A A A + | -

Codul Civil al Republicii Moldova

Adnotare introductivă: Noțiuni elementare ale dreptului civil

Adnotare introductivă
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 29 iunie 2021 | Actualizat: 8 noiembrie 2024

NOȚIUNI ELEMENTARE ALE DREPTULUI CIVIL

Cuprins

I. Situațiile juridice subiective
II. Dreptul subiectiv
III. Dreptul potestativ
IV. Pretenția și Acțiunea în justiție
V. Excepțiile
VI. Datoria și răspunderea (obligația și sancțiunea)

▮ I. Situațiile juridice subiective

1) Introducere

Funcția dreptului este de a regla interesele umane, în lumina valorilor și obiectivelor care domină în societate. Pentru a îndeplini această funcție, normele juridice stabilesc gradul de prioritate dintre diferitele interese care aparțin diferitor protagoniști ai vieții dreptului; uneori, dreptul stabilește că, în caz de conflict, interesul lui A prevalează asupra celui al lui B, al lui C… al lui Z; și în consecință el acordă lui A, în acea situație concretă, posibilități care nu sunt acordate lui B, C, … Z. Alteori, dreptul reglementează comportamentul lui B, C, … Z în așa fel încât acțiunile lor să fie săvârșite în avantajul lui A. Asta se realizează prin acordarea anumitor situații juridice (sau poziții juridice) către persoanelor implicate. Aici ne referim la „situații subiective”, care aparțin „subiectelor” — aceasta este noțiunea juridică care desemnează protagoniștii vieții dreptului [Roppo/Diritto privato, p. 47].

Situațiile juridice subiective exprimă modul în care normele reglementează posibilitățile subiectelor, conform nivelului de prioritate acordat intereselor concurente. Un exemplu. Dacă A este proprietar al unei case, în mod normal depinde de el și nu altă persoană posibilitatea de a locui în ea; mai degrabă, toate celelalte persoane au îndatorirea de a evita să facă orice de natură să îl împiedice pe A să locuiască liniștit în casă. Asta se rezumă spunând că A are situația proprietății asupra casei, în timp ce toate celelalte persoane au o situație diferită, care constă în îndatorirea de a respecta proprietatea altuia [Roppo/Diritto privato, p. 47].

Dar la fel poate exista cazul când A, fiind proprietar al casei, interesul său este subordonat interesului lui B de a locui în acea casă, iar posibilitatea de a locui i se acordă deja lui B și nu lui A. Se întâmplă, de exemplu, dacă A dă în locațiune casa lui B. Juriștii spun că chiriașul B are o situație numită „drept de creanță”, care constă în posesia și folosința casei, iar situația corelativă a lui A constă în obligația de a oferi lui B folosința pașnică și utilă a casei.

Subiectul căruia îi aparține o situație juridică este denumit „titular” al ei.

2) Situații active și pasive

Exemplele discutate mai sus clarifică și sensul distincției fundamentale dintre situații juridice:

— situațiile juridice active sunt cele care exprimă faptul că prevalează interesul titularului față de interesul altor subiecte: aici includem situația proprietății (care privitor la posesia și folosința unui bun, ca regulă, acordă prioritate interesului titularului față de interesul tuturor celorlalți care nu sunt proprietari ai acelui bun); situația dreptului de creanță care acordă posesia și folosința unui bun (cum este locațiunea), în care interesul titularului de a poseda și folosi prevalează față de interesul analogic al oricărei alte persoane (inclusiv a însuși proprietarului acelui bun);

— situațiile juridice pasive exprimă, din contra, subordonarea interesului titularului față de interesul altor subiecte de drept, cărora li se dă prioritate. Toți cei care nu sunt proprietari și nici vreo altă situație activă asupra bunului, au îndatorirea de a respecta proprietatea altuia, de exemplu, de a evita deteriorarea bunului: situația lor este una pasivă.

Ilustrație
Este cazul lui A care, transmițând în locațiune lui B un bun, nu doar că nu poate pretinde să o folosească, ci are obligația de a face tot ce este necesare pentru a permite lui B (care are o situație activă) de a posesia și folosi pașnic și util bunul închiriat.

Situațiile juridice, atât cele active cât și cele pasive, sunt extrem de diverse. Din acest motiv este folositor de a le clasifica, după diferite criterii.

▮ II. Dreptul subiectiv

Dreptul subiectiv este cea mai importantă situație juridică activă. El poate fi definit ca prerogativa de a acționa în interes propriu, sau de a pretinde de la altcineva un anumit comportament în interesul titularului dreptului [„il potere di agire nel proprio interesse, o di pretendere che qualcun altro tenga un determinato comportamento nell’interesse del titolare del diritto”, v. Roppo/Diritto privato, p. 48]. O definiție similară, pune accent pe protecția juridică a unei valori juridice: dreptul subiectiv este prerogativa, concedată unei persoane de către ordinea juridică și garantată pe căi de drept, de a dispune de o valoare care îi este recunoscută ca aparținându-i, fie ca a sa (e.g. drepturile absolute), fie ca datorată (e.g. drepturile de creanță) [v. Pierre Pescatore, Introduction à la science du droit, Centre universitaire de l’Etat, Luxembourg, 1978, p. 239 și Jean Dabin, Le droit subjectif, Dalloz, Paris, 1952, p. 105, apud Ion Dogaru. Dan Claudiu Dănișor. Gheorghe Dănișor, Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1999, p. 290].

Sunt drepturi subiective civile: dreptul de proprietate care acordă proprietarului prerogativa exclusivă de a-și folosi bunul în moduri variate; dreptul de creanță, care acordă creditorului prerogativa de a cere ca debitorul să plătească suma datorată; dreptul la onoare, care acordă persoanei prerogativa de a se opune și a reacționa la ofensele care îi sunt aduse.

Conținutul drepturilor subiective corespunde naturii prerogativei acordate titularului, și tipului interesului care îi permit să îl atingă. Ele pot fi variate, și, pe cale de consecință, permit a distinge diferite categorii de drepturi.

Ilustrație
Dreptul de proprietate permite proprietarului să excludă pe alții de la posesia și folosința bunului. De a decide să o folosească el însuși (și în ce mod) ori să permite folosința altora (să o dea în comodat (gratuit) sau locațiune (contra unei chirii) etc.), să îl înstrăineze (să o vândă, să o doneze etc.). Dar și să decidă de a nu folosi bunul ori chiar de a-l distruge. Însă nu îi permite să ceară de la alții să efectueze reparațiile de care bunul are nevoie. 

În schimb, dreptul de locațiune îi dă locatarului puterea de a locui în casă, de a primi un prieten în vizită, ori să o lase nefolosită, dar nu îi permite să o transforme, să o demoleze sau să o vândă (așa cum ar putea să o facă proprietarul); și, spre deosebire de proprietate, îi permite să ceară de la altul (locatorul) să efectueze reparațiile de care bunul are nevoie. Prin urmare, dreptul proprietarului aparține unei categorii de drepturi subiective, iar dreptul locatarului — la altei categorii.

Toate drepturile subiective au, totuși, un element comun, care constituie caracteristica lor fundamentală: dreptul subiectiv rezervă titularului său un spațiu de autonomie de apreciere și de decizie, înlăuntrul căruia titularul dreptului este liber să evalueze care este propriul interes și care este modul optim de a-l realiza, și să acționeze în mod corespunzător.

▮ III. Dreptul potestativ

Dreptul potestativ (ita. — il diritto potestativo) constituie o varietate a drepturilor subiective, caracteristica căruia este prerogativa de a provoca un efect juridic asupra situației juridice a altuia fără ca titularul acelei situații afectate să poată să se opună [„il diritto potestativo è una sottospecie di diritto soggettivo, la cui caratteristica è il potere di incidere sulle situazioni soggettive altrui senza che il titolare della situazione incisa possa impedirlo” v. Roppo/Diritto privato, p. 49; pentru doctrina franceză, v. I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, LGDJ, Pais, 1967; St. Valory, La potestativité dans les relations contractuelles, PU D’Aix-Marseille, 1999].

Ilustrație
C a cumpărat o partidă de marfă de la V; în pofida somațiilor repetate, V întârzie să livreze marfa. Părțile se alfă într-un raport obligațional, de natură contractuală, de vânzare-cumpărare. C are dreptul de a declara rezoluțiunea vânzării și, astfel, să provoace efectul juridic dorit – stingerea raportului juridic de vânzare. Dacă C a plătit vreun avans, el are dreptul de a cere restituirea lui. În plus, el poate cere de la V despăgubiri pentru neexecutarea obligației contractuale.  Așadar, C a încetat situația juridică, iar V nu se poate opune acestui rezultat juridic, care îi poate fi neplăcut (fiindcă are marfă în stoc și trebuie să găsească un nou cumpărător, și mai trebuie să restituie lui C eventualul avans), dar V este ținut să tolereze această situație juridică nouă.  
Evident, dacă C în realitate nu avea un drept la rezoluțiune, declarația sa de rezoluțiune este ineficientă (art. 358), astfel încât situația juridică, în realitate, nu a fost afectată, nu a fost încetată.  Dacă C și V continuă să aibă divergențe privind situația juridică intervenită după declarația de rezoluțiune, ea va fi soluționată de instanța jurisdicțională competentă (instanța de judecată sau, după caz, tribunalul arbitral) care va decide dacă C avea sau nu un drept potestativ de rezoluțiune la data comunicării declarației de rezoluțiune și, pe cale de consecință, dacă raportul de vânzare-cumpărare a fost încetat prin rezoluțiune ori dacă acel raport contractual continuă neafectat.

Prof. Valeriu Stoica subliniază că puterea conferită unei persoane de a modifica sau de a stinge o situație juridică preexistentă ori de a recrea o situație juridică printr-un act juridic unilateral, care este expresia unei opțiuni, constituie substanța juridică a unui drept potestativ [v. Stoica/Drepturile reale, nr. 39, p. 48; la fel, v. în doctrina românească, Ionel Reghini, Considerații privind drepturile potestative, în Pandectele române, nr. 4/2003, p. 236 și urm.; Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Universul Juridic, București, 2010, p. 436 și urm.; Sferdian/Drepturile reale, nr. 126-133, p. 89-93; Ion Negru, Teoria generală a dreptului de preemțiune. Monografii. Universul Juridic, București, 2010, p. 237 și urm.]. S-a precizat [Sferdian/Drepturile reale, nr. 133, p. 93], însă, că nu există semn de egalitate între drepturile de opțiune și drepturile potestative: drepturile de opțiune sunt o varietate a drepturilor potestative (e.g. dreptul creditorul de a alege una dintre mai multe obligații alternative pe care debitorul urmează să o execute în definitiv). Există, însă, și alte tipuri de drepturi potestative, titularul cărora nu este ținut să aleagă dintr-un număr determinat de alternative, ci doar alege să exercite opțiunea ori nu (e.g. beneficiarul antecontractului de vânzare-cumpărare decide să ridice opțiunea, să cumpere bunul ori să nu o facă, dacă pierde interesul ori nu a găsit finanțarea necesară).

Exemple de drepturi potestative din Codul civil:

dreptul celeilalte părți contractante la adaptarea contractului în cazul în care cealaltă parte este afectată de eroare (art. 340);
dreptul vânzătorului de a alege cui dintre preemptori îi vinde bunul (art. 1148 lit. b));

Exercitarea unui drept potestativ poate produce variate efecte juridice, și anume:

a) poate doar produce efecte juridice pentru viitor, cum ar fi revocarea unei procuri; rezoluțiunea raportului contractual; exercitarea dreptului de preemțiune ori de a cere partajului bunului comun ori a masei succesorale în indiviziune; prelungirea unui raport contractual pe un termen nou;

b) poate consolida efecte juridice anterioare, cum ar fi acceptarea unei moșteniri ori legat;

c) poate nega efecte juridice anterioare, cum ar fi anularea unui act juridic; renunțarea la moștenire de către moștenitor.

Pentru o distincție mai detaliată între drepturi potestative constitutive (e.g. dreptul la ocupațiune, dreptul de preemțiune, dreptul de a accepta o moștenire ori a renunța la ea), modificatoare (e.g. dreptul de a modifica prețul unui bun ori serviciu („abonamentul”); dreptul la partaj), extinctive (e.g. dreptul de rezoluțiune), dar și o critică a acestei distincții, v. Sferdian/Drepturile reale, nr. 132, p. 92.

Simpla cerere de a se constata o situație juridică preexistentă nu este o exercitare a unui drept potestativ (constatarea nulității absolute ori a ineficienței unui act juridic; rectificarea unui registru de publicitate etc.).

Obiectul dreptului potestativ este o anumită situație juridică preexistentă, iar în conținutul dreptului potestativ intră prerogativa ingerinței în sfera de interes a persoanelor ale căror drepturi sau interese sunt incluse în situația juridică respectivă. Din această cauză, spune reputatul profesor român, se creează o legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit subiect activ sau potentior, și subiectul pasiv, care suportă consecințele exercitării dreptului potestativ [Stoica/Drepturile reale, nr. 39, p. 48].

În privința subiectului activ, drepturile potestativ sunt o extindere a sferei libertății personale, iar din punctul de vedere al celor care suportă consecințele exercitării acestor drepturi — o restrângere a sferei libertății personale [Stoica/Drepturile reale, nr. 39, p. 49].

Exercitarea. Spre deosebire de actele juridice civile care sunt o expresie directă a principiului libertății de voință, actele unilaterale care constituie o exercitare a drepturilor potestative sunt în mod direct expresia puterii juridice a acestor drepturi, și numai în mod indirect manifestarea libertății de voință [Stoica/Drepturile reale, nr. 39, p. 48].

La fel, un drept potestativ poate prelua forma unui drept material la acțiune în justiție și fi exercitat prin introducerea unei acțiuni în justiție în organul jurisdicțional competent; de exemplu, introducerea unei acțiuni în anularea unui act juridic anulabil constituie exercitarea unui drept potestativ.

[v. Valeriu Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv? [online] Juridice.ro [citat 17 iunie 2021]. Disponibil: https://www.juridice.ro/essentials/517/pot-fi-drepturile-potestative-exercitate-abuziv] [Pentru admiterea că pot exista cazuri de exercitare abuzivă de către un comoștenitor a dreptului de a cere partajul succesoral, chiar dacă acesta este un drept potestativ, v. Lange/Erbrecht, p. 573, §60, nr. 90; Adde: în dreptul francez, v. Claude Brenner, Partage: droit commun, nr. 34. În: Rep. civ., aprilie 2008 (act. decembrie 2019)]

Corelarea cu alte drepturi subiective. În funcție de natura situației juridice preexistente, drepturile potestative dobândesc caracter patrimonial ori personal nepatrimonial. Dacă ele poartă asupra unei situații juridice de natură patrimonială, ele însele dobândesc o valoare patrimonială și devin drepturi patrimoniale [Stoica/Drepturile reale, nr. 40, p. 50].

Drepturile potestative nu se atribuie la categoria drepturilor reale ori a drepturilor de creanță, ci formează o categorie sui generis, autonomă. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile potestative nu au ca obiect direct bunurile, ci situațiile juridice cu privire la bunuri. S-a observat că exercitarea dreptului potestativ privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu trebuie confundată cu însuși dreptul de proprietate ce rezultă prin efectul uzucapiunii [Sferdian/Drepturile reale, nr. 129, p. 91].

Bunăoară, exercitarea dreptului de preemțiune nu transmite dreptul de proprietate asupra bunului, ci obligă proprietarul să transmită dreptul de proprietate asupra bunului; exercitarea dreptului de partaj, obligă coproprietarii să înceteze starea de comunitate, iar în caz de divergență, ea va fi încetată de autoritatea de jurisdicție competentă.

Spre deosebire de drepturile de creanță, care au ca obiect o prestație a debitorului, dreptul potestativ nu are ca obiect direct o prestație, ci, din nou, situația juridică privitor la creanță; exercitarea dreptului potestativ ar putea naște o obligație (e.g. obligația promitentului de a vinde atunci când beneficiarul opțiunii își exercită opțiunea de a cumpăra) ori stinge o obligație și naște alta (e.g. rezoluțiunea raportului contractual de vânzare, care poate stinge obligația de plată a prețului și naște creanța de restituire a avansului etc.). Titularul dreptului potestativ se află într-o poziție mai puternică decât titularul unui drept de creanță, deoarece valorificarea dreptului potestativ nu cere executarea vreunei prestații de către titularul situației juridice afectate, care este ținut să tolereze efectul juridic intervenit în situația afectată [v. St. Valory, op. cit., p.47].

În doctrina germană s-a precizat că somarea debitorului de a efectua o plată datorată nu este exercitarea unui drept potestativ, fiindcă somația doar amintește despre existența datoriei [Lange/Erbrecht, p. 570, §59, nr. 81].

▮ Dreptul obiectiv

Dreptul obiectiv constituie totalitatea normelor juridice (se mai spune că asta este noțiunea de „drept în sens obiectiv”). El stabilește un cadru de trai în societate. El nu are o simplă funcție de ordonare, ci de a lucra în folosul interesului comunității în general ori a individului în particular. Apărând interesele generale, indirect se apără și interesul particular; regulile de circulație rutieră nu sunt stabilite doar pentru un pieton, ci în interesul tuturor participanților la trafic (șoferi, pasageri, pietoni, locuitori ai localității etc.) [Hubner/AT BGB, nr. 352, p. 191].

Ori de câte ori normele dreptului obiectiv intervin într-o relație a vieții sociale apare un raport juridic. Părților la raportul juridic le revin, ca regulă, drepturi și obligații, deși conținutul lor poate fi mai simplu sau mai complex, și ele pot include:

a) un drept real;

b) un drept de creanță a creditorului căruia îi corespunde o obligație a debitorului;

c) adițional, ele pot include drepturi potestative ori drepturi secundare;

d) la fel, ele pot include și îndatoriri, standarde de conduită, cum ar fi îndatorirea creditorului și debitorului de a se comporta cu bună-credință în timpul derulării raportului obligațional; îndatorirea administratorului un SRL de a exercita competență și diligență, atunci când își exercită mandatul și ia decizii de afaceri (art. 187).

În conținutul unui raport juridic o persoane are o poziție juridică, care îi acordă prerogative (ger. — Befugnisse) și facultăți (ger. — Zuständigkeiten) și, de altă parte, îl grevează cu îndatoriri (ger. — Pflichten) și obligații (ger. — Obliegenheiten). Prerogativele și facultățile sunt incluse în noțiunea de drept subiectiv. Dreptul subiectiv este deci puterea juridică (ger. — Rechtsmacht) acordată de ordinea juridică unei persoane și care îi permite să-și realizeze interesul. Puterea juridică este însă limitată de drepturile terților și normele dreptului obiectiv care există pentru a ocroti interesele generale ale comunității [Hubner/AT BGB, nr. 352, p. 192].

Ordinea juridică poate recunoaște persoanei drepturi absolute (numite și drepturi exclusive). Ele anumite prerogative exclusive, astfel încât titularul poate exclude toate celelalte persoane de la această situație juridică. Caracterul absolut îndeplinește o funcție de protecție: dreptul absolut ocrotește pe titular în raport cu toată lumea (erga omnes) și nu doar cu cel cu care a încheiat un contract.

Prerogativele însă nu sunt nelimitate. Drepturile absolute, ca oricare alte drepturi comportă limite impuse de ordinea juridică.

Proprietarul nu poate face ce dorește cu casa sa. Este ilegal să îi dea foc. Nici măcar nu o poate demola fără autorizație de construire. El nu poate exclude terții total de la teren.

Ilustrație
Potrivit Legii nr. 107 din 27 mai 2016 cu privire la energia electrică, art. 57 alin.(2), întreprinderea din electroenergetică (numită operatori al sistemului de transport şi de distribuţie), are, printre altele, dreptul de folosință asupra terenului pentru executarea lucrărilor necesare construcţiei, reabilitării sau modernizării reţelelor electrice, și servitutea de trecere terenului (indiferent că este subteran, la suprafaţă sau aerian) pentru construcția rețelelor electrice sau pentru executarea lucrărilor la locul de amplasare a reţelelor electrice.

1) Drepturile absolute

a) Drepturile reale

O primă categorie de drepturi absolute sunt cele pe care legea le recunoaște privitor la bunuri. Aceste drepturi se numesc drepturi reale și ele sunt supuse principiului numerus clausus — lista lor este fixată de lege. Aceste drepturi intră în categoria drepturilor patrimoniale.

Dreptul real nu reflectă un raport juridic dintre persoană (titularul dreptului) și bun (obiectul dreptului), ci raportul juridic dintre titular și terți privitor la bun [v. Chr. v. Bar/Sachenrecht, I, p. 9, nr. 3]. Situația este bine explicată prin analiza că un raport juridic real are două efecte: a) efectul intern, este prerogativa titularului de a se bucura de bunul său nemijlocit, fără intervenția altora (e.g. dacă vrea se folosește, dacă vrea nu se folosește); b) efectul extern, este prerogativa titularului de a înlătura terții de la folosința bunului (e.g. de a pune un gard, de a încuia automobilul), iar, în cazul când un terț încalcă acest drept, să apeleze la difere mijloace juridice de apărare (e.g. să apeleze la poliție, să pretindă încetarea încălcării, să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul suferit etc.).

La fel, legea ocrotește posesia ca stare de fapt într-un mod asemănător cu ocrotirea drepturilor reale, fără însă a o recunoaște ca drept real și fără a-i impune cerințele aplicabile drepturilor reale [Hubner/AT BGB, nr. 358, p. 194].

Nu sunt drepturi reale dreptul de a dobândi în proprietate bunul nimănui ori dreptul de a vâna ori de a pescui; ele mai degrabă sunt drepturi potestative din sfera drepturilor reale [Hubner/AT BGB, nr. 359, p. 195].

De asemenea, nu constituie drept real speranța legitimă de a dobândi un drept real. Totuși, teoria drepturilor reale afectate de modalități, recunoscută de dreptul autohton, permite de a recunoaște drepturile expectative ca drepturi subiective absolute. În acest sens, dreptul german distinge între speranțe (ger. — Anwartschaft), care nu au o certitudine, și drepturi expectative (ger. — Anwartschaftsrecht); ultimele sunt, într-adevăr drepturi, care au o anumite certitudine juridică, dar, oricum, nu sunt pure și simple. Pentru a recunoaște un drept expectativ doctrina germană dominantă folosește criteriul dacă transmițătorului dreptului subiectiv mai poate, prin voința sa unilaterală, opri dobândirea dreptului de către dobânditorul care se află în așteptare [Hubner/AT BGB, nr. 360, p. 195].

Ilustrație
Clauza de rezervă a proprietății
Cesiune sub condiție
Moștenirea subsecventă

Găsitorul unui bun pierdut nu are un drept expectativ, fiindcă proprietarul încă poate să revendice bunul unilateral, punând capăt speranței de dobândire a proprietății de către găsitor.

b) Drepturile personalității

Drepturile inerente ființei umane la fel se bucură de protecție față de toate celelalte persoane. Aceste drepturi se numesc drepturi ale personalității și promovează libera dezvoltare a personalității. Aceste drepturi intră în categoria drepturilor personale nepatrimoniale.

c) Drepturile asupra creațiilor intelectuale

La interferența dintre drepturile patrimoniale și personale nepatrimoniale se află dreptul de autor. Ordinea juridică ocrotește relația peronală autorului cu opera sa, prin recunoașterea unor prerogative personale nepatrimoniale ale autorului, cum ar fi dreptul la paternitate; el este intransmisibil. Dar drepturi autor cuprinde și prerogative patrimoniale, cum ar fi dreptul de exploatare a operei, care sunt drepturi patrimoniale asupra unui bun incorporal – opera. Dreptul asupra mărcii comerciale și asupra invenției are mai puține prerogative nepatrimoniale, prevalând cele patrimoniale.

Legea nr. 139 din 2 iulie 2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
Articolul 5. Condiţiile de protecţie
(3) Dreptul de autor se constituie din drepturi patrimoniale şi drepturi morale (personale nepatrimoniale).

2) Drepturi relative

Arhitectura drepturilor relative este diferită de cea a drepturilor absolute prin opozabilitatea lor limitată – titularul dreptului relativ este ocrotit doar față de o persoană determinată ori mai multe persoane determinate, și nu toată lumea. Restul lumii poate fi ignorantă despre situația juridică….

Arhetipul drepturilor relative este dreptul de creanță.

Caracterul relativ al situației juridice create nu se opune transmiterea în activ (cesiunea creanței). În acest context, dreptul de creanță începe a fi privit ca bun incorporal, care intră în circuitul civil și se transmite ca bunurile corporale. Aceasta inevitabil duce la asimilarea titularului creanței cu proprietarul unui bun incorporal [v. evoluție observată de doctrina dominantă germană și aprobată, v. Hubner/AT BGB, nr. 369, p. 197].

Deoarece prestația trebuie executată de către debitor, doar el este în poziția de a încălca dreptul de creanță, prin incidentul numit „neexecutarea obligației” (v. art. 901). Totuși, o discuție intensă se duce pe problema răspunderii delictuale a terțului care intervine într-un raport obligațional și, de exemplu, împiedică debitorul să execute, astfel dăunând creditorului. Spre deosebire de dreptul delictual german, care nu conține clauza de delict general, textul C. civ. este suficient de larg pentru a permite creditorului să formuleze o pretenție în despăgubire față de terț pe baza lezării interesului legitim al creditorului în primirea executării de la debitorul oprit ilegal de către terț.

3) Drepturile potestative

Drepturile potestative acordă posibilitatea, prin manifestarea de voință unilaterală a titularului, să provoace un efect juridic asupra unei situații juridice, cum ar fi prin anulare, rezoluțiune, compensare, exercitarea dreptului de preemțiune ori de răscumpărare, revocarea unei donații, ori exercitarea dreptului de a alege între obligațiile alternative [numite în ger. — das Gestaltungsrecht, adică drept formator ori transformator, v. Hubner/AT BGB, nr. 374, p. 198]

Exercitarea unui drept potestativ trebuie să țină cont de limitele juridice care circumscriu conținutul acestor drepturi.

Ilustrație
O pretinsă rezoluțiune a unei locațiuni „nu produce efecte” (este ineficientă conform art. 358), dacă locatarul întârzie să plătească chiria doar pe 2 luni și nu este întrunită condiția de apariție a dreptului legal a rezoluțiunii locațiunii (neplata chiriei pe 3 luni); sigur, contractul de locațiune ar putea prevedea un drept convențional de rezoluțiune pentru o întârziere mai scurtă de plată a chiriei.

Doctrina germană identifică și dreptul de a introduce o acțiune în justiție de transformare (ger. — das Gestaltungsklagerecht), și anume dreptul potestativ nu poate fi exercitat prin declarație unilaterală (extrajudiciară), ci printr-o acțiune în justiție de transformare (ger. — die Gestaltungsklage). Exemple:

acțiunea în divorț;
acțiunea în anulare a actului juridic ori acțiunii în partaj;
acțiunea de excludere din societatea cu răspundere limitată a unui asociat;
acțiunea părții contractante afectate de leziune de a cere adaptarea contractului conform art. 343 alin. (2);
acțiunea de ajustare a contractului în caz de schimbare excepțională a circumstanțelor conform art. 1083 alin. (2) lit. a) sau acțiuna de rezoluțiune a raportului contractual pentru aceeaș cauză conform art. 1083 alin. (2) lit. b).

Așadar, legea cere ca exercitarea dreptului potestativ să fie verificată de autoritatea de jurisdicție competentă și apoi acțiunea în justiție să fie admisă. Hotărârea judecătorească prin care se admite o asemenea acțiune poartă trăsătura unei hotărâri judecătorești de transformare (ger. — das Gestaltungsurteil), spre deosebire de hotărârile judecătorești în realizare (ger. — das Leistungsurteil).

Exercitarea dreptului potestativ pe cale judiciară este excepția, și este o condiție de exercitare în cazurile prevăzute de lege, atunci când legiuitorul dorește ca acest exercițiu să fie verificat ex ante de către judecător.

Când însă dreptul potestativ poate fi exercitat prin declarație unilaterală, partea interesată poate supune acest exercițiu controlului judiciar ex post, printr-o acțiune în constatare a ineficienței pe art. 358.

▮ IV. Pretenția și Acțiunea în justiție

1) Pretenția

Pretenția (ger. — der Anspruch) este dreptul de a cere de la altul să facă ceva ori să se abțină de la ceva (v. 194 I BGB, în materie de prescripție extinctivă) [v. Hubner/AT BGB, nr. 416, p. 213].

Termenul de pretenție nu se limitează doar la raporturile obligaționale, ci și pretenții întemeiate pe raporturi juridice reale, familiale ori succesorale. Putem deci vorbi despre „pretenție obligațională”, „pretenție reală” etc. [Pentru observația că o pretenție nu poate fi propriu-zis „reală”, fiindcă dreptul real are efecte față de toți (erga omnes), pe când pretenția se opune unei persoane concrete, care a încălcat dreptul real, v. Chr. v. Bar/Sachenrecht, I, p. 10, nr. 3]. În materie de pretenții bazate pe posesia ca stare de fapt, putem vorbi despre „pretenție posesorie”.

În limbajul juridic noțiunea de pretenție este folosită pentru a desemna cu precizie prerogativa concretă, acordată de un drept subiectiv, pe care titularul dorește să o valorifice în situația concretă [v. Hubner/AT BGB, nr. 416, p. 213].

a) Drepturile reale

Drepturile reale au ca obiect bunurile și ocrotesc stăpânirea lor directă de către titular, fără intervenția terților. Totuși, dreptul real poate acorda pretenții față de terți: pretenția de a restitui bunul care formează obiectul acțiunii în revendicare (art. 581), ori de a înceta tulburările care formează obiectul acțiunii negatorii (art. 585), inclusiv în caz de tulburări de vecinătate.

b) Drepturile de creanță

(ger. — das Forderungsrecht)

Legea nu tot timpul trasează distincția dintre creanță și pretenție, uneori folosindu-le interschimbabil (art. 1435, 1672, 1980 alin.(3)).

Doctrina modernă a evoluat în concepția sa privind raportul obligațional. Pe lângă noțiunea clasică (de raport dintre un creditor și un debitor care are ca obiect o prestație la care este îndreptățit primul și de care este ținut ultimul), s-a dezvoltat conceptul de raport obligațional în sens larg [v., în acest sens, Hubner/AT BGB, nr. 418, p. 213] sau raport obligațional complex [v., în acest sens, Pop/Popa/Vidu/Obligațiile, p. …..] cuprinzând totalitatea raporturilor obligaționale simple, care rezultă dintr-un singur act juridic (e.g. contract) sau fapt juridic (e.g. delict). El este un raport-cadru constant [v., în acest sens, Hubner/AT BGB, nr. 418, p. 213], în care se includ creanțe, drepturi potestative, îndatoriri.

S-a spus chiar [v., în acest sens, Hubner/AT BGB, nr. 418, p. 213] că imaginea raportului obligațional în sens larg devine imaginea dominantă a oricărui raport juridic civil, chiar și de drept real, de dreptul familiei sau succesoral.

Este grăitor că §194 I BGB supune prescripției extinctive nu dreptul subiectiv, ci pretenția concretă rezultată din acel drept.

Ilustrație
Acțiunea în revendicare a bunului mobil se supune prescripției extinctive de 10 ani (nu este imprescriptibile, spre deosebire de dreptul românesc).  Dacă însă posesorul actual al bunului mobil se schimbă, pretenția față de noul posesor este o pretenție nouă, și începe să curgă un nou termen de prescripție [v., în acest sens, Hubner/AT BGB, nr. 417, p. 213].

În viața reală pretenția se satisface voluntar de către persoana obligată, fie prin conformare imediată (vecinul întoarce animalul pierdut; cumpărătorul plătește prețul cafelei) ori ca urmare a unei notificări adresate persoanei obligate (fie că poartă forma unei facturi, ori a unui avertisment juridic, „somație” etc.). La nevoie însă, titularul pretenției o poate formula printr-o acțiune în justiție, caz în care trebuie să îndeplinească premisele și condițiile exercitării dreptului la acțiune [v. Elena Belei, Acțiunea civilă și dreptul la acțiune, în: Drept procesual civil. Partea generală (coord. Elena Belei), ed. Cartea juridică, Chișinău, 2014, p. 245].

Nu sunt însoțite de drept la acțiune în sens material (de sancțiune judiciară) obligațiile naturale, cum ar fi cele a căror termen de prescripție a expirat. El se deosebește de dreptul de acțiune în sens procesual, care nu este altceva decât dreptul oricărei persoane de acces liber la justiție, de a formula o acțiune și a obține examinarea ei de către judecător, chiar dacă nu deține niciun drept subiectiv, iar pretenția este inventată.

Termenul „pretenție” în sens material trebuie delimitat de pretenția în sens procedural (lat. — petitum).

În acest sens, art. 166 alin.(2) lit. f) CPC cere ca cererea de chemare de judecată să includă „pretențiile reclamantului către pârât”. Dreptul procesual german înțelege prin „pretenție” capătul de cerere formulat de reclamant și, o pretenție în sens procesual rezultă nu doar din pretenția în sensul dreptului civil (în sens material), ci și din alte drepturi subiective. În cazul acțiunilor în realizare, pretenția în sens material și procedural coincid, însă nu există o pretenție în sens material în cazul acțiunilor în care se pretinde instanței constatarea că un raport juridic există sau cu nu există (acțiunea în constatare) sau a acțiunilor prin care se exercită un drept potestativ și prin care instanța modificări ori transformă un raport juridic (acțiunea de transformare ). În sens procesual, pretenția desemnează capătul de cerere al reclamantului din cererea de chemare în judecată, pe baza căruia el cere pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

2) Acțiunea civilă

a) Noțiune

Acțiunea este dreptul față de judecător (ca organ al statului) de a obține o hotărâre pe fondul cauzei civile, și nu neapărat la o hotărâre favorabilă [„l’azione è diritto verso il giudice (come organo dello Stato) ad un provvedimento sul merito”… „e non ad un provvedimento favorevole”, Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, p.42 și urm.].

Article 30, Code de procédure civile France
« L’action est le droit, pour l’auteur d’une prétention, d’être entendu sur le fond de celle-ci afin que le juge la dise bien ou mal fondée.
Pour l’adversaire, l’action est le droit de discuter le bien-fondé de cette prétention. »

În doctrina italiană s-a arătat plastic că termenul „acțiune” poate avea 3 sensuri, așa cum s-a reținut: prin introducerea acțiunii (activitatea procesuală) se propune instanței de judecată acțiunea (pretenția), iar ea va decide dacă acțiunea (dreptul) există [Enrico Redenti, Mario Vellani, Diritto processuale civile, Giuffre Editore, 2011, p. 35].

b) Clasificare

Acțiunile civile sunt multiple după cum și tipurile de pretenții ale reclamanților puse pe masa judecătorilor sunt multiple. CPC, dar și codurile de procedură civilă străine examinate, nu operează cu clasificări ale acțiunilor civile; aceasta este opera doctrinei și practicii, o excepție notabilă este Codul de procedură civilă al Elveției, în vigoare din 1.1.2011 (a se vedea mai jos). Totuși, din toate clasificările propuse, una anume merită a fi reținută ca fiind o constantă în doctrina dreptului continental, menită să analizeze natura posibilelor pretenții ce pot face obiectul acțiunii civile și a soluțiilor pe care le poate da judecătorul:

doctrina de procedură civilă de limbă română — acțiunea în realizare, acțiunea în constatare, acțiunea de transformare [Deleanu/Tratat de procedură civilă, Vol. I, nr. 58 p. 276 și urm.; Elena Belei, Acțiunea civilă și dreptul la acțiune, în: Drept procesual civil. Partea generală (coord. Elena Belei), ed. Cartea juridică, Chișinău, 2014, p. 236]

doctrina juridică de limbă germană — die Leistungsklage, die Feststellungsklage, die Gestaltungsklage [Paulus/Zivilprozessrecht, nr. 107, p. 46 și urm.; în același sens, doctrina austriacă Kommentar zur ZPO, 3. Auflage, Walter H. Rechberger (Hrsg.), Springer, Wien, 2006, Vor § 226, nr. 3, p. 1047 și urm.]

doctrina rusă — иски о присуждении (или исполнительские иски), иски о признании, преобразовательные иски [Treushnikov/GP, p. 317 și urm.]

doctrina italiană — azione di mero accertamento, azione di condanna, azione costitutiva [Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §15, p. 43 și urm.]

Codul de procedură civilă al Elveției, în vigoare din 1.1.2011 operează cu această clasificare și chiar oferă definiții legale ale acestor categorii de acțiuni:

Art. 84 Action condamnatoire
1 Le demandeur intente une action condamnatoire pour obtenir que le défendeur fasse, s’abstienne de faire ou tolère quelque chose.

Art. 87 Action formatrice
Le demandeur intente une action formatrice pour obtenir la création, la modification ou la dissolution d’un droit ou d’un rapport de droit déterminé.

Art. 88 Action en constatation de droit
Le demandeur intente une action en constatation de droit pour faire constater par un tribunal l’existence ou l’inexistence d’un droit ou d’un rapport de droit.

Traducere:

Art. 84 Acțiunea condamnatorie
1 Reclamantul intentează o acțiune condamnatorie pentru a obține ca pârâtul să facă, să se abțină să facă sau să tolereze ceva anume.

Art. 87 Acțiunea formatorie
Reclamantul intentează o acțiune formatorie pentru a obține crearea, modificarea sau dizolvarea unui drept sau a unui raport de drept determinat.

Art. 88 Acțiune în constatarea dreptului
Reclamantul intentează o acțiune în constatare a dreptului pentru a se constata de către un tribunal existența sau inexistența unui drept sau unui raport de drept.

Pentru clasificarea acțiunilor în contenciosul administrativ, v. Ina Jimbei, Felurile de acțiuni în contenciosul administrativ, 18 septembrie 2020, [online]. Bizlaw.md [citat 19 iunie 2021]. Disponibil: https://www.bizlaw.md/tipurile-de-actiuni-in-contenciosul-administrativ

i) Acțiunea în realizare

Ea este prototipul acțiunii civile, și este numită și „acțiune în condamnare”, „în adjudecare” [Deleanu/Tratat de procedură civilă, Vol. I, nr. 58, p. 276].

Obiect

Prin intermediul ei reclamantul înaintează o pretenție în sens material, adică cere de la pârât o acțiune (e.g. plata unei sume de bani, predarea unui bun mobil, predarea ori evacuarea unui imobil, ori a unui drept, să își dea consimțământul), o inacțiune (e.g. să se abțină de la tulburarea proprietății sale), ori să tolereze (e.g. să tolereze radierea dreptului său de proprietate, să tolereze transmisiunea creanței de la pârât la reclamant, să tolereze exercitarea de către reclamant a unei garanții, executarea căreia nu implică activitatea pârâtului; executorul testamentar să tolereze urmărirea silită a masei succesorale conform art. 2364) [Paulus/Zivilprozess, nr. 108, p. 47; Kommentar zur ZPO, op. cit., Vor § 226, nr. 3, p. 1047; Elena Belei, op. cit., p. 237]. Dacă judecătorul admite acțiunea, iar pârâtul nu execută benevol, reclamantul poate recurge la executarea silită a pretenției admise de judecător. În acest sens, s-a spus că un semn al acțiunii în realizare este că ea este urmată de faza executării silite [Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §15, p. 44 și urm.].

Hotărârea judecătorească prin care se admite o asemenea acțiune în doctrină se numește corespunzător — hotărâre judecătorească în realizare (ger. — Leistungsurteil), prin care nu doar se constată existența pretenției, ci suplimentar se ordonă satisfacerea ei pe cale silită [v. Elena Belei, op. cit., p. 237; în doctrina rusă, v. Treushnikov/GP, p. 318-319]. Dacă însă instanța de judecată a respins acțiunea în realizare ca nefondată, hotărârea judecătorească are valoarea unei hotărâri judecătorești de constatare: s-a constatat în contradictoriu că reclamantul nu deține o pretenție în sens material față de pârât [Ibidem; la fel, Idem, nr. 121, p. 51].

Particularități

Acțiunea în realizare tipică este cea prin care reclamantul cere ceea ce, în opinia sa, pârâtul îi datorează la data introducerii acțiunii. Uneori, acțiunea poate viza o pretenție pe care pârâtul o va datora reclamantului în viitor, cum ar fi o pensie alimentară ori plăți periodice pentru vătămare corporală. Aceste acțiuni în realizare strămută viitorul în prezent și sunt în interesul justiției, fiindcă prevăd plăți repetitive, care deja pot fi apreciate conform raportului juridic civil material. Aceasta însă rămâne o excepție necesară. Din altă perspectivă, este contraproductiv și chiar procedural imposibil de a cere judecătorul să determine o pretenție ipotetică, viitoare, cum ar fi pretenția unui coproprietar care vrea să se protejeze de posibila viitoare încălcare a drepturilor sale de către ceilalți coproprietari; ori acțiunea unui potențial moștenitor, promovată încă înainte de deschiderea moștenirii = de decesul lui de cujus, pentru a administra mai bine viitoarea masă succesorală; în fapt, reclamantul nici nu are încă drept de moștenire dobândit. S-a spus că admisibilitatea acțiunii în realizare pentru asemenea scenarii ipotetice ar încărca nejustificat justiția [Paulus/Zivilprozess, nr. 109, p. 47]. Pentru a tempera aceste acțiuni, CPC operează cu premisă că pretenția în sens material deja trebuia să existe la data introducerii acțiuni; art. 7 CPC prevede că procesul civil se intentează pentru apărarea drepturilor încălcate deja. Art. 166 alin.(1) impune condiția ca reclamantul să „pretindă un drept împotriva unei alte persoane” ori să aibă „un interes pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept”, iar alin.(2) lit. d) cere descrierea „încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale reclamantului” [în același sens în dreptul italian, v. Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §15, p. 47 și urm.; și în dreptul austriac, v. Kommentar zur ZPO, op. cit., Vor § 226, nr. 3, p. 1047].

Observăm așadar că dreptul subiectiv trebuie deja să fie încălcat, însă pretenția în sens material se poate referi la o prestație din viitor, rezultată din încălcarea dreptului, e.g. vătămarea corporală deja s-a produs, iar pretenția în sens material se referă la plățile din viitor la care va fi ținută, periodic, persoana responsabilă de prejudiciu [în același sens în doctrina rusă, că instanța trebuie să verifice atât faptul juridic care dă naștere dreptului subiectiv, cât și faptul încălcării acelui drept, v. Treushnikov/GP, p. 319].

ii) Acțiunea în constatare

În unele litigii de drept, reclamantul nu cere ca pârâtul să fie ținut să execute o anumită prestație, ci doar vrea ca judecătorul să declare răspicat că reclamantul are dreptate. Lui îi este suficientă simpla constatare judiciară a îndreptățirii sale, fără a avea nevoie de o prestație suplimentară.

Recunoașterea dreptului este una din metodele de apărare a drepturilor civile conform art. 16 alin.(1) lit. a) C. civ. Scopul acestor acțiuni constă în înlăturarea caracterului litigios și incert al dreptului subiectiv. Pârâtul nu este ținut la o prestație anume față de reclamant, iar rolul judecătorul se rezumă la constatarea existenței sau inexistenței dreptului subiectiv [Treushnikov/GP, p. 317]. Hotărârea instanței prin care doar se admite o acțiune în constatare, de regulă, nu este susceptibilă de executare silită [v. Elena Belei, op. cit., p. 236].

Ilustrație
Părțile pot avea un litigiu dacă o parcelă de teren face parte dintr-un teren sau alt teren (acțiune în grănițuire); ori dacă un automobil aparține unuia sau altuia; ori un acționar afirmă că o hotărâre a adunării generale a societății pe acțiunii este nulă, fiindcă s-a decis pe o chestiune care nu era inclusă în ordinea de zi a adunării.

Doctrina italiană pe drept cuvânt numește asemenea acțiuni drept „acțiuni de simplă constatare” (ita. — azione di mero accertamento), cu explicația că instanța de judecată constată anumite fapte și în celelalte două tipuri de acțiuni (în realizare și de transformare) [v. Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §3, p. 10-11].

Este o situație asimilată încălcării dreptului — contestarea. Contestarea, în sensul său dublu, de contestare de către un terț a dreptului pe care titular crede că există, sau o invocare a dreptului propriu față de un terț care îl crede inexistent.

Este cazul subiectului care, fără a încălca dreptul de proprietate al altuia, îl contestă în sensul că se pretinde proprietar al aceluiași bun; sau o persoană (D) care încă înainte de scadența obligației declară creditorului (C) că el nu are nicio datorie; ori, invers, o persoană transmite o somație și se pretinde creditor. Atunci când există o asemenea contestare (care, trebuie să se manifeste printr-un comportament obiectiv al contestatarului și nu doar printr-o senzație subiectivă a victimei, suntem în prezența unei situații care încă nu este o încălcare, dar care poată să devină, adică incertitudinea obiectivă privind existența unui drept. Și este logic că un sistem de drept evoluat va oferi – direct sau indirect – instrumentul pentru a elimina această situație încă înainte de încălcare, adică un instrument pentru a substitui incertitudinea obiectivă cu o certitudine obiectivă [v. Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §3, p. 10].

Uneori este dificil de a distinge acțiunea în constatare de acțiunea în realizare.

S-a observat că, în forma sa pură, acțiunea în constatare nu este întemeiată pe o pretenție în sens material, ci pe un simplu interes procedural [Paulus/Zivilprozess, nr. 1115, p. 49].

În materie de acțiune în constatarea nulității absolute ori ineficienței actului juridic civil, C. civ. impune condiția ca reclamantul să aibă un interes născut și actual în această constatare, care, evident, trebuie demonstrat. Dacă reclamantul este parte a actului juridic, interesul este vădit – să se elibereze de obligații și să întemeieze o pretenție de restituție conform regulilor îmbogățirii nejustificate ori o pretenție de rectificare a registrului de publicitate. Dacă însă reclamantul este un terț față de actul juridic civil contestat, sarcina probațiunii este mai dificilă. Or, premisa art. 166 CPC este că acțiunea civilă se întemeiată pe un drept încălcat ori pe un interes legitim.

Așadar, termenul „pretenție” în sensul art. 166 alin.(2) CPC este cel de pretenție în sens procedural, ce se cere ca judecătorul să dispună. La rândul său, judecătorul poate recunoaște că reclamantul are o pretenție în sens material față de pârât și obliga pârâtul la ceva. Ori, judecătorul poate să constate o anumită situație juridică (e.g. că un contract este nul) fără ca pârâtul să fie obligat la ceva anume, caz în care avem doar o pretenție în sens procedural (ce se cere de la judecător), dar nu o pretenție în sens material (nu se cere nimic de la pârât).

Obiectul

Așa cum rezultă din art. 166 alin.(1) CPC, acțiunea în constatare poate avea două variante:

constatare pozitivă — să se constate că o situație juridică există (e.g. că un drept de proprietate asupra unui bun determinat aparține reclamantului [în același sens, v.Treushnikov, p. 318]; constatarea paternității [v. Elena Belei, op. cit., p. 237]; că reclamantul este moștenitor al unui defunct, în special când reclamantul încă nu cere restituirea cărorva bunuri, fiindcă nu știe de existența lor; pretenția de restituire probabil va face obiectul unui viitor litigiu între ei);
constatare negativă — să se constate că o situație juridică nu există (e.g. că o datorie cerută printr-o factură nu există, fiindcă nu există contract, inclusiv există un înscris însă el este ineficace (nul sau ineficient) ori fiindcă datoria deja a fost stinsă (prin plată, compensare etc.); reclamantul cere să se constate nu este are o obligație de întreținere față de un fost soț ori o rudă a reclamantului; Mai mult, în același proces, o acțiune în constatare poate fi negativă (că bunul nu aparține pârâtului), iar acțiunea reconvențională să fie o acțiune în constatare pozitivă (că bunul aparține pârâtului).

Doctrina rusă atribuie acțiunea în nulitate la acțiunile în constatare negative [rus. — „отрицательный иск о признании”, v.Treushnikov, p. 318]. Și în doctrina autohtonă, pe baza redacției C. civ. înainte de 1.3.2019, s-a negat că acțiunea în nulitate absolută sau relativă este o acțiune de transformare, ci s-a atribuit la acțiunile în constatare [v. Elena Belei, op. cit., p. 238]. În ce ne privește, în materie de nulitate a actelor juridice civile este determinantă noua poziție a art. 331, pe când sancțiunea nulității absolute intervine de plin drept (ipso jure), iar instanța de judecată doar o constată (art. 331 alin.(1) C. civ.), în cazul nulității relative, actul juridic civil se consideră valabil „până la declararea acestei nulități de către instanța de judecată, însă, odată anulat, se consideră, cu efect retroactiv, că nu a produs niciun efect juridic din momentul încheierii.” Așadar, acțiunea în anulare (nulitate relativă) are efect nu constatator al unei situații juridice preexistente, ci este o acțiune de transformare: desființează retroactiv actul juridic civil anulabil, dar anterior valabil.

Începând cu 1.3.2019 textul C. civ. distinge cu atenție „acțiunea de constatare a nulității absolute” (art. 220 alin.(3), 328 alin.(3), 438 alin.(4)), și „acțiunea de declarare a nulității relative” (art. 202 alin.(5), 335 alin.(1), 340 alin.(2), ). Uneori, legea le desemnează pe ambele prin noțiunea de „acțiune în nulitate” (art. 395 alin.(5)).

În doctrina și jurisprudența română s-a reținut că acțiunea în constatarea nulității unui act juridic este o acțiune în realizare, nu în constatare, prin pronunțarea nulității actului producându-se o modificare a raporturilor juridice dintre părți [Deleanu/Tratat de procedură civilă, Vol. I, nr. 58 p. 276, nota de subsol nr. 4, care citează I.C.C.J, secț. Com., dec. Nr. 281/2009, Dreptul nr. 12/2009, p. 239]. Poziția dată trebuie pusă în context istoric (pronunțată sub auspiciile fostului Cod civil român), dar și de drept comparat (Codul civil românesc având o altă formulare și dominantă fiind ideea că, chiar și nulitatea absolută nu intervine de plin drept, ci în temeiul hotărârii instanței de judecată) [pentru o discuție detaliate a problemei în dreptul românesc, sub imperiul fostului Cod civil român, și a doctrinei din dreptul comparat, v. Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Universul Juridic, București, 2010, p. 408 și urm.].

Doctrina germană atribuie acțiunea în nulitatea relativă (ger. — die Anfechtungsklage), adică o nulitate relativă care trebuie pronunțată de instanța de judecată, la categoria acțiunilor de transformare [Paulus/Zivilprozess, nr. 126, p. 52]. O asemenea abordare corespunde cu concepția C. civ. al R. Moldova.

iii. Acțiunea de transformare

Acțiunea de transformare este prevăzută de lege ori de câte o persoană are un drept potestativ, adică un drept prin exercitarea căruia o situație juridică se modificări ori altfel se afectează, dar nu permite exercitarea ei prin act juridic unilateral (cum ar fi rezoluțiunea unui raport contractual, sau demisia salariatului), ci îl supune verificării prealabile de către instanța de judecată [Paulus/Zivilprozess, nr. 126, p. 52; Treushnikov/GP, p. 319; Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §3, p. 9-10, care vorbesc de activitatea jurisdicțională de transformare necesară (ita. — atività giurisdizionale costitutiva necessaria) care intervine atunci când, potrivit cerinței legii materiale, dreptul potestativ nu poate fi exercitat fără intervenția organului jurisdicțional; similar, în dreptul austriac, v. Kommentar zur ZPO, op. cit., Vor § 226, nr. 5, p. 1048]. Hotărârea judecătorească are aici ca efect crearea unei situații juridice, care afectează direct părțile la proces, dar poate avea impact indirect și asupra tuturor persoanelor (e.g. pronunțarea divorțului nu doar că încetează raportul juridic de căsătorie, dar schimbă starea civilă a persoanelor, care interesează și terții). Efectul transformator este constituirea, modificarea sau încetarea unui raport juridic, și include lichidarea silită, reorganizarea silită ori excluderea silită din rândul membrilor unei persoane juridice. Aici se include și acțiunea de determinare a prestației (art. 1007), anularea căsătoriei (art. 41 Codul familiei).

Pe lângă pretenția (în sens procesual) de a transforma o situație juridică, acțiunea de transformare cuprinde și o pretenție subînțeleasă de constatare a temeiului dreptului potestativ exercitat, rezultat din legea materială civilă ori din legea procesuală. Hotărârea judecătorească prin care se admite acțiunea de transformare are, așadar, și efectul de a constata cu certitudine că dreptul potestativ s-a exercitat corect [v. Kommentar zur ZPO, op. cit., Vor § 226, nr. 5, p. 1048].

Dreptul subiectiv care se exercită este dreptul de a opera o modificare juridică, numit drept potestativ de constituire, modificare sau stingere a unui raport juridic ori a unui statut personal; constatarea existenței dreptului nu este suficientă pentru a satisface cerințele pentru ca modificarea juridică să opereze, fiindcă legea impune o condiție suplimentară. Situația este similară cu cea din acțiunea în realizare, în care constatarea existenței dreptului nu este suficientă, ci constituie premisa logică și juridică a activității ulterioare de executare silită [v. Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §16, p. 48].

Dar contrastul dintre acțiunea în realizare și cea de transformare constă în faptul că, în primul caz, instanța face posibilă executarea silită, vizibilă în lumea materială, pe când, în al doilea caz, instanța nemijlocit dispune modificarea juridică cerută, care operează în lumea efectelor juridice, dar care nu este revăzută în lumea materială [v. Mandrioli/Carratta/Diritto processuale civile, §16, p. 49].

În fine, s-a mai spus că clasificarea tripartită ar putea să nu fie exhaustivă, ci să existe și alte tipuri de acțiuni după natura pretențiilor și scopul urmărit de reclamant [Paulus/Zivilprozess, nr. 127, p. 53].

Utilitatea clasificării

Această clasificare este utilă pentru:

a) determinarea legii materiale aplicabile: în cazul acțiunii în constatare și în realizare, judecătorul constată fapte juridice preexistente și judecă retrospectiv; pe când în cazul acțiunii de transformare se aplică legea materială la data pronunțării hotărârii judecătorești pe fondul cauzei.

Ilustrație

La 1 martie 2019 s-a pus problema de drept tranzitoriu (care legea materială se aplică, cea în vigoare înainte de 1 martie 2019 ori cea intrată în vigoare la 1 martie 2019?) în privința acțiunilor în partaj a bunului comun (al soților, al moștenitorilor etc.) introduse înainte de 1 matie 2019, dar încă în examinare după 1 martie 2019.

Pentru a constata că bunul este comun sau personal al uneia dintre părțile litigante, judecătorul va aplica legea materială în vigoare la data dobândirii proprietății bunului.  Însă pentru a partaja, se va aplica legea materială din data pronunțării hotărârii, ca fiind data când judecătorul pronunță un nou efect juridic: încetarea coproprietății, atribuirea bunului uneia dintre părțile litigante sau altă soluție aplicabilă la partaj. Interesul practic al întrebării rezidă în împrejurarea că dispozițiile legale privind partajul au fost substanțial dezvoltate și clarificate prin Legea nr. 133/2018 privind modernizarea Codului civil.

b) determinarea efectului hotărârii judecătorești: în cazul acțiunii în constatare și realizare judecătorul aruncă o privire retrospectivă asupra faptelor petrecute în trecut, de regulă, petrecute înainte de introducerea acțiunii, le dă o calificare juridică și admite pretenția reclamantului ori o respinge. În cazul acțiunilor de transformare, pe lângă examinarea faptelor din trecut, judecătorul pronunță un efect juridic nou, care nu se regăsește în faptele din trecut, cum ar fi pronunțarea unui divorț; adaptarea unui contract în temeiul art. 1083. În alte cuvinte, judecătorul creează o nouă situație juridică. În acest sens, se spune că hotărârea judecătorească prin care se admite acțiunea de transformare produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) [v. Elena Belei, op. cit., p. 238].

Este evident că, hotărârile judecătorești, indiferent de tipul acțiunii în justiție, se execută în viitor, după rămânerea lor definitivă. Chiar și în cazul admiterii acțiunii în constatare, în percepția părților și a publicului, va apărea un eveniment nou — existența unui act jurisdicțional prin care se instituie o certitudine juridică privitor la un fapt juridic produs în trecut și care, în opinia părților litigante, trebuia tratat diferit, avea efecte juridice diferite.

Ilustrație

Până la pronunțarea hotărârii judecătorești o parte contractantă (creditor) avea poziția că a avut loc o neexecutare a obligației contractuale, pe când cealaltă parte contractantă (debitor) avea poziția că nu a încălcat nimic.  Părțile trăiau în lumi juridice paralele; își aveau adevărul propriu, iar comportamentul subsecvent al fiecărei părți era consistent cu modul în care ea trata faptul litigios.

După pronunțarea hotărârii judecătorești pe situația litigioasă, între părți intervine o certitudine juridică, și ele ar trebui să se supună soluției date de judecător [în acest sens se folosește expresia „hotărârea judecătorească ține loc de adevăr”; într-o opinie, această expresie este valabilă doar după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, Elena Belei, Efectele juridice ale hotărârii judecătorești, Revista Națională de Drept, nr. 2, februarie 2010, p. 48].

Ajungem la concluzia că, o acțiune în justiție din viața reală ar putea coincide perfect cu una din cele 3 tipuri reliefate mai sus, ori ar putea constitui o combinație dintre ele, având o natură mixtă. Deoarece este o clasificare doctrinară, reclamantul nu este ținut să atribuie acțiunea la una din cele 3 tipuri analizate mai sus.

Așadar, într-o acțiune prin care beneficiarul unui antecontract de vânzare-cumpărare cere judecătorului să pronunțe hotărâre judecătorească care ține loc de contract de vânzare-cumpărare (contractul definitiv), judecătorul atât: a) va constata existența unui antecontract din trecut și că el a fost încălcat de pârât (specific acțiunii în constatare); b) va dispune executarea silită a obligației de către pârât (specific acțiunii în realizare; cât și c) va pronunța hotărâre care ține loc de contract, adică va produce un raport contractual între părțile litigante (specific acțiunii de transformare).

Decisivă este aplicarea de către judecătorul a legii materiale aplicabile fiecărei pretenții formulate, din care, de regulă, rezultă limitele legale ale mijloacelor de apărare la care poate recurge reclamantul și rolul instanței de judecată. Credem însă că, pentru aparatul analitic al unui jurist, această clasificare a acțiunilor în justiție este deosebit de utilă.

4) Pretenții și acțiuni multiple

O cerere de chemare în judecată poate cuprinde, aceeași acțiune cu pretenții multiple: a) încasarea sumei împrumutului; b) încasarea dobânzii; c) încasarea dobânzii legale de întârziere (aici, toate parte a unei acțiuni în realizare).

La fel, într-o cerere de chemare în judecată reclamantul poate formula mai multe acțiuni conexe (numită „acumulare cumulativă”, ger. — kumulative Klagenhäufung): a) constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare (acțiune în constatare); b) rectificarea registrului privind radierea dreptului cumpărătorului și înregistrarea dreptului vânzătorului asupra imobilului vândut (acțiune în realizare, pe care cumpărătorul trebuie doar să o tolereze, și nu să face ceva concret); c) predarea posesiei imobilului (acțiune în realizare care presupune o prestație din partea pârâtului).

Alteori, o cerere de chemare în judecată poate cuprinde mai multe acțiuni, aparent contradictorii, numit „acumulare eventuală” (ger. — eventuelle Klagenhäufung) („acțiuni în cascadă”): a) reclamantul cere obligarea pârâtului să restituie bunul; b) iar dacă bunul nu s-a păstrat, să plătească despăgubiri. Alt exemplu: a) reclamantul cere plata sumei de bani cu titlu de prejudiciu pentru neexecutarea obligației contractuale; b) iar dacă acțiunea a) se respinge, reclamantul cere restituirea de la pârât a îmbogățirii realizate pe regulile îmbogățirii nejustificate.

▮ V. Excepțiile

Excepția, în sensul cel mai vag și generic, înseamnă orice motiv sau temei, care poate fi adus în fața instanței de judecată (ori luată în cont de instanță din oficiu) pentru a nu admite pretenția cerută de reclamant. Excepțiile pot fi de fond (fiindcă se referă la pretenția formulată) cu consecința că acțiunea este nefondată, ori de procedură (e.g. nerespectarea de către reclamant a premiselor și condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune).

Doctrina procesual civilă preferă să folosească termenul „excepție” în sens de apărare procesuală (și o numește „excepție procesuală”), adică mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului subiectiv care întemeiază pretenția, neregularități procedurale privitoare la constituirea instanței, competența ei, procedura de judecată, neîntrunirea premiselor de exercitare ori condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune în sens procesual, cu efectul de declinare a competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea lor, scoaterea de pe rol sau încetarea procesului pornit etc. [v. Deleanu/Tratat de procedură civilă, Vol. I, nr. 338, p. 940]. Iar prin „apărări de fond” aceeași doctrină înțelege nu elementele formale ale judecății ori cele cu privire la exercitarea acțiunii, ci însuși fondul dreptului, tinzând să convingă că cererea reclamantului nu este fondată în drept [v. Deleanu/Tratat de procedură civilă, Vol. I, nr. 339, p. 941]. Doctrina autohtonă folosește terminologia „obiecții procesual-juridice” și „obiecții material-juridice” pentru a desemna aceleași instituții [v. Elena Belei, op. cit., p. 253 și urm.].

Totuși, C. civ., după tradiția franceză și românească folosește frecvent termenul „excepție” în sens de apărare de fond a celui față de care se înaintează pretenția (v., e.g., art. 263 alin.(4), 328 alin.(1) [excepția de nulitate absolută a actului juridic], 357 [excepția de ineficiență a actului juridic], 792, 800, 805, 814, 828 alin.(2) lit. c), 829, 844, 846, 850, 851, 856 alin.(3), 893, 1099, 1129, 1424 alin.(2), 1469, 1638, 1647, 1651, 1834, 1880 alin.(4), 1994 [excepția de diminuare a îmbogățirii nejustificate], 2032 alin.(5), 2083 alin.(2) lit. b), 2124-2126, 2401 alin.(2), 2468-2471 [excepțiile dilatorii ale moștenitorului față de creditorii masei succesorale]).

În sensul dreptului civil (ca drept material) „excepția” este o apărare de fond, adică dreptul de a opri sau limita, permanent sau temporar, valorificarea unui drept de către o altă persoană. Ea este deci un mijloc de apărare contra celui care acționează (e.g. reclamantul) contra persoanei îndreptățite să invoce excepția (e.g. pârâtul). De regulă, excepția se ridică contra unei pretenții, și, din aceste rațiuni excepția este definită ca dreptul persoanei față de care s-a înaintat o pretenție de a se opune pretenției [v. Hubner/AT BGB, nr. 438, p. 219].

S-a descris plastic că, atunci când legea recunoaște că titularul unui drept poate înainta o pretenție, legea îi spune destinatarului pretenției (e.g. debitorul): „Tu trebuie să o faci”. Dar atunci când legea acordă destinatarului pretenției o excepție, ea îi spune: „Dacă nu dorești să o faci, poți refuza”. Se poate pune problema de ce legea pur și simplu nu exclude pretenția. Cazul excepțiilor temporare (exceptio dilatoria) arată utilitatea unei asemenea abordări; în acest caz, legea spune „Tu nu trebuie să o faci acum”, dar după decăderea excepției (expirarea unui termen suspensiv; stingerea dreptului de retenție; încetarea dreptului de posesie), legea își schimbă poziția și spune: „Deja trebuie să o faci”. Abordarea ar fi imposibilă dacă legea ar prevedea excluderea de la bun început a pretenției. Dar și în cazul excepțiilor permanente (exceptio peremptoria), cum este excepția de tardivitate, art. 394, nu este potrivit de a prevedea stingerea pretenției; ea devine imperfectă, dar poate fi îndeplinită benevol de destinatarul pretenției, adică legea îi lasă discreția de a îndeplini sau nu, după cum îi este interesul [v. Hubner/AT BGB, nr. 439, p. 220].

Excepții corelative și independente

Dreptul de a ridica o excepție se poate întemeia pe un drept care se epuizează prin ridicarea excepției (excepția independentă), sau se poate întemeia pe un drept corelativ altui drept al celui care a înaintat pretenția (excepția corelativă) [v. Hubner/AT BGB, nr. 440, p. 220].

Ilustrație
Vânzătorul (V) pretinde de la cumpărător (C) rata neplătită a prețului bunului vândut. Cumpărătorul invocă reducerea prețului din cauza că bunul vândut are vicii (art. 933). Dreptului vânzătorului de a primi prețului îi este corelativ dreptul cumpărătorului de a fi garantat contra viciilor. În acest caz. cumpărătorul invocă o excepție corelativă.
Cumpărătorul poate însă invoca excepția de tardivitate (au trecut mai mult de 3 ani de la scadența ratei neplătite). Această excepție este una independentă, ea aparține cumpărătorului, ca debitor al prețului, independent de dreptul său față de vânzător de a fi garantat contra viciilor.

Simpla negare de către pârât a acțiunii („Onorată instanță, nu recunosc acțiunea!”) nu este o excepție, fiindcă ea nu aduce în câmpul de analiză a instanței de judecată informații noi, care ar justifica respingerea acțiunii [Enrico Redenti, Mario Vellani, op. cit., p. 37]. Excepțiile însă nu sunt doar circumstanțe de fapt, ci pot fi și circumstanțe de drept, mai ales dacă instanței i se interzice să le invoce (să le folosească) la propria sa inițiativă (din oficiu). Este cazul excepției de tardivitate (art. 394), care trebuie ridicată de reclamant sau alți participanți la procesul civil.

Anumite apărări însă nu pot fi invocate cu titlu de excepție, ci pârâtul trebuie să le invoce pe calea unei acțiuni inversate față de reclamant (numită acțiune reconvențională, eng. — counterclaim). În dreptul moldav, este vorba de invocarea nulității relative, care se poate face doar pe cale de acțiune și nu pe cale de excepție. La rândul ei, ea este supusă prescripției extinctive. În contrast, nulitatea absolută a actului juridic care servește ca temei al pretenției reclamantului poate fi invocată de către pârât ca simplă excepție (i.e. fără includerea ei într-o acțiune reconvențională).

Invocarea excepției

Excepțiile pot fi invocate extrajudiciar și judiciar, la fel cum și o pretenție poate fi înaintată extrajudiciar (e.g. somație) sau judiciar [în același sens în dreptul german, v. Hubner/AT BGB, nr. 449, p. 222].

Unele excepții trebuie declarate printr-un act juridic unilateral (cum este compensarea, ca opoziție la somația de plată).

Codul civil, după tradiția franceză și românească, folosește termenul de „excepție” detașat de acțiunea civilă și procesul civil, permițând uneia dintre părțile raportului juridic civil să invoce o excepție față de cealaltă parte, independent că se face extrajudiciar sau în cadrul procesului civil. Sigur, după ce litigiul a fost tranșat definitiv de instanța de judecată, partea nu mai poate ridica o excepție nouă, pe care trebuia să o ridice în cadrul procesului civil.

Clasificarea excepțiilor

Apărările destinatarului unei pretenții ar putea fi clasificate după cum urmează [Paulus/Zivilprozessrecht, nr. 280, p. 108 și urm.]:

(i) împrejurări care exclud pretenția, prin faptul că arată că dreptul subiectiv invocat nu există (nulitatea absolută a temeiului de apariție al dreptului; ineficiența);
(ii) împrejurări care sting pretenția, și anume că, deși cândva pretenția era întemeiată, între timp ea nu mai poate fi formulată (stingerea obligației, intervenirea condiției rezolutorii);
(iii) împrejurări care inhibă pretenția, și anume împrejurarea care acordă pârâtului dreptul de a refuza, permanent sau temporar, pretenția. Prototipul acestei excepții este excepția de tardivitate (art. 394), ca excepție permanentă. Excepția de suspendare a executării obligației corelative (art. 914), este o excepție temporară. Temporare sunt și dreptul de retenție (până la satisfacerea creanței garantate a retentorului potrivit art. 960); potrivit art. 581 alin.(1), existența unui drept de posesie opozabil proprietarului care încearcă să-și revendice bunul (până la stingerea dreptului de posesie). Excepțiile temporare sunt tradițional numite excepții dilatorii (exceptio dilatoria), iar excepțiile permanente sunt numite în doctrină excepții peremptorii (exceptio peremptoria).

În sensul C. civ., toate din împrejurările de mai sus sunt excepții (de fond). Dreptul german distinge excepțiile, în Einwendung (pct. (i) și (ii) de mai sus) și Einrede (pct. (iii) de mai sus), cu explicația că:

— împrejurările (i) și (ii) se apreciază de către instanța de judecată de sine stătător, ca parte a examinării împrejurărilor cauzei [v. Hubner/AT BGB, nr. 448, p. 222]. Dacă, de exemplu, din faptele demonstrate de reclamant, pârât ori un alt participant la proces, reiese un temei de nulitate absolută ori de ineficiență a actului juridic care servește drept temei al pretenției, instanța le apreciază de sine stătător pentru a decide admiterea ori respingerea acțiunii;

— pe când, împrejurările de la (iii), după natura lor, trebuie invocate de către un participant la proces îndreptățit, fiind un „drept de a ridica excepția” (ger. — das Einrederecht). Instanța de judecată nu este obligată să informeze pârâtul că este cazul să ridice o excepție inhibitorie [v. Hubner/AT BGB, nr. 447, p. 222]. Din contra, un asemenea comportament al instanței de judecată probabil încalcă principiul disponibilității în procesul civil.

Obiecțiile pot fi înaintate în pași:
În cererea de chemare în judecată, reclamantul arată că pârâtul a luat încheiat un contract de împrumut și este în întârziere.
Pârâtul invocă prin referință faptul că o clauză este abuzivă, precum și invocă excepția de tardivitate.
Reclamantul răspunde că clauza a fost negociată individual, și nu poate fi declarată abuzivă, și că cursul termenului de prescripție extinctivă a fost întrerupt ori suspendat, motiv pentru care excepția de tardivitate urmează a fi respinsă ș.a.m.d.

▮ VI. Datoria și răspunderea (obligația și sancțiunea)

1) Diferitele sensuri ale noțiunii de răspundere

În general în dreptul civil, noțiunea de răspundere juridică, inclusiv cea de răspundere civilă, este asociată cu ideea de faptă ilicită care declanșează anumite sancțiuni de drept public ori anumite mijloace de apărare de drept privat (ori o combinație a lor). Uneori se cere vinovăția făptuitorului, uneori se cere apariția unui prejudiciu, iar alteori ea apare chiar dacă fapta era conformă cu legea.

În acest sens, prof. român Liviu Pop apreciază că răspunderea civilă este acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană, numită victimă sau persoană prejudiciată [Liviu Pop, în Pop/Popa/Vidu/Obligațiile, p. 301]. Acesta este un prim sens al noțiunii de răspundere, de izvor de obligații.

Doctrina de limbă germană distinge între Schuld (datoria) și Haftung (răspunderea) [drept german: Schlechtriem/Schmidt-Kessel/Schuldrecht AT, p. 14, nr. 21; Fikentscher/Heinemann/Schuldrecht, p. 26, nr. 30; drept austriac: Welser/Zöchling-Jud/Bürgerliches Recht II, p. 10 și urm., nr. 35 și urm.; Dullinger/ AT Schuldrecht, p. 11, nr. 1/29; similar în dreptul italian: „obliggo” și „responsabilità” v. Roppo/Diritto privato, p. 54]. În mod similar, doctrina franceză și de limbă română distinge între obligația debitorului și sancțiunea obligației [Sergiu Baieș, în Baieș/Obligațiile, p. 27-28; Ionuț Florin-Popa, în Pop/Popa/Vidu/Obligațiile, p. 15].

Datoria (Schuld) înseamnă „trebuie să plătești, să dai bunul, să oferi serviciul”, adică este îndatorirea de a executa o prestație. Răspunderea (Haftung) înseamnă „vei fi forțat să satisfaci datoria din bunurile proprii”, adică cel ce răspunde este supus unei măsuri silite în vederea satisfacerii datoriei (ceea ce în doctrina de limbă română este „forța coercitivă a statului” sau „sancțiunea”). În acest al doilea sens, răspunderea nu este un izvor de obligații, ci o componentă a raportului obligațional.

Anume în acest sens, legea prevede că persoana răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său (în privința persoanelor fizice, art. 35, în privința persoanelor juridice art. 184 alin.(1), și, în general, art. 888 alin.(1)).

Dar și această răspundere este limitată, fiindcă anumite bunuri ale persoanei sunt declarate de lege bunuri insesizabile, adică bunuri care nu pot fi urmărite silit de creditori, cu scopul de a-i asigura un minim de existență.

Noțiunea de „masă patrimonială” distinctă de restul patrimoniului explică răspunderea cum viribus, adică, titularul masei patrimoniale răspunde pentru obligațiile masei doar cu activul masei, dar nu și cu alte mase patrimoniale, în special, nu cu patrimoniul său personal.

Este cazul fiduciarului care nu răspunde cu patrimoniul personal pentru obligațiile masei fiduciare, ci doar cu activul masei fiduciare.

În dreptul succesoral, este cazul comoștenitorilor care, până la partaj, răspund pentru obligațiile masei succesorale numai cu activul masei succesorale. La fel, este cazul moștenitorului unic care și-a separat patrimoniul personal de masa succesorală.

Dar există și un alt caz special: răspunderea pro viribus, adică situația când nu doar o masă patrimonială răspunde pentru obligațiile masei, ci și o a doua masă patrimonială. Practic, două mase răspund pentru obligațiile uneia. Este cazul, din nou, a dreptului succesoral în care, ca punct de pornire, moștenitorul unic răspunde pentru obligațiile masei succesorale nu doar cu activul succesoral, ci și cu patrimoniul său propriu.

S-a observat că, pe lângă răspundere personală legea recunoaște și răspunderea reală (răspunderea limitată la un bun specific). Este cazul gajului unui bun determinat care este afectat satisfacerii datoriei proprietarului bunului ori a datoriei unui terț. Dreptul de gaj este o garanție a creanței creditorului, pe când cel care constituie gajul (debitorul gajist) este un veritabil „debitor real” (Realschuldner) [Dullinger/ AT Schuldrecht, p. 13, nr. 1/34]. În cadrul raportului de gaj, el nu este debitor al datoriei și nu răspunde cu întreg patrimoniul său, dar răspunde cu bunul grevat de gaj.

Jurisprudență

Un terț, care nu a luat împrumutul, poate să constituie, iar împrejurarea că el nu este debitor al obligației de restituire a împrumutului nu afectează validitatea contractului de ipotecă. În cazul executării silite a ipotecii, creditorul ipotecar introduce o acțiune de transmitere de către garantul ipotecar în posesie a bunului ipotecat, care nu este o acțiune încasare a datoriei de la garantul ipotecar [Decizia Col. civ. CSJ din 21 iulie 2021, dosarul nr. 2ra-84/21].

Citat din Decizie:

Conform prevederilor art. 470 alin. (2) lit. a) din Codul civil (în redacţia până la 01 martie 2019) şi ale art. 15 din Legea cu privire la ipotecă, se reţine că ipoteca este valabilă din data înregistrării în Registrul bunurilor imobile. În acelaşi sens, art. 24 şi 44 din Legea cadastrului bunurilor imobile stabilesc că, la înregistrarea ipotecii, se indică datele despre creditorul ipotecar şi despre obiectul ipotecii, termenul de acţiune al acesteia, dacă este stabilit, valoarea obligaţiei asigurată prin ipotecă sau datele privind modul şi condiţiile determinării acestor valori.
Prin urmare, este eronată concluzia instanţei de apel, precum că [IC și LC/debitori ipotecari] , în raportul contractual de credit instituit între BC „EuroCreditBank”
SA și SRL „ECATCOM-LUX”, nu dețin calitatea de debitori și în acest sens, nu există o obligație valabilă, susceptibilă de a determina valabilitatea raportului de drept accesoriu instituit între [IC și LC] și BC „EuroCreditBank” SA.
Or, Legea cu privire la ipotecă prevede expres că poate fi debitor ipotecar atât debitorul, cât şi garantul ipotecar. În cazul în care executarea obligaţiei de către debitor este garantată prin ipotecă de către garantul ipotecar, acesta are calitatea de debitor ipotecar.
De asemenea, este contrară materialelor cauzei şi concluzia instanţa de apel precum că potrivit cererii de chemare în judecată depusă de BC „EuroCreditBank” SA, executarea prestației de restituire a creditului este cerută de la [IC și LC], în temeiul contractului de ipotecă, deoarece înaintând prezenta acţiune, BC „EuroCreditBank” SA a solicitat transmiterea silită în posesia băncii a bunului imobil ipotecat, pentru comercializare în scopul achitării datoriilor aferente.

O situație separată este obligația naturală ori imperfectă, care este numită și datorie fără răspundere, fiindcă ea nu poate fi executată silit [Dullinger/ AT Schuldrecht, p. 13, nr. 1/35]. Această categorie de obligație rămâne însă o obligație juridică, care, dacă este executată benevol de către debitor, nu se mai restituite debitorului. Cazul tipic al obligațiilor naturale este cel al obligației care s-a prescris extinctiv.

2) Confuzia terminologică inocentă

Prof. german Wolfgang Fikentscher pe bună dreptate observa că, pornind de la limbajul colocvial, și legiuitorul german uneori confundă termenii datorie și răspundere [Fikentscher/Heinemann/Schuldrecht, p. 26, nr. 30]. Asta o vedem și în Codul civil al Republicii Moldova:

— Moştenitorul răspunde pentru obligaţiile masei succesorale (art. 2418 alin.(1)). Nu se are în vedere că imediat se trece la urmărirea bunurilor moștenitorului, ci că moștenitorul este debitor al obligațiilor defunctului, el substituie defunctul în acele obligații.

— „Revocarea contractului nu generează niciun cost și nicio răspundere pentru consumator , cu excepțiile expres prevăzute de lege” (art. 1056 alin.(2)). Norma nu se referă la răspunderea civilă a consumatorului, fiindcă revocarea contractului atunci când legea o permite nu este o faptă ilicită a consumatorului, ci exercitarea unui drept subiectiv (potestativ). Legea vrea să ocrotească consumatorul, excluzând orice obligații în sarcina lui din cauza deciziei sale de a revoca. Deci, norma putea fi scrisă „Revocarea contractului nu generează nicio obligație pentru consumator, cu excepțiile expres prevăzute de lege”. Deci, nu este o limită a răspunderii, ci o limită a datoriei.

— Republica Moldova nu poartă răspundere pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale (art. 306 alin.(2)). Unităţile administrativ-teritoriale nu poartă răspundere pentru obligaţiile Republicii Moldova (art. 306 alin.(3)). Și aici norma putea fi scrisă: „Republica Moldova nu este debitor al obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale”. Sensul este deci că statul nu este parte la raportul obligațional, nu este nici debitor principal și nici garant. Dacă statul nu are o obligație, înseamnă că creditorul unității administrativ-teritoriale nu are o pretenție de plată față de stat, ci doar față de unitatea administrativ-teritorială.

— Asigurătorul răspunde față de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare (art. 1880 alin.(3)). Norma nu vorbește încă despre răspunderea civilă a asigurătorului și nici de urmărirea patrimoniului său, ci are ca scop să spună că, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul are o datorie direct față de persoana păgubită, chiar dacă nu este parte la un contract cu aceasta.

— Constituitorul, beneficiarul și asistentul fiduciei nu poartă răspundere în această calitate față de creditorii fiduciei (art. 2072 alin. (1)). Acei trei actori nu au nici datorie personală față de creditorii fiduciei și nici nu răspund cu patrimoniul personal față de acei creditori. Din nou, se are în vedere, absența unei obligații.

[…]

Octavian Cazac, Noțiuni elementare ale dreptului civil [online]. Codul civil Adnotat [citat 21.11.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/2/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale dintre subiectele raporturilor juridice civile.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a altor valori nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi în lumina dispoziţiilor şi principiilor stabilite de tratatele internaţionale în materie de drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care au calitate de profesionist, precum şi cele care nu au această calitate.

Adnotare la art. 2:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 5 august 2020

▮ I. Scopul articolului

1. Pentru știința dreptului civil articolul ajută la definirea dreptului civil ca ramură de drept, prin determinarea obiectului de reglementare: raporturile patrimoniale și personale nepatrimoniale dintre subiectele dreptului civil. Pentru practicianul dreptului, articolul are funcție de a determina domeniul de aplicare general al Codului civil și a restului legislației civile.

2. O altă funcție este indicarea criteriilor care permit calificarea unui anumit act normativ ca fiind parte a „legislației civile”. Actele normative arareori urmează puritatea distincției dintre dreptul public și dreptul privat. Cel mai adesea unele norme din de drept public, iar altele — de drept privat. Criteriul naturii raporturilor (patrimoniale și nepatrimoniale) și subiectelor (persoane fizice și juridice aflate pe poziție de egalitate) ajută la calificarea anumitor norme dintr-un act normativ ca parte a „legislației civile”.

3. Formularea generală și abstractă a obiectului de reglementare din art. 2 permite ca obiectul de reglementare a legislației civile să fie determinat, indirect, de actele normative din alte ramuri de drept, în măsura în care ele conțin norme mai precise care definesc obiectul lor de reglementare. Conform principiului lex specialis derogat generalis acele norme mai precise au efectul de a exclude un anumit raport juridic din obiectul de reglementare al legislației civile și a-l califica raport de altă natură, de exemplu, raport administrativ.

▮ II. Obiectul de reglementare (ratione materiae)

1. Raporturile patrimoniale

[4.-6.]. […]

2. Raporturile personale nepatrimoniale

[7.-9.]. […]

▮ III. Principiul monist: absența unui cod comercial

10. Sistemele de drept bazate pe codurile lui Napoleon au adoptat inițial sistemul dualist, de a reglementa raporturile de drept privat într-un cod civil și într-un cod comercial. Țările europene care astăzi mențin sistemul dualist de regulă includ norme generale în codurile civile, iar în codurile comerciale — norme privind organizarea profesioniștilor și unele contracte dintre profesioniști (numite contracte comerciale, cum ar fi contractul de distribuție, de agenție comercială sau de franșiză). Este cazul Franței și Germaniei. Unele țări ale sistemului dualist treptat au trecut la sistemul monist — cod civil, fără cod comercial. Este cazul Italiei și apoi al României (din 2011).

11. Republica Moldova constant a avut tradiția monismului, și nu a avut un cod comercial (exceptând poate perioada interbelică, când era parte a României Mari). Prin urmare, distincția raport civil vs raport comercial (contract civil vs contract comercial) nu are relevanță în dreptul național. Aceasta de asemenea treptat a dus la dispariția jurisdicției comerciale. Nevoia de norme dedicate doar profesioniștilor oricum există și ea este satisfăcută prin reglementările incluse în Codul civil, cum ar fi cele privind termenele de plată între profesioniști (art. 862), protecția profesioniștilor contra clauzelor abuzive (art. 1073), ori contractele de punere pe piață a produselor altuia (art. 1687 et seq.).

▮ IV. Probleme de delimitare

1. Raporturi juridice administrative vs raporturi juridice civile

12. La o primă privire distincția clasică dintre dreptul public și dreptul privat este simplă — în dreptul public unul din subiectul este o autoritate publică care acționează ca purtător al suveranității (jure imperii) și nu doar ca proprietar de bunuri (jure gestionis), iar în dreptul privat subiectele, indiferent că sunt de drept public sau de drept privat, sunt pe poziție de egalitate juridică. Însă o anumită situație juridică complexă poate să parcurgă atât elemente de drept public cât și elemente de drept privat.

13. O problemă cu importanță nu doar teoretică, ci și practică, este determinarea dacă un raport juridic la care este parte o autoritate publică este de drept public (caz în care ea este guvernată de dispozițiile Codului administrativ — C. adm.) ori de drept privat (ceea ce exclude aplicarea C. adm. potrivit art. 2 alin.(3) lit. a) C. adm.). Art. 5 și 7 C. adm. folosește criteriul de delimitare potrivit căreia autoritatea publică, în acel raport juridic, acționează „în regim de putere publică”, definit apoi în art.8:

C. adm. / Articolul 8. Regimul de putere publică
Regimul de putere publică reprezintă ansamblul competențelor prevăzute de lege în vederea realizării sarcinilor autorităților publice, care le conferă posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice.

Raporturile contractuale, care, în fond, sunt raporturi de drept privat și sunt expres menționate în art. 2 C. civ., pot constitui raporturi de drept public:

C. adm. / Articolul 13. Contractul administrativ
Contractul administrativ este contractul care poate da naștere, modifica sau stinge un raport juridic de drept public, dacă legea nu prevede altfel.

Însă un contract nu devine contract administrativ doar fiindcă la el este parte o autoritate publică ori dacă în vederea încheierii sale s-au desfășurat proceduri administrative și s-a emis un act administrativ. Criteriul decisiv este contractul să aibă ca obiect un raport juridic de drept public sau de drept privat.

14. În special această problemă de delimitare și calificare apare în privința contractelor prin care autoritățile publice cumpără mărfuri (e.g. echipament pentru funcționari publici), obțin lucrări (e.g. lucrări de construcție a drumurilor ori de reparație a unor clădiri) sau obțin servicii (e.g. conexiune internet; securitate; consultanță, proiectare etc.) de la profesioniști (numiți, în legislația specială, operatori economici). Procedura de încheiere a acestor contracte (numită procedură de atribuire) și un anumit regim special al acestor contracte sunt reglementate de Legea privind achiziţiile publice, nr. 131 din 3 iulie 2015. Această lege nu determină dacă contractul de achiziții publice este un contract civil ori un contract administrativ, astfel că urmează a fi aplicate criteriile de delimitare din C. civ. si C. adm.

Procedura de atribuire care se finalizează cu emiterea unui act administrativ (numită decizia de atribuire) este o procedură administrativă, iar eventualele neregularități pot fi duce la contestarea deciziei conform procedurii prevăzute de C. adm. și a Legii nr. 131/2015. Din momentul încheierii contractului de achiziții publice, între autoritatea publică contractantă și operatorul economic se naște un raport juridic civil, guvernat de dreptului obligațiilor, cuprins în C. civ. [în dreptul german, în sensul că aceleiași distincții, v. Walter Frenz, Vergaberecht: EU und national, Springer, Berlin, 2018, p. 649, nr. 2155 și 2156]. Din perspectivă practică, constatarea este importantă pentru a ajunge la concluzia că litigiile rezultate din contract, inclusiv validitatea sa, interpretarea, executarea sau încetarea sa de către autoritatea contractantă ori de către operatorul economic, nu sunt litigii administrative, ci litigii civile, care se judecă conform CPC ori, în prezența unei clauzei arbitrale, conform regulilor arbitrale aplicabile.

15. În același context se observă funcția dreptului civil de a fi dreptul comun nu doar al dreptului privat, ci și al unor ramuri de drept public. Chiar și atunci când un contract nu este contract civil, ci un contract administrativ, lui i se aplică, în subsidiar, dispozițiile Codului civil (art. 161 C. adm.). Valabilitatea procurii emise pentru procedura administrativă este guvernată de Codul civil (art. 46 alin.(2) C. adm.), la fel ca și capacitatea de exercițiu a persoanelor (art. 45 C. adm.), precum și modul de calculare a termenelor (art. 63 alin.(1) C. adm). Pe lângă aceste aplicări prin referințe exprese ale Codului civil în procedura administrativă, cu siguranță și alte norme de drept civil se aplică acestei proceduri din cauza domeniului larg de aplicare al legislației civile (e.g. succesiunea în procedura administrativă de către moștenitorul persoanei fizice ori succesorul persoanei juridice dizolvate).

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 2 [online]. Codul civil Adnotat [citat 21.11.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/2/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

Adnotare introductivă: Noțiuni elementare ale dreptului civil

Intro

ADNOTĂRI RECENTE

LPA C civ, art. 19 [Dispoziții tranzitorii privind aplicarea adaptată a dispozițiilor privind registrele de publicitate]

Articolul 387. Calcularea termenelor de un an şi de o lună

L. cond. Articolul 17. Drepturile proprietarului

Articolul 764. Condiţiile vînzării bunului de către creditorul gajist

Articolul 48. Obligația proprietarului de a plăti cota de contribuție

Articolul 939. Reducerea prejudiciului

Articolul 92. Caracterul subsidiar al măsurilor de ocrotire judiciare

POSTĂRI BLOG RECENTE

CSJ: Interpretarea pro validitatem a contractului - recalificarea clauzei din contractul matrimonial în clauză de partaj

Transpunerea eronată a Convenției de la Haga din 2005 în Codul de procedură civilă: un pas înapoi în atractivitatea R. Moldova ca jurisdicție

Decizie neinspirată: interzicerea superficiei pe terenurile statului și autorităților locale

Antiexemplu al jurisprudenței: de fapt, obligația de a plăti pensia de întreținere trece la moștenitorul tatălui

Jocul de-a partajul te lipsește de locuință

Testamentul olograf: Cum se face un testament acasă?

Noul proiect al legii condominiului publicat (act. - adoptat)

Adnotare introductivă: Noțiuni elementare ale dreptului civil

Tabelul de concordanță - art. înainte și după renumerotarea din 1.3.2019

§20 Procedura succesorală și opțiunea succesorală

LPA C civ, art. 19 [Dispoziții tranzitorii privind aplicarea adaptată a dispozițiilor privind registrele de publicitate]

Articolul 387. Calcularea termenelor de un an şi de o lună

L. cond. Articolul 17. Drepturile proprietarului

Articolul 764. Condiţiile vînzării bunului de către creditorul gajist

Articolul 48. Obligația proprietarului de a plăti cota de contribuție

Articolul 939. Reducerea prejudiciului

Articolul 92. Caracterul subsidiar al măsurilor de ocrotire judiciare

CSJ: Interpretarea pro validitatem a contractului - recalificarea clauzei din contractul matrimonial în clauză de partaj

Transpunerea eronată a Convenției de la Haga din 2005 în Codul de procedură civilă: un pas înapoi în atractivitatea R. Moldova ca jurisdicție

Decizie neinspirată: interzicerea superficiei pe terenurile statului și autorităților locale

Antiexemplu al jurisprudenței: de fapt, obligația de a plăti pensia de întreținere trece la moștenitorul tatălui

Jocul de-a partajul te lipsește de locuință

Testamentul olograf: Cum se face un testament acasă?

Noul proiect al legii condominiului publicat (act. - adoptat)