târziu” etc.).
40. La fel, caracterul esențial poate deriva, în mod implicit, din natura obligației. Exemplul cu pomul de Crăciun care trebuie livrat înainte de Crăciun este mai mult decât tradițional. În general, putem menționa că orice prestație legată de un eveniment unic care se produce la o dată determinată: predarea rochiei de nuntă către mireasă înainte de nuntă; reparația unui complex sportiv înainte de o competiție de nivel național sau internațional; livrarea de băuturi răcoritoare spre a fi vândute la o sărbătoare, o festivitate publică etc.
iii) Neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă.
41. Acest criteriu pune accent pe latura subiectivă a neexecutării, mărimea cantitativă a neexecutării fiind mai puțin relevantă. Scopul criteriului este de a sancționa acele situații în care debitorul refuză expres executarea și nu poate invoca motive serioase (de exemplu, imposibilitatea, un caz fortuit) și nu execută mai mult din capriciu, „din principiu”. O asemenea atitudine este contrară bunei-credințe, iar fundamentul acestei cauze de rezoluțiune îl vedem tot în neatingerea scopului urmărit de către creditor prin încheierea contractului, însă nu în ceea ce ține de prestația propriu-zisă, ci de atitudinea de bună-credință pe care el o aștepta de la debitor.
42. Neexecutarea intenționată poate apărea sub următoarele forme:
1) Refuzul expres de a executa. Rezoluțiunea poate fi declarată fără stabilirea unui termen suplimentar (imediat) dacă debitorul a respins în mod cert și definitiv executarea, adică nu a executat în mod intenționat. Refuzul cert poate rezulta atât dintr-o declarație expresă (o afirmație orală, o scrisoare etc.), cât și din comportamentul cert al debitorului (debitorul nu se pregătește de executare, refuză orice comunicare cu creditorul etc.). De exemplu, după ce a încheiat un contract de prestare a serviciilor de deservire tehnică a computerelor, clientul a comunicat prestatorului că firma sa nu mai are nevoie de serviciile lui. Astfel, clientul a respins executarea tuturor obligațiilor lui bazate pe contract. În fine, nu este relevant faptul că debitorul refuză, pur și simplu, să execute sau că nu poate executa, sau că nu este gata de executare;
2) Refuzul implicit de a executa. Nu întotdeauna este necesară o declarație expresă pentru a înțelege refuzul de a executa obligațiile contractuale. Refuzul poate fi dedus din exprimările sau comportamentul persoanei. Astfel, refuzul se subînțelege atunci când o persoană rezonabilă, care se află în pielea părții inocente [creditorului], ar înțelege în mod clar că cealaltă parte nu mai dorește să fie ținută de contract (de exemplu, amână în continuu executarea fără motive întemeiate etc.) sau execută doar într-un mod care contravine substanțial obligațiilor ce îi incumbă sau folosește o altă modalitate (de exemplu, plătește un preț mai mic; predă alt bun decât cel convenit; construiește modificând proiectul etc.).
3) Declarația părții că nu este gata să execute;
4) Interpretarea abuzivă și neîntemeiată a contractului. Totuși, acest temei nu îl putem aplica dacă există dubii în interpretarea unei clauze formulate nereușit;
5) Rezoluțiunea neîntemeiată a contractului. Dacă o parte pretinde a rezolvi contractul în împrejurări în care ea nu are dreptul să o efectueze, comportamentul ei constituie o neexecutare din intenție, iar rezoluțiunea este declarată cu rea-credință, adică nu pentru a se apăra contra lezării intereselor sale de către cealaltă parte contractantă prin neexecutarea obligațiilor, ci pentru a se elibera, pur și simplu, de executarea propriilor obligații. Dată fiind împrejurarea că nu este întemeiată, pretinsa rezoluțiune nu va produce efectele unei rezoluțiuni. Prin urmare, creditorul va putea rezolvi contractul el însuși;
6) Intentarea unei acțiuni în judecată poate fi interpretată ca o neexecutare intenționată când este făcută cu scopul de a abandona contractul și nu de a soluționa o divergență, pe care ambele părți au încercat în prealabil să o soluționeze pe cale amiabilă, iar, ulterior, s-ar fi cerut asistența instanței de judecată.
d) Neexecutarea dă creditorului motiv să creadă că nu poate conta pe executarea din partea debitorului în viitor.
43. Acest criteriu se aplică ori de câte ori debitorului îi incumbă prestații succesive sau continue, indiferent dacă este un contract cu executare succesivă, ca, de exemplu, o locațiune, sau dacă este un contract cu executare dintr-o dată, numai că prestația este eșalonată, ca, de exemplu, vânzarea în rate. Nu este necesar ca încălcarea să întrunească unul dintre criteriile de mai sus, adică să fie esențială. Relevantă este gravitatea acestei încălcări față de viitoarele prestații despre care creditorul are temerea că, de asemenea, vor fi încălcate, având în vederea neexecutarea produsă. După cum s-a menționat, este cazul când o serie de încălcări, dintre care niciuna nu este esențială sau nu constituie temei suficient pentru teama de o viitoare neexecutare esențială, luate împreună, dau temei suficient pentru o asemenea temere [Jamming Shen, Declaring the Contract Avoided: The U.N. Sales Convention in the Chinese Context în New York International Law Review. Vol. 10, 1997, nr. 1, p. 7-57].
44. Concluzionăm că simpla neexecutare esențială a contractului este suficientă pentru a declanșa rezoluțiunea contractului. Legea nu impune alte condiții. În special, pentru a da aplicare art. 916, nu este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere. Așa cum deja am arătat, nu este necesar ca neexecutarea obligațiilor să fie culpabilă [doctrina românească recentă subliniază că și Codul civil al României a abandonat culpa ca o condiție a neexecutării rezolutorii. În acest sens, v. Ionuț-Florin Popa, op. cit., p. 196 și urm.; Nora Daghie, op. cit., p. 182].
b) Neexecutarea contractului după termenul suplimentar acordat
45. În conformitate cu art. 917 alin. (1), creditorul are dreptul la rezoluțiune în caz de neexecutare a obligației contractuale dacă i-a acordat debitorului, prin notificare, un termen suplimentar rezonabil pentru executare, iar debitorul nu a executat în acest termen.
Conform acestei cauze legale generale de rezoluțiune, nu contează dacă, după expirarea termenului suplimentar acordat, neexecutarea este esențială sau nu. Singura excepția este că dreptul de rezoluțiune nu poate invocat pe temeiul art. 917 dacă neexecutarea este de-a dreptul minoră (art. 917 alin.(3)), adică apare doar ca un pretext.
46. Acest mecanism a fost preluat de C. civ. din sistemul BGB, unde poartă denumirea de Nachfrist (adică, termen suplimentar ultimativ) [W. Ernst, Comentariu (la § 323), MuKoBGB].
47. După cum s-a observat în mod judicios, procedura de stabilire a unui termen suplimentar oferă certitudine, claritate și previzibilitate într-o situație incertă. Atunci când neexecutarea este doar parțială și/sau creditorul nu dorește să rezolve contractul, ci are nevoie de prestație în natură, este recomandabilă stabilirea unui termen suplimentar. Astfel, dreptul de a rezolvi nu este condiționat strict juridic de existența unei neexecutări esențiale, iar creditorul nu va fi ulterior ținut să facă dificila probă a faptului că este întrunit unul dintre criteriile art. 916 alin.(2). Așadar, efectul real al notificării este de a face termenul suplimentar stabilit ca fiind esențial și final. Notificarea termenului suplimentar poate fi asimilată cu un „ultimatum”.
48. Stabilirea termenului suplimentar îi impune o limitare creditorului: atât timp cât termenul suplimentar nu a expirat, creditorul nu poate exercita un drept incompatibil cu stabilirea termenului adițional. Aceste acțiuni, după cum am menționat, contravin direct scopului în care a fost stabilit termenul adițional, și anume acela de a obține executarea corespunzătoare. Prin urmare, sunt contrare bunei-credințe.
Stabilirea termenului suplimentar nu este o procedură de „punere în întârziere”.
49. Procedura stabilirii termenului suplimentar este reglementată de art. 917 și constă în etapele care urmează:
#1 Debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestație scadentă. Formele neexecutării au fost analizate mai sus.
#2 Creditorul adresează o notificare debitorului prin care cere executarea obligației și stabilește un termen-limită până la care el va mai accepta prestația. Nu este necesar ca notificarea să poarte formă scrisă. Ea trebuie să indice:
— prestația care se așteaptă de la debitor; de exemplu, notificarea adresată de vânzătorul unui teren cumpărătorului ar trebui să specifice prețul sau partea din preț care rămâne neplătită;
— un termen rezonabil în care prestația să fie executată; așadar, creditorul nu poate stabili orice termen, la discreția sa, ci doar un termen rezonabil. Cerința stabilirii unui termen rezonabil are scopul de a împiedica creditorul să stabilească un termen simbolic, cu intenția vădită de a rezolvi contractul. Acest comportament ar fi contrar bunei-credințe.
50. Potrivit art. 917 alin.(2), Dacă termenul acordat este nerezonabil de scurt sau nu s-a fixat niciun termen, creditorul poate rezolvi doar după expirarea unui termen rezonabil din data când notificarea produce efecte.
51. Caracterul rezonabil al termenului se apreciază în mod obiectiv, luând în considerare natura și scopul elementului supus aprecierii, circumstanțele cazului, precum și uzanțele și practicile pertinente (art. 12). Prin urmare, în diferite cazuri, rezonabile vor fi diferite termene. Considerăm că aprecierea a ceea ce este rezonabil ar trebui să pornească de la scopul stabilirii termenului adițional: debitorul să execute obligația ori să remedieze executarea necorespunzătoare. Se vor lua în considerare: natura și complexitatea prestațiilor, acțiunile pe care debitorul trebuie să le întreprindă pentru a executa prestația, timpul pe care l-a avut pentru executare; obstacolele în calea executării corespunzătoare a prestației, precum și măsura în care a întârziat și consecințele întârzierii, posibilitățile debitorului și interesul creditorului; durata normală a perioadei de livrare; natura prestației (de exemplu, livrarea unui echipament complex), precum și natura obstacolului care a împiedicat executarea adecvată la scadență [v. Fritz Enderlein. Dietrich Maskow, International Sales Law. United Nations Convention on Contracts for the International Sale of Goods. Convention on the Limitation Period in the International Sale of Goods. A Commentary. New York, ed. Oceana Publications, 1992, p. 181 și urm.]. În fine, termenul ar trebui să fie suficient ca debitorul să poată, efectiv, executa.
52. Această cerință nu întotdeauna îl satisface pe creditor, căci ar putea, între timp, să piardă interesul în executare și să aibă un drept legal de rezoluțiune pe temeiul neexecutării esențiale. Atunci, „intră în joc” prima cauză a rezoluțiunii legale pentru neexecutare, și anume neexecutarea esențială a contractului.
53. Faptul că creditorul nu stabilește un termen sau că stabilește un termen necorespunzător de scurt nu anulează notificarea, ci se consideră că a stabilit un termen rezonabil. Chiar dacă i s-a stabilit un termen nerezonabil, debitorul nu se poate apăra, ci trebuie să execute în termenul pe care l-ar putea demonstra că este rezonabil, astfel încât, în caz de litigiu, judecătorul să aprecieze care dintre termene este rezonabil (cel stabilit de creditor sau cel folosit real de către debitor pentru executare).
Spre deosebire de redacția anterioară a C. civ., art. 917, nu mai cere o declarație privind consecințele neexecutării în conformitate cu notificarea.
54. Răspunsul la notificare se poate rezuma la una dintre următoarele situații [E. Kimbel, Nachfrist Notice and Avoidance under the CISG în Journal of Law and Commerce, 1999, nr. 19, p.301 și urm.]:
— debitorul poate răspunde prin executarea prestației în interiorul termenului, ceea ce constituie cel mai bun rezultat pentru un creditor care își dorește executare în natură. Creditorul este obligat să primească prestația. Totuși, el va conserva dreptul său la despăgubiri pentru întârziere;
— debitorul poate declara că nu va executa în interiorul termenului. În acest caz, creditorul sau poate rezolvi contractul imediat, sau va cere executarea prestației în natură ori despăgubiri. De asemenea, el va conserva dreptul său la despăgubiri pentru întârziere;
— debitorul nu execută până la expirarea termenului suplimentar stabilit; drepturile creditorului sunt similare celor indicate la situația anterioară;
— debitorul ar putea promite că execută prestația, precizând că o va face abia după expirarea termenului; creditorul ar putea interpreta această promisiune ca un refuz de a executa în interiorul termenului și recurge la drepturile indicate în situația de mai sus; sau creditorul poate accepta această promisiune, care, teoretic, va fi interpretată ca o prelungire a termenului stabilit sau ca un nou termen, suplimentar.
c) Neexecutarea esențială anticipată a contractului
55. Există neexecutare anticipată a contractului atunci când, chiar înainte de scadență, apar semnele riscului real al neexecutării esențiale din partea debitorului, astfel încât nu este economic și nici just pentru creditor să aștepte scadența obligațiilor creditorului pentru a invoca rezoluțiunea [v. Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod civil (I.) În: Revista Română de Drept Privat, 2010, nr. 5, p. 107]. C. civ. conține mai multe texte care se bazează pe același principiu: o neexecutare care este previzibilă în mod rezonabil trebuie, în scopul apariției remediilor creditorilor, egalată cu o neexecutare la scadență. Este vorba de art. 864, 914 alin.(2) și 918.
Așadar, în cazul în care apar indicii că debitorul nu va executa la scadență, legea acordă creditorului trei mijloace de apărare: a) suspendarea executării propriei obligații (excepție de precaritate); b) înaintarea cererii de a se executa anticipat sau de a se acorda garanții; c) rezoluțiunea raportului contractual cu condiția că se așteaptă o neexecutare esențială.
56. Art. 918 acordă un drept de rezoluțiune dacă:
— debitorul a declarat că nu va executa obligația sau pe altă cale este clar că nu o va executa;
— neexecutarea care se așteaptă ar fi fost esențială.
Articolul acordă creditorului dreptul la rezoluțiune dacă debitorul a renunțat la contract, anunțând că el nu va executa ori dacă în alt mod este clar că debitorul va săvârși o neexecutare esențială. Va trebui să existe o nedorință sau neputință vădită de executare în care, totodată, neexecutarea va fi esențială.
Ilustrația 1 În ianuarie o societate de construcții se obligă să construiască o casă pentru O și să înceapă lucrul la 1 mai. În aprilie societatea îi spune lui O că, din cauza dificultăților cu forța de muncă, ea nu va putea executa contractul. O imediat declară rezoluțiunea întregului raport contractual. [v. DCFR, Vol. I, p. 867, Ilustrația 1]
d) Rezoluțiunea pentru lipsa asigurărilor adecvate ale executării
57. Art. 919 acordă un drept de rezoluțiune dacă:
— creditorul care crede în mod rezonabil că va avea loc o neexecutare;
— neexecutarea care se așteaptă ar fi fost esențială;
— creditorul cere de la debitor, prin notificare, asigurări adecvate ale executării corespunzătoare.
58. Ținut de obligația generală de bună-credință (art. 776), creditorul trebuie să ceară tipul de asigurare a executării care este posibil și rezonabil în raport cu natura neexecutării. De exemplu, dacă un cumpărător are dificultăți financiare, vânzătorul ar putea solicita prezentarea unei garanții bancare. Dacă în practica dintre părți nu se utilizează garanții bancare (sunt instrumente costisitoare, iar obținerea lor este un proces de durată), cumpărătorul poate considera solicitarea drept nerezonabilă dacă, în schimb, prezintă dovada unui disponibil suficient în conturile sale bancare.
59. Pe drept cuvânt s-a spus că această cauză a rezoluțiunii are ca scop protecția intereselor părții contractante care crede, pe motive rezonabile, că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute o obligație la scadență, dar care ar putea să ezite să recurgă la rezoluțiune pentru neexecutare anticipată în cazul în care ar apărea dovezi că, totuși, cealaltă parte ar fi executat [DCFR, Vol. I, p. 871]. În absența unei asemenea reguli, creditorul ar fi în dilemă. Să aștepte până la scadență pentru executare ar însemna pierderi mari dacă executarea așa și nu are loc. Să recurgă rezoluțiune pentru neexecutare anticipată ar putea însemna răspundere pentru prejudiciu dacă ulterior se constată că nu era clar că cealaltă parte ar fi săvârșit o neexecutare esențială. Art. 919 permite creditorului să ceară o garanție de executare, în lipsa căreia remediul rezoluțiunii poate fi folosit în siguranță.
Dacă debitorul nu înlătură incertitudinea în termenul stabilit, creditorul va avea dreptul de a rezolvi contractul cu efect imediat, chiar dacă scadența propriu-zisă nu a survenit.
▮III. Exercitarea dreptului de rezoluțiune
1) Dreptul de a alege
60. Intervenirea unei cauze de rezoluțiune a contractului (cum ar fi neexecutarea esențială a contractului) nu este prin sine un eveniment rezolutoriu, fiindcă asupra provocării rezoluțiunii decide intenționat partea îndreptățită.
61. În cazul în care apare dreptul la rezoluțiune, creditorul are dreptul de a alege între rezoluțiune sau menținerea contractului și de a cere executarea silită a obligației, fie în natură, fie prin echivalent bănesc (v. art. 901 alin.(1) care precizează că remediile se aleg de către creditor, și nu debitor). După cum s-a arătat, dreptul la rezoluțiune, ca tehnică juridică, este unul potestativ. Dacă acest drept se întemeiază pe un motiv (nu este discreționar), atunci este și un remediu juridic. De aici rezultă următoarele concluzii:
— rezoluțiunea nu produce efect în mod automat, cu excepția rezoluțiunii de drept, care intervine în temeiul unei clauze rezolutorii;
— rezoluțiunea nu poate fi declarată de către debitorul care a încălcat;
— rezoluțiunea nu poate fi declarată de judecător din oficiu, întrucât astfel s-ar încălca principiul disponibilității în procesul civil.
62. Totuși, dreptul de a alege al părții îndreptățite este supus unor limitări atunci când rezoluțiunea își are cauza în neexecutarea obligației, după cum urmează.
a) Chiar dacă există o neexecutare esențială (și a apărut dreptul la rezoluțiune), dar s-a acordat un termen suplimentar în sensul art. 917, dreptul de a declara rezoluțiunea este suspendat conform art. 910 alin.(1), iar creditorul nu poate recurge la el până la expirarea acestui termen;
b) Dreptul la rezoluțiune pentru motiv de executare tardivă sau altfel necorespunzătoare este unul temporar, supus unui termen de decădere (art. 920 alin.(1)). De asemenea, rezoluțiunea pentru neexecutare întemeiată pe art. 917, 918 sau 919 este supusă unui termen de decădere rezonabil (art. 920 alin.(3)). Per a contrario, doar rezoluțiunea pentru neexecutare întemeiată pe art. 916 (neexecutarea esențială) nu este supusă unui termen de decădere cu o condiție: că neexecutarea este totală. Dacă însă neexecutarea constă în tardivitate sau neconformitate, alin.(1) de la art. 920 instituie același termen rezonabil de decădere.
În mod normal, părțile ar trebui să convină prin contract asupra termenului în care poate fi declarată rezoluțiunea. În lipsa unei astfel de clauze, dacă creditorul îndreptățit să rezolve contractul va ezita să aleagă între rezoluțiune și menținerea contractului, debitorul se va afla în incertitudine juridică. El nu va ști care va fi soarta contractului și nici dacă trebuie să se pregătească pentru executarea corespunzătoare a obligației. Atunci, legea acordă debitorului dreptul de a-l „soma” pe creditor, informându-l într-un termen rezonabil ce alege: rezoluțiunea sau executarea de mai departe a contractului. Dacă nu exercită dreptul de rezoluțiune până la expirarea termenului stabilit, creditorul pierde dreptul de rezoluțiune.
Dacă, după apariția dreptului de rezoluțiune, debitorul execută totuși prestația, deci suntem doar în prezența unei întârzieri, creditorul trebuie să exercite cu promptitudine rezoluțiunea. Termenul rezonabil trebuie aici înțeles: mai mult, mai puțin, imediat [v. Fritz Enderlein. Dietrich Maskow, op. cit., p. 193].
Regula dată se explică, în primul rând, prin tendința generală de a menține legătura contractuală (principiul favor contractus), în al doilea rând, prin prezumția că, pierzând interesul de a executa, creditorul ar trebui să refuze primirea prestației, ori să o restituie imediat debitorului.
c) fiind un remediu pentru neexecutare, dreptul de rezoluțiune este prescriptibil. Potrivit art. 901 alin.(7), declarația creditorului nu produce efectul rezoluțiunii dacă la acea dată dreptul la rezoluțiune era prescris extinctiv, iar debitorul invocă această excepție înainte sau după declarație. La rândul său, dreptul la rezoluțiune pentru neexecutarea obligației se prescrie extinctiv la data prescrierii extinctive a obligației a cărei neexecutare întemeiază rezoluțiunea (art. 395 alin.(9)). Deci, notificarea de rezoluțiune dată de creditor după expirarea termenului de prescripție este ineficientă, iar debitorul poate invoca împrejurarea dată și ulterior primirii notificării de rezoluțiune.
2) Domeniul de aplicare al rezoluțiunii
63. Excluderea distincției dintre rezoluțiune (cu efect restitutiv) și reziliere (fără efect restitutiv) a fost însoțită de o soluție nouă, cuprinsă în art. 920, care determină domeniul de aplicare al rezoluțiunii (rezoluțiunea totală vs rezoluțiunea parțială) în funcție dacă raportul contractual este divizibil sau indivizibil.
a) Raporturile contractuale indivizibile
64. Art. 920 alin.(1) prevede regula generală că, dacă obligațiile debitorului rezultate din contract sunt indivizibile, creditorul poate recurge doar la rezoluțiunea totală, adică poate rezolvi raportul contractual doar în întregime.
b) Raporturile contractuale divizibile
65. Reglementarea ține cont de două tipuri de divizibilitate. Un tip apare atunci când obligațiile viitoare ale debitorului trebuie executate în tranșe ori rate separate. Celălalt tip se manifestă atunci când executarea obligațiilor este divizibilă ca conținut, dar nu în mod neapărat ca timp — de exemplu, când un agricultor s-a obligat într-un contract să cumpere două tractoare identice și unul din el este are un viciu esențial, în timp ce celălalt tractor nu are vicii.
Regula: rezoluțiunea parțială
66. În cazul în care un contract obligă la o serie de prestații de către una dintre părți, fiecare având o contraprestație care îi corespunde (în mod tipic, un preț separat pentru fiecare executare), obligațiile contractuale pot fi considerate divizibile într-o serie de tranșe separate. Aceeași regulă se aplică când obligațiile rezultate din contract trebuie executate în mod continuu în decursul unei perioade: chiar dacă executarea nu este împărțită în părți discrete, este totuși posibil de a aloca o plată pe bază zilnică sau săptămânală.
67. Dacă debitorul nu execută o tranșă, creditorul ar putea să dorească să înceteze obligațiile ambelor părți privitor la tranșă, inclusiv obligația de a accepta executarea acestei tranșe: de exemplu, într-un contract de prestări servicii, clientul ar vrea să angajeze un alt prestator să presteze serviciul. Totuși, nu va fi echitabil creditorul să aibă dreptul la rezoluțiune față de toate obligațiile rămase rezultate din contract, fiindcă neexecutarea, deși este esențială privitor la tranșa relevantă a obligațiilor debitorului, ar putea să nu fie esențială în privința întregului raport contractual. Tranșa din obligații care nu a fost executată ar putea să nu afecteze semnificativ restul drepturilor și obligațiilor, iar neexecutarea ar putea să nu se mai repete. În aceste circumstanțe, este echitabil de a permite creditorului să rezoluționeze raportul contractual doar în privința tranșei neexecutate din obligația debitorului, lăsând restul neatins [DCFR, Vol. I, p. 875].
Ilustrație Locatorul unui echipament pe o durată de 5 ani, cu chiria plătibilă lunar, anunță în anul 2 că în echipamentul de acel tip s-au descoperit erori și echipamentul trebuie retras imediat pentru reparații. Reparațiile vor dura cel puțin 10 zile, dar echipamentul va fi returnat cât de curând posibil. Locatorul nu poate oferi un echipament de substituire. Aceasta constituie o neexecutare a obligațiilor locatorului rezultate din contract. Locatarul ar putea pur și simplu să reducă prețul pentru durata în care echipamentul nu va funcționa, dar trebui să poată să închirieze un echipament de substituire pentru acea perioadă. Termenul minim al închirierii unui asemenea echipament este de o lună. Locatarul poate declara rezoluțiunea raportului contractual pentru luna în care echipamentul în mare parte va fi scos din funcțiune.” [DCFR, Vol. I, p. 875, Ilustrația 1]
68. Uneori obligația unei părți de a executa constă din tranșe distincte, iar neexecutarea afectează doar una din acele tranșe, însă plata care urmează a fi făcută pentru ele nu este împărțită în sume echivalente. Dacă, totuși, executarea primei părți contractante este cu adevărat divizibilă și plata poate fi alocată proporțional, rezoluțiunea poate fi parțială, adică este permisă în privința tranșei afectate [DCFR, Vol. I, p. 876].
Ilustrație Faptele sunt ca și în Ilustrația 2, dar prețul este o sumă unică pentru perioada de 50 de săptămâni. Prețul inițial a fost calculat de firma de servicii de curățire pur și simplu prin înmulțirea taxei la 50. Creditorul poate declara rezoluțiunea raportului contractual, și, prin aceasta, să înceteze obligațiile ambelor părți, în privința săptămânii ratate. [DCFR, Vol. I, p. 876, Ilustrația 3]
Excepția: rezoluțiunea totală a raportului contractual divizibil
69. Art. 920 alin.(2) lit. b) reglementează situațiile în care, chiar deși executarea este divizibilă, creditorul poate recurge la rezoluțiunea totală, adică poate rezolvi întregul raport contractual. Una din aceste situații este atunci când creditorul pierde în mod rezonabil interesul în executarea rămasă.
Ilustrație Un agricultor a comandat echipament de recoltare care urmează a fi livrat în două loturi, cu un preț separat pentru fiecare. Furnizorul i-a comunicat agricultorului că un lot este gata pentru livrare în termen, însă al doilea lot nu poate fi livrat la timp și, în realitate, nu poate fi livrat decât după sezonul de recoltare. În această situație agricultorul nu poate folosi primul lot și poate declara rezoluțiunea întregului raport contractual, și nu doar a tranșei care ține de al doilea lot de echipament. [DCFR, Vol. I, p. 876, Ilustrația 4]
70. Un alt caz când poate fi invocată rezoluțiunea totală, chiar dacă raportul contractual este divizibil, este situația când este clar că există o cauză pentru rezoluțiune în privința întregului, în special sub forma, unei neexecutări anticipate (art. 918) a tranșelor rămase.
3) Notificarea de rezoluțiune
Pentru modele de declarație / notificare de rezoluțiune → adnotarea la art. 921.
71. În principiu, rezoluțiunea este extrajudiciară sau unilaterală, spre deosebire de alte sisteme de drept în care rezoluțiunea este judiciară, adică se pronunță de judecător la cererea părții contractante îndreptățite.
72. Rezoluțiunea extrajudiciară este mai eficientă, mai economică, mai rapidă, mai în pas cu realitățile timpului nostru și cu principalele sisteme de drept și codificări internaționale. Într-un cuvânt, rezoluțiunea este mai modernă [v. Thomas Genicon, op. cit., p. 427].
73. În sistemul C. civ., de îndată ce are un drept la rezoluțiune a raportului contractual, de natură legală sau convențională, creditorul îl poate exercita prin declarație scrisă față de debitor (art. 921 alin.(1)). Din această normă juridică, pot fi deduse următoarele consecințe:
a) Rezoluțiunea nu operează de plin drept (ipso facto), cu excepția cazului când contractul prevede o clauză rezolutorie prin care s-a convenit că se consideră rezolvit la survenirea unei neexecutări anume.
Această regulă însă nu împiedică ca notificarea prin care se acordă un termen suplimentar pentru executare totodată să cuprindă și declarația de rezoluțiune sub condiție. În acest sens, art. 921 alin. (3) prevede că, în cazul în care notificarea făcută conform art. 917 prevede rezoluțiunea de plin drept dacă debitorul nu execută în termenul suplimentar acordat prin notificare, rezoluțiunea operează, fără vreo altă declarație, la expirarea respectivului termen sau a unei perioade rezonabile după notificare (care trebuie să fie mai lungă decât termenul acordat prin notificare).
b) Rezoluțiunea nu se prezumă, ci trebuie să fie certă. Refuzul de a primi prestația, în virtutea art. 861 alin.(3) și art.877 sau în alte temeiuri, nu este prin el însuși o declarație de rezoluțiune, astfel încât debitorul încă are posibilitatea de a face o nouă executare, corespunzătoare;
c) Pentru a rezolvi un contract nu se cere înaintarea acțiunii în judecată. Ca și în sistemul german și cel internațional (Convenția ONU privind contractele de vânzare internațională de mărfuri, Principiile Dreptului European al Contractelor), rezoluțiunea este, în principiu, extrajudiciară. Totuși, în unele cazuri, pentru un control ex ante al justificării rezoluțiunii, legea poate prevedea că rezoluțiunea se pronunță de către instanța de judecată. Este cazul art. 1083, care reglementează schimbarea excepțională a circumstanțelor și acordă dreptul debitorului aflat în dificultate de a cere ajustarea prestațiilor sau rezoluțiune de la instanța de judecată și nu prin notificare unilaterală. Totuși, în condițiile art. 1083 alin.(3) debitorul consumator ar putea evita o acțiune în justiție.
74. Declarația de rezoluțiune este o manifestare de voință a părții îndreptățite, adresată celeilalte părți contractante, privind rezoluțiunea. Ea constituie un act juridic unilateral, producând efecte juridice din momentul recepției de către partea destinatar conform regulilor privind notificările de la art. 22.
Mai mult decât atât, legea prevede un mecanism care protejează eficiența notificării de rezoluțiune chiar dacă apar incidente de comunicare către debitor. Așadar, dacă creditorul notifică debitorului rezoluțiunea pentru neexecutare și notificarea este expediată ori făcută corect, atunci întârzierea sau inexactitatea în procesul de transmitere a notificării sau faptul că ea nu a parvenit nu o împiedică să producă efecte. Notificarea produce efecte din momentul în care ar fi trebuit să ajungă în circumstanțe normale (art. 906).
75. Exigența formei scrise a notificării celeilalte părți contractante (de natură să faciliteze dovedirea rezoluțiunii și data acesteia) de la art. 921 alin.(1) se impune în considerarea consecințelor dramatice pe care rezoluțiunea o are asupra raportului contractual. În lipsă de formă scrisă a notificării, sancțiunea este că declarația de rezoluțiune nu va putea fi demonstrată prin proba cu martori (art. 322 alin.(1)), dar rămâne valabilă și poate fi demonstrată prin oricare alt mijloc de probă.
4) Controlul judiciar al rezoluțiunii
76. Rolul instanței de judecată se reduce la analiza împrejurărilor de fapt, în al căror temei se poate constata că s-a produs desființarea contractului.
77. Practica judiciară arată că justițiabilii se adresează, chiar în cazul contractelor guvernate de C. civ. în vigoare, instanțelor de judecată pentru desfacerea contractelor afectate de incidentul neexecutării ori alte cauze valabile. Realitatea este că, în unele situații contractuale patogene, partea care intenționează să rezolve contractul ar putea avea temeri întemeiate privind faptul că partea adversă nu va recunoaște temeinicia rezoluțiunii și că va refuza să își execute obligațiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii contractuale. Atunci, este indicat să declare rezoluțiunea direct prin acțiune judiciară și să solicite instanței sancționarea declarației sale și obligarea celeilalte părți contractante de a își executa obligațiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii contractuale. În plus, cu ocazia rezoluțiunii, reclamantul va putea înainta și alte pretenții, conexe, cum ar fi cea de plată a reparației prejudiciului cauzat prin neexecutare a contractului și chiar prin pierdere a contractului și prin necesitatea de a contracta, în altă parte, prestația dorită.
78. Noua reglementare, cuprinsă în art. 921 alin.(2), precizează această posibilitate: partea îndreptățită, dacă invocă un interes justificat, poate, în locul rezoluțiunii prin notificare, să ceară instanței de judecată să declare rezoluțiunea prin hotărâre judecătorească. Interesul justificat în special apare când reclamantul, pe lângă capătul de cerere de declarare a rezoluțiunii judiciare, de asemenea formulează capete de cerere întemeiate pe restituția ca efect al rezoluțiunii ori despăgubiri pentru neexecutarea obligației care a și servit drept cauză a acțiunii de rezoluțiune.
79. Norma cuprinde și o importantă regulă de procedură: în condițiile CPC, partea îndreptățită poate modifica acțiunea în declarare a rezoluțiunii într-o acțiune în executare silită a obligației contractuale și invers.
80. În domeniul rezoluțiunii, controlul judiciar poate avea două fațete:
— ex ante, dacă reclamantul include printre pretențiile sale să pronunțe contractul ca fiind rezolvit. Aici, hotărârea judecătorească va fi actul care va transforma raportul juridic contractual;
— ex post, dacă reclamantul se adresează instanței, prezentând notificarea de rezoluțiune deja recepționată de către cealaltă parte contractantă și solicitând instanței să constate că a avut loc o rezoluțiune, că cealaltă parte este în întârziere în raportul juridic de lichidare a legăturii contractuale și să o oblige a executa obligațiile ce îi revin. Cealaltă parte poate invoca ineficiența notificării de rezoluțiune cu titlu de excepție, adică ca apărare în proces în calitate de pârât și nu este neapărat să o invoce cu titlu de acțiune reconvențională (art. 357 alin.(3)). Dacă rezoluțiunea a fost neîntemeiată, instanța poate constata ineficiența notificării de rezoluțiunii, invocată de pârât, și respinge capetele de cerere ale reclamantului care se întemeiază pe efectele rezoluțiunii.
81. Un control judiciar invers, dar tot ex post, îl poate iniția prin acțiune în constatare partea contractantă care a recepționat o notificare de rezoluțiune de la cealaltă parte contractantă, pe care o consideră neîntemeiată. Pretenția reclamantului, în acest caz, va fi de a constata ineficiența declarației de rezoluțiune conform art. 359 din cauza neîntrunirii condițiilor de apariție a dreptului de rezoluțiune [anume aceasta trebuie să fie sancțiunea aplicabilă unui act juridic unilateral prin care se exercită un drept potestativ fără întrunirea condițiilor aplicabile. Într-o altă abordare, declarația de rezoluțiune poate fi declarată „nulă” sau „ilegală”. Nu putem fi de acord cu această abordare, întrucât declarația însăși corespunde tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, este suficient să constatăm că ea este lipsită de efect. Aceeași abordare există în dreptul german, care operează cu sancțiunea ineficienței (ger. — Unwirksamkeit) actului juridic]. O asemenea declarație, constatată de către instanță ca fiind abuzivă, va constitui proba reclamantului a neexecutării obligațiilor de către pârât.
82. În litigiile de constatare a ineficienței notificării de rezoluțiune, se pune problema firească dacă, până la soluționarea în fond a litigiului, raportul contractual este rezolvit ori este încă în vigoare pentru părți. Pendente solutionae, considerăm că notificarea este actul care a declarat rezoluțiunea, și, conform C. civ., ea produce efectele, cu excepția cazului în care instanța de judecată a suspendat efectul rezoluțiunii cu titlu de asigurare a acțiunii. Sigur că, eventuala constatare a ineficienței notificării de rezoluțiune are retroactiv (art. 357 alin.(4)) și se consideră că nu a produs efectul rezoluțiunii.
▮IV. Efectele juridice ale rezoluțiunii
83. Spre deosebire de nulitate, rezoluțiunea nu desființează retroactiv raportul contractual. Ea are efect extinctiv (1), iar uneori și efect restitutiv (2). Doctrina germană astfel reține că rezoluțiunea transformă raportul contractual inițial într-un raport juridic nou, de restituire (ger. — Rückgewährschuldverhältnis) sau de lichidare contractuală (ger. — Abwicklungsverhältnis) [v. Thomas Genicon, op. cit., p. 52]. Această abordare este consistentă cu regimul juridic bazat pe redacția anterioară a textelor în materie de rezoluțiune [v. Octavian Cazac, op. cit., p. 339-340].
1) Efectul extinctiv
84. Față de obligațiile care încă nu au fost executate, rezoluțiunea are efect extinctiv: ele se sting. Faptul acesta rezultă clar din dispoziția art. 925 alin.(1): prin efectul rezoluțiunii se sting obligațiile nestinse rezultate din contract sau partea relevantă a acestor obligații. Deci, orice prestație pe care creditorul o va primi, după rezoluțiune va fi o îmbogățire nejustificată și se va restitui deja conform regulilor acesteia.
85. În continuare, părțile nu mai sunt în întârziere pentru obligațiile neexecutate, dar stinse, și nu pot purta răspundere pentru aceasta. Totuși, aceasta nu aduce atingere răspunderii angajate anterior rezoluțiunii (art. 925 alin.(3)) sau răspunderii pentru nerestituirea prestațiilor conform efectului constitutiv al rezoluțiunii. Din momentul intervenirii rezoluțiunii, creditorul nu poate recurge la mijloace de apărare, incompatibile cu rezoluțiunea, ca executarea silită în natură (art. 901 alin.(4)), dar sub rezerva dreptului de a-și schimba poziția dacă încă nu a declarat rezoluțiunea, ci a inițiat un proces judiciar (art. 921 alin.(2)).
86. Așadar, din punct de vedere teoretic, se poate afirma că rezoluțiunea este un mod de stingere a obligației contractuale. Ea însă nu se limitează la aceasta.
Dat fiind faptul că rezoluțiunea nu produce efectele nulității, există o serie de drepturi dobândite de părți și o serie de clauze contractuale neafectate de rezoluțiune.
87. În primul rând, creditorul care declară rezoluțiunea: (i) păstrează dreptul la despăgubirile sau penalitățile acumulate la data rezoluțiunii și, suplimentar, (ii) are aceleași drepturi la despăgubiri sau penalități pe care le-ar fi avut dacă obligațiile stinse prin efectul rezoluțiunii ar fi fost neexecutate. În privința acestor obligații stinse nu se va considera că creditorul a cauzat sau a contribuit la prejudiciu doar pe motiv că a exercitat dreptul la rezoluțiune (art. 925 alin.(3)). Sigur că, creditorul are dreptul la despăgubiri dacă debitorul nu a demonstrat că neexecutarea este justificată. Neexecutarea se prezumă de lege ca fiind nejustificată, ceea ce îndreptățește creditorul la despăgubiri (art. 901 alin.(1) și (2) și art. 934 alin.(1)).
88. În al doilea rând, în conformitate cu art. 925 alin.(2), rezoluțiunea nu afectează stipulațiile contractului privitoare la soluționarea litigiilor sau alte clauze care sunt destinate aplicării chiar și după rezoluțiune, printre care: a) clauza privind răspunderea părților (clauza penală, clauza de limitare sau de exonerare de răspundere); b) clauza de dezicere (art. 924); c) clauza privind legea aplicabilă (art. 2617 alin.(1)); d) clauza de integritate (art. 1050); e) clauza de confidențialitate; f) clauza privind notificările (art. 22) și nenumărate alte „clauze de stil”.
2) Efectul constitutiv
a) Principiul: restituția bilaterală
89. Rezoluțiunea obligă (deci naște obligații) părțile de a restitui prestațiile executate și, pentru a preveni îmbogățirea nejustificată, veniturile realizate. Totuși, restituirea prestațiilor nu se bazează pe instituția îmbogățirii nejustificate (art. 1979 și urm.), ci are un temei contractual, și anume lichidarea raportului juridic contractual în conformitate cu regimul juridic stabilit la art. 926-932 (care formează paragraful §4. Restituirea prestațiilor) [v. Gerhard Dannemann, The German Law of Unjustified Enrichment and Restitution: A Comparative Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2009, p. 20 și urm.]. Partea contractantă care, până la rezoluțiune, a primit vreo prestație în temeiul raportului contractual, se numește, în sensul regulilor privind restituția, „beneficiar” (art. 926 alin.(1)) și ei îi incumbă o obligație de restituție. Deci, beneficiarul este debitorul restituției.
90. Aceste obligații, ce rezultă din raportul de lichidare, sunt corelative și, deci trebuie executate simultan (art. 886), întrucât între părți există o sinalagmă (art. 926 alin.(1) teza II). Deci, considerăm excepția de neexecutare și excepția de precaritate (art. 933) pot fi opuse și în cadrul raportului de lichidare a contractului rezolvit.
91. Efectele rezoluțiunii sunt restrânse dacă unele obligații ce se nasc din rezoluțiune pot fi compensate (art. 974).
În principiu, părțile trebuie să restituie prestațiile în natură. Astfel, fiecărei părți contractante care a primit o prestație îi incumbă o obligație de a da și de a face, adică de a transmite înapoi posesiunea bunului, precum și dreptul de proprietate asupra bunului primit. Se observă așadar că temeiul restituirii nu constă în lipsirea de justificare a obligației executate anterior în baza raportului contractual supus rezoluțiunii, ci în nașterea unei obligații în temeiul art. 926 alin.(1), care trebuie executată conform regulilor generale în materie de obligații.
92. Dacă contractul era unul translativ de drepturi (vânzare-cumpărare, cesiune de creanță schimb, donație, societate civilă etc.), rezoluțiunea trebuie să asigure și restituirea acestor drepturi către partea contractantă transmițătoare (vânzător, donator, cedent etc.). Principiul este că dobânditorul dreptului asupra bunului (cumpărător, donator etc.) nu pierde de plin drept acel drept subiectiv. Potrivit art. 927 alin.(1) teza I, dreptul real, dreptul de creanță și dreptul asupra obiectului de proprietate intelectuală transmise în temeiul contractului nu se restituie de plin drept prin efectul rezoluțiunii acestuia.
În alte cuvinte, dreptul dobândit nu se întoarce „în mod automat” la fostul titular, și nici nu se desființează retroactiv. În schimb, ca efect al rezoluțiunii, apare o obligație de a da în sarcina dobânditorului inițial, adică legea îl obligă să transmită înapoi dreptul respectiv. Ideea este exprimată în teza II a aceluiași alineat (1): restituirea are loc prin transmiterea dreptului de către partea contractantă obligată în folosul celeilalte părți contractante în condițiile art. 510.
93. Regula are implicații și în dreptul public. Așadar, pe durata cât partea contractantă dobânditoare era înregistrată ca titular al dreptului înregistrat, ea purta obligațiile de drept public, cum ar fi obligația de a plăti impozitul pe bunurile imobiliare ori impozitul pe avere. Deoarece restituirea dreptului înregistrat nu are efect retroactiv, partea contractantă dobânditoare nu este descărcată de drept de aceste obligații, ci este în continuare ținută să le execute.
94. Sigur că, obligația dată va putea fi executată dacă dreptul încă aparține părții contractante dobânditoare. Dacă însă el a fost înstrăinat sau s-a stins, intervin regulile privind restituția prin plata valorii dreptului.
95. Art. 927 alin.(1) teza III prevede o singură excepție de la efectul prospectiv al restituției, și permite desființează în mod retroactiv dreptul părții contractante dobânditoare, dacă, (i) conform condițiilor contractului, dreptul de proprietate asupra bunului mobil a trecut la partea contractantă dobânditoare înainte de a primi bunul în posesie, iar (ii) bunul mobil încă se află în posesia părții contractante transmițătoare care are dreptul de a suspenda predarea bunului conform art. 914, și, (iii) în final, rezoluțiunea este declarată, pe durata exercitării dreptului de suspendare a executării.
96. Rezoluțiunea prezintă dificultăți specifice atunci când obiectul raportului contractual era un drept supus înregistrării într-un registru de publicitate (un bun imobil, un pachet de acțiuni, o parte socială în SRL, un automobil, o marcă înregistrată, un brevet de invenție etc). Dreptul asupra acestor bunuri poartă denumirea specifică de „drept înregistrat” (art. 420 lit. a)).
97. De regulă, „restituirea” dreptului se manifestă prin depunerea consimțământului la registrul de publicitate pentru a fi radiat titular actual, și a fi înregistrat titularul anterior.
98. Noua reglementare explică detaliat acest mecanism: în cazul în care partea contractantă căreia i s-a transmis un drept prin înregistrare într-un registru de publicitate nu execută obligația de a restitui dreptul, cealaltă parte contractantă poate cere instanței de judecată, pe calea acțiunii în efectuarea înregistrării, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de consimțământ al părții contractante care refuză restituirea (art. 927 alin.(2)). Așadar, acțiunea specifică de restituire a dreptului nu va fi o acțiune în rectificare, ci o acțiune de efectuare a înregistrării, supusă regulilor de drept comun de la art. 430, dar și prescripției extinctive.
99. Pentru a evita că pe durata procesului partea contractantă dobânditoare înstrăinează ori grevează dreptul înregistrat și astfel face imposibilă executarea hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în efectuarea înregistrării, reclamantul (partea contractantă transmițătoare a dreptului înregistrat) poate folosi mecanismul notării acțiunii în efectuarea înregistrării conform art. 435 alin.(2) pct. 11) și 436 alin.(3). Dacă acest mecanism este folosit corect, hotărârea judecătorească se va executa și contra dobânditorilor subsecvenți ai dreptului înregistrat, asigurând o restituție eficace a dreptului înregistrat către partea contractantă transmițătoare.
100. Opțiunea debitorului în caz când restituția în natură este prea oneroasă. Art. 928 alin. (4) prevede că, dacă transferul ar putea cauza efort sau cheltuieli disproporționate, cel care este obligat la restituție (în terminologia reglementării, „beneficiarul”) poate opta între restituția în natură sau restituția prin plata valorii sale conform art. 930.
Ilustrație A a pictat o frescă care a fost urcată pe un perete în casa lui B și pentru care B nu a plătit lui A. Deși este fizic posibil de a desface fresca, costurile ar fi disproporționat de mari. A nu poate cere înapoi, ci doar plata care reprezintă valoarea. [DCFR, Ilustrația 5]
b) Excepții de la restituirea în natură: plata valorii
101. După rezoluțiune, ar putea să existe o nouă realitate, ce face imposibilă returnarea în natură a prestațiilor ambelor părți. De exemplu, bunul a fost consumat, înstrăinat, grevat, distrus. Ori, prestația poate consta în lucrări sau servicii care nu sunt pasibile restituției în natură după natura lor. Această imposibilitate nu exclude însă restituția, ci o transformă într-o obligație de a plăti valoarea prestației.
102. Așadar, art. 930 alin. (1) dispune că debitorul obligației de restituire este ținut:
— să plătească (la momentul executării) valoarea prestației care nu este transferabilă sau care încetează să fie transferabilă înainte de apariția obligației de restituire; și
— să plătească recompensă pentru reducerea valorii prestației supuse restituirii ca urmare a înrăutățirii stării prestației între momentul executării și momentul când a apărut obligația de restituire.
Ilustrație Un contract de a construi un garaj aferent unei case prevede că antreprenorul va primi remunerația la finalizarea lucrărilor. După ce a executat două treimi din lucrări, antreprenorul devine insolvabil și oprește lucrările. Clientul declară rezoluțiunea raportului contractual și găsește un alt antreprenor să finalizeze garajul. Suma pe care clientul trebuie să o plătească celui de al doilea antreprenor este mai mică decât prețul contractului inițial de antrepriză și clientul primește un beneficiu net. În baza prezentului articol clientul trebuie să plătească primului antreprenor o sumă rezonabilă pentru valoarea lucrărilor deja primite. Clientul ar putea avea o pretenție față de primul antreprenor pentru despăgubiri datorate incomodității cauzate, dar asta este o chestiune separată. [DCFR, Vol. I, p. 903, Ilustrația 1]
Ilustrație A cumpără de la B un automobil pentru 12.000 euro. În rezultatul unui accident rutier, automobilul este distrus fără posibilitatea reparării și ulterior este aruncat la metal. Examinarea automobilului după accident arată totuși că automobilul avea cilindre viciate. Având în vedere acel viciu, mașina de fapt valora doar 4.000 euro când A a primit-o, deși ea ar fi costat 8.000 euro dacă cilindrele ar fi avut calitatea cerută de contract. Pe baza viciului grav, A declară rezoluțiunea pentru neexecutare esențială. A are dreptul la restituția prețului de cumpărare, dar este ținut să restituie lui B valoarea automobilului deoarece el nu mai poate fi returnat. Deoarece părțile au convenit asupra unui preț, și A a obținut o executare de o valoare de doar jumătate din cea pe care trebuia să o primească în baza contractului, B are dreptul să rețină jumătate din preț, reprezentând valoarea beneficiului obținut de A.” [DCFR, Vol. I, p. 903, Ilustrația 2]
c) Excepția pentru contractele gratuite
103. Contractele gratuite sunt prin natura lor dezechilibrate. A cere restituția când contractul este rezolvit pentru viitor ar putea, prin urmare, în cazul unui beneficiu nereturnabil, cum ar fi un serviciu, să oblige beneficiarul să plătească ceva care întotdeauna era privit ca oferit fără ceva în schimb. Prin urmare, art. 929 alin.(3) prevede că restituția nu este cerută în cazul rezoluțiunii raportului contractual rezultat dintr-un contract gratuit. Aceasta, sigur că, nu afectează regulile privind revocarea donațiilor [DCFR, Vol. I, p. 899].
d) Restituția unilaterală
104. În unele cazuri, cum ar fi contractul de înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață (art. 1220 alin.(2)), o parte nu va fi ținută să restituie prestațiile primite, însă va avea dreptul să ceară restituția propriilor prestații. Într-o opinie, abordarea legală reflectă o combinație între restituție bilaterală și răspundere civilă; partea contractantă care a săvârșit neexecutarea nu va avea dreptul să ceară restituția în virtutea unei compensări legale între obligația de restituire și obligația sa de despăgubire [v. Thomas Genicon, op. cit., p. 659]. Or, situația poate fi analizată și ca o decădere din drepturi.
e) Restituirea fructelor obținute
105. Lichidarea raportului contractual implică și predarea fructelor obținute de părți ca urmare a prestației. Se poate întâmpla că ceva primit cu titlu de executare parțială sau încercare de executare a unei obligații produce fructe naturale (e.g. miei sau mânzi), industriale (e.g. roada) sau fructe juridice (e.g. chirii sau dobânzi sau dividende) în timp ce se află în posesia beneficiarului și înainte de a putea fi returnat. În acest caz, fructele trebuie transmise împreună cu returnarea lucrului primit. Obligația de a returna fructele corespunde unei cerințe evidente de justiție. Fără această obligație nu ar exista o restituție adecvată în cazul când ar apărea fructe. Suplimentar, rezultatele rezoluțiunii ar fi dea-dreptul arbitrare în funcție de momentul în care notificarea de rezoluțiune produce efecte, puțin înainte sau puțin după producerea fructului [DCFR, Vol. I, p. 895].
f) Folosința și îmbunătățirile
106. Pentru a asigura o restituție completă, art. 931 alin.(1) obligă beneficiarul unei prestații returnabile să plătească o sumă rezonabilă pentru eventuala folosință a prestației. Excepția in fine împiedică apariția dublei răspunderi. În măsura în care folosința beneficiului a dus la o reducere în valoarea a beneficiului (returnabil), debitorul este deja obligat să plătească recompensă în baza art. 930 alin.(1) și, astfel, nu este obligat să plătească încă o dată.
De asemenea, beneficiarul care a adus îmbunătățiri prestației pe care trebuie să o restituie conform regulilor rezoluțiunii are dreptul la plata valorii îmbunătățirilor dacă cealaltă parte contractantă se va bucura necondiționat de această valoare la exploatarea prestației restituite (art. 931 alin.(2)).
Ilustrație A cumpără un cazan de la B pentru 500 euro. A folosește cazanul cinci luni, la care moment A notifică că rama cazanului se deformează serios. A își exercită dreptul la rezoluțiune a raportului contractual pentru neexecutare esențială. Valoarea cazanului în condiția sa modificată substanțial este de 50 euro. Întrucât schimbarea condiției este rezultatul folosinței lui A în baza presupunerii legitime că cazanul nu era viciat, A nu este responsabil să plătească recompensă pentru deteriorarea condiției cazanului: vezi art. III.-3:512(4), care reduce la zero răspunderea prevăzută de alin.(1) a acelui articol. Totuși, A este ținut în baza alin.(1) a prezentului articol să plătească o sumă rezonabilă pentru folosința cazanului timp de cinci luni. Suma rezonabilă va ține cont de faptul că cazanul folosit de A era viciat și nu reflecta suma care ar fi fost potrivită pentru folosința unui echipament în stare neviciată. [v. DCFR, Vol. I, p. 905, Ilustrația 1]
107. Atitudinea unui sistem de drept privat față de instituția rezoluțiunii reflectă atitudinea lui față de forța obligatorie a contractului – cu cât mai ușor este de a rezoluțiunea prin notificare un raport contractual existent, cu atât este diminuat principiul pacta sunt servanda. C. civ., modernizat la 1 martie 2019, continuă tradiția de a reglementa echilibrat rezoluțiunea raportului contractual.
Totodată, instituția rezoluțiunea este așezată în mod coerent în sistemul de remedii juridice ale creditorului în caz de neexecutare a obligațiilor, ceea ce ar trebui să contribuie la o mai bună aplicare a dispozițiilor legale și atingerea echilibrului dorit și în practica contractuală.
Mod de citare recomandat:
Octavian Cazac, Adnotare la art. 1084 [online]. Codul civil Adnotat [citat 15.12.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/1084/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.