Articolul 308. Noţiunea actului juridic
Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile.
REFLECȚII ASUPRA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 25 noiembrie 2022
Statut: Working paper (proiect)
O parte a acestu studiu a fost integrată în articolul publicat în AUB Forum Juridic.
I. Scopul normei
II. Definiția actului juridic civil
III. Manifestarea de voință (declaratio voluntatis)
1. Introducere
2. Componenta internă (voluntatis)
2.1. Teoria clasică
2.2. Problema contradicției dintre voința (internă) și declarația (externă)
2.3. Analiza de alternativă privind componentele interne
2.3.1. Condiții de competență
2.3.2. Condiții de intenție
3. Componenta externă (declaratio)
3.1. Generalități
3.2. Manifestarea expresă de voință
3.3. Manifestare implicită de voință
3.3.1. Principiul
3.3.2. Tăcerea sau inacțiunea ca formă specială a manifestării implicite de voință
3.4. Recepția sau accesarea de către destinatar
4. Delimitare: manifestări prealabile (aprobări interne etc.)
IV. Relațiile de curtoazie, de familie, de prietenie
V. Fapte care nu sunt acte juridice: acțiuni similare actelor juridice și actele reale
1. Introducere
2. Actele materiale
3. Categoria intermediară — acțiuni similare actelor juridice
▮ I. Scopul normei
1. Art. 308 deschide titlul III al Cărții 1 din C. civ., dedicat actului juridic și reprezentării. Majoritatea dispozițiilor acestui titlu prevăd, ca ipoteză de aplicare, actele juridice civile. Prin urmare, precizarea de către legiuitor a fenomenelor sociale care se atribuie la categoria actelor juridice are ca scop precizarea domeniului de aplicare al acelor dispoziții.
2. Ori de câte ori anumite fenomene sociale nu întrunesc elementele prevăzute de art. 308 și nu cad sub regimul juridic stabilit de titlul III, dar ele sunt asemănătoarea cu actele juridice (e.g. o notificare care nu este act juridic), se va pune problema aplicării corespunzătoare a dispozițiilor titlului III prin analogia legii (art. 6). [pentru detalii v. infra nr. 45]
3. Dreptul civil autohton face parte din sistemele de drept continental care dezvoltă o teorie generală a actului juridic civil. Aceasta nu este o abordare care se trage din dreptul privat roman și nici Codul civil Napoleon. Acestea din urmă preferă să reglementeze detaliat cea mai importantă specie a actelor juridice — contractul, dezvoltând o teorie generală a contractului civil [pentru detalii, v. Claude Brenner, Suzanne Lequette, Acte juridique, nr. 5 și urm., în Rép. civ., février 2019; Rizoiu/Actul juridic, p. 39, nr. 8]. Apoi, în subsidiar, ele prevăd că dispozițiile privind contractul se aplică mutatis mutandis și actelor juridice unilaterale (este și modelul de reglementare al Codului civil român și italian). Un asemenea mod de a legifera poate fi mai comod pentru cititorul nejurist, care ar putea să nu cunoască, la prima vedere, ce înseamnă „act juridic”, dar ar trebui să înțeleagă ce este un „contract”. Este o abordare mai prietenoasă pentru utilizator (eng. – user-friendly).
4. Sistemul de care ține R. Moldova se bazează pe pandecte (dezvoltat în Germania și preluat de Portugalia, Rusia etc.), una dintre trăsăturile căruia este generalizarea și abstractizarea. La nivel european, DCFR încearcă să combine aceste două abordări (Cartea II DCFR se întitulează „Contractele și alte acte juridice”), deși textul său este focusat pe contracte.
5. Figura juridică a „actului juridic civil” este rezultatul unui exercițiu de abstractizare al pandectiștilor germani ai sec. XIX [v. Andreas Wiebe, Die elektronische Willenserklärung, Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 58 și sursele citate acolo]. Juristul pune întrebarea: Ce au în comun contractul, procura, testamentul, promisiunea publică de recompensă și declarația de rezoluțiune a raportului contractual? Iar răspunsul ce apare după analiza lor este: toate sunt manifestări de voință cu intenția de a produce un anumit efect juridic. În efortul legiuitorilor de a oferi mai multă precizie regulatorie și de a construi un sistem coerent și logic de drept, a fost dezvoltată teoria generală a actului juridic civil [în același sens, v. A. Karapetov, art. 185, p. 22, în Comentariul #Glossa la art. 153–208 CC FR]. Sigur că și abstractizarea ar trebui să aibă o limită rezonabilă, ca textele de lege să nu se transforme în formule atât de complexe încât doar un cerc de profesioniști ar înțelege sensul lor.
6. Aceleași reguli privind actele juridice guvernează atât situațiile zi de zi (un cadou la o zi de naștere; cumpărarea unei cafele), cât și cele mai complexe operațiuni (preluarea unui pachet de control în capitalul unei bănci; finanțarea prin leasing sau factoring; operațiuni bursiere). Pentru jurist, sumele în joc sunt irelevante. Relevantă este voința juridică și efectul juridic.
Evoluția dreptului însă arată că teoria generală a actului juridic civil este un succes. Deși contractul rămâne manifestarea de voință cu rol central în relațiile civile, noile reglementări tot mai des prevăd acte juridice unilaterale care au efecte puternice în circuitul civil:
a) în materie de obligații: printr-o simplă scrisoare ori chiar declarație verbală pot fi stinse toate drepturile și obligațiile născute dintr-un contract (=declarația de rezoluțiune a raportului contractual de către partea contractantă îndreptățită ori declarația de revocare a contractului de către un consumator); o scrisoare de garanție poate genera o datorie imensă pentru semnatar, chiar dacă el nu primise niciun ban ca împrumut, ci doar a garantat datoria altuia;
b) în materie de proprietate: se poate pierde dreptul de proprietate asupra unui imobil (= consimțământul dat de titularul unui drept real imobiliar înregistrat de radiere a dreptului său atunci când există o cauză de rectificare a registrului bunurilor imobile); o procură poate deveni instrumentul juridic prin care proprietarul rămâne fără imobil ori acesta este ipotecat;
c) în materie de moștenire: un testament poate dezmoșteni toți moștenitorii legali și desemna moștenitor unic pe cineva care nu este rudă cu testatorul; declarația de renunțare de la moștenire decade moștenitorul din dreptul la moștenire și se consideră că el niciodată nu a avut acest drept (art. 2400 alin.(1)); executorul testamentar poate, prin întocmirea unilaterală a planului de partaj, să decidă care bunuri vor fi atribuite fiecărui moștenitor.
După cum se va arăta, aceste reglementări sunt folositoare și pentru că ele se pot aplica, prin analogia legii, acțiunilor similare cu actele juridice [v. infra, nr 45].
Ilustrația 1 P este proprietarul unui teren cu casă de locuit, dar nu locuiește acolo, ci deține imobilul ca investiție. C s-a mutat în Chișinău și are nevoie de o locuință pe o perioadă de 1 an. P și C încheie un contract de locațiune, care este un act juridic. Efectul juridic al contractului de locațiune este că P are obligația de a oferi posesia și folosința pașnică și utilă a imobilului lui C, iar C are obligația corelativă de a plăti chiria convenită lunar. Dacă contractul prevede așa un drept, P are dreptul de a majora mărimea chiriei din cauza majorării prețurilor pe piață; scrisoarea prin care P îl informează pe C despre majorarea mărimii chiriei este un act juridic unilateral. Efectul juridic al acestui act este modificarea mărimii chiriei datorate de C. Dacă imobilul nu este potrivit ca locuință (are o problemă cu mucegaiul), C poate declara rezoluțiunea locațiunii (se mai spune: poate rezilia contractul); declarația sa de rezoluțiune, tot este un act juridic unilateral. Efectul ei este că C este eliberat de obligația de a plăti chiria, dar și P este eliberat de obligația corelativă. În caz că C, după câteva luni, vrea să se mute în altă locuință, el poate negocia cu P un contract de rezoluțiune: părțile în mod amiabil încetează, înainte de termenul locațiunii de 1 raportul de locațiune. Acest contract la fel este un act juridic bilateral, un contract. Efectul său juridic este stingerea raportului de locațiune în toate privințele. În fiecare din aceste episoade, fiecare parte folosește actul juridic ca instrument pentru a-și îndeplini interesele și a modela raportul juridic cu cealaltă parte. De multe ori, un singur raport juridic este modelat de o serie de acte juridice consecutive, unele bilaterale, altele – unilaterale.
▮ II. Definiția actului juridic civil
7. Definiția actului juridic civil de la art. 308 corespunde cu cea tradițională pentru spațiul juridic românesc [v. Beleiu/Introducere, p. 118, nr. 89, care reține că „prin act juridic civil se în înțelege o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”; în același sens, v. Rizoiu/Actul juridic, p. 20, nr. 6].
Noul articol 1100-1 al Codului civil francez, introdus prin ordonanța din 10 februarie 2016, în mod similar definește actele juridice ca „manifestări de voință destinate să producă efecte de drept” (fra. — les actes juridiques sont des manifestations de volonté destinées à produire des effets de droit).
În doctrina italiană se susține că „actele juridice sunt acțiuni umane, susținute de un anumit grad de conștientizare și intenționalitate, a căror relevanță juridică (= capacitatea de a produce efecte juridice) depinde în mod specific de prezența acestui factor uman.” („Atti giuridici sono le azioni umane, sostenute da un certo grado di consapevolezza e intenzionalità, la cui rilevanza giuridica (= capacità di produrre effetti giuridici) dipende specificamente dalla presenza di questo fattore umano”) [Roppo/Diritto privato, p. 62].
Definiția recomandată de DCFR este similară: „un act juridic este orice declarație sau acord, expres sau care rezultă implicit din comportament, cu intenția de a produce efect juridic ca atare” (art. II. – 1:101(2) DCFR: A “juridical act” is any statement or agreement, whether express or implied from conduct, which is intended to have legal effect as such.)
8. În știința de drept civil germană, actul juridic civil (ger. — das Rechtsgeschäft) este privit ca o acțiune juridică ale cărei efecte juridice sunt recunoscute de către lege, fiindcă acțiunea este săvârșită cu intenția de a le produce. Este deci un comportament cu relevanță juridică, ce constituie o expresie a autonomiei private. Din perspectiva ordinii juridice, actul juridic civil este instrumentul, oferit de ordinea juridică, prin care subiectele de drept își modelează raporturile juridice în care doresc să intre [Bork/BGB AT, p. 155, nr. 395; Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 30, §4, nr. 2; Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 329, § 28, nr. 1].
Intenția de a produce un efect juridic adeseori nu este directă: cel care își manifestă în realitate nu se gândește „vreau să stabilesc drepturi și obligații juridice”, ci are în vedere scopul practic urmărit, „vreau să devin proprietar al imobilului și sunt gata să plătesc prețul cerut” [pentru această observație, v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 330, § 28, nr. 3].
Maniera în care dreptul civil reglementează actele juridice civile — care sunt cerințele de fond și de formă pentru ca voința să fie producătoare de efecte juridice; care efect juridice pot fi modelate prin voința persoanei și care — nu; care sunt limitele legale ale acestei modelări — arată atitudinea sistemului de drept față de principiul autonomiei private — în ce măsură o respectă și o promovează ori o neagă și o suprimă [în acest sens, v. Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 1, nr. 1].
În materie de acte juridice autonomia privată se manifestă, în particular, prin libertatea contractului și libertatea testamentului.
9. Actul juridic este așadar o voință îndreptată spre un scop de natură juridică. Pentru ca un act juridic să își producă efectele dorite trebuie să se respecte două condiții, una pozitivă și alta negativă. Cea pozitivă este manifestarea de voință a subiectului să fie suficientă pentru a avea valoarea de act juridic civil (și nu simplă doleanță sau opinie), iar cea negativă — voința să nu depășească limitele autonomiei private, stabilite de ordinea juridică.
Ilustrație A dorește să savureze o cafea de la un chioșc. Această dorință nu este suficientă. El trebuie să ajungă la un acord de voințe cu vânzătorul care operează chioșcul (de regulă, o societate comercială ce acționează printr-un salariat care o reprezintă în relațiile de vânzare-cumpărare cu consumatorii). Odată comanda plasată de cumpărător și acceptată de vânzător, legea recunoaște nașterea unui act juridic civil bilateral (contractul de vânzare-cumpărare). El obligă consumatorul să plătească prețul, iar vânzătorul să prepare produsul și să-l transmită în proprietate (în scop de consum, nu doar de folosință). Toate acestea sunt efectele juridice ale încheierii unui act juridic, în speță, a contractului.
Într-adevăr, simpla doleanță sau simplul gând nu este suficient. Legea cere ea să fie comunicată în exterior — către cel cu care se încheie contractul. Din acest motiv art. 308 privește actul juridic ca o „manifestare de voință” și nu doar „o voință”. În principiu, legea folosește interschimbabil termenii „manifestare de voință” și „exprimare de consimțământ” (v. art. 312 alin.(1)).
10. Manifestarea de voință este nucleul noțiunii de act juridic, însă, adeseori legea mai cere și alte elemente pentru anumite acte juridice. În primul rând, acest element suplimentar ar putea fi cerința legală sau a părților ca actul juridic să poarte o anumită formă. În acest caz, manifestarea de voință și forma sa fac o unitate juridică; manifestarea de voință este îmbrăcată într-o anumită formă [Hubner/BGB AT, p. 279, nr. 611]. Un alt element pe care legea arareori îl impune este ca manifestarea de voință să fie exprimată personal, iar nu doar prin reprezentant (cum ar fi în cazul voinței de a se căsători ori de a întocmi un testament).
Un alt element ce provine din dreptul privat roman, dar reculează, este transmiterea bunului pentru validitatea contractului. Tradițional era cazul contractului de împrumut, comodat și depozit, care nu erau valabile prin simplul acord de voință al părților, ci se cerea și predarea bunului de la o parte contractantă la alta. Noua concepția a Codului civil este de a exclude această a doua cerință pentru aceste contracte. Totuși, în scopul protecției voinței, în cazuri rare codul încă folosește asemenea elemente, cum ar fi cazul contractului de donație și contractului de amanet; ele sunt numite contracte reale, iar nu contracte consensuale, fiindcă simplul consens al părților nu este suficient, ci se cere și predarea bunului către donatar sau, după caz, creditorul gajist.
▮ Distincția de cerințe de eficacitate
11. Nu formează un element al actului juridic, ci doar o condiție ca anumite efecte juridice ale unui act juridic deja valabil să se producă (numite și condicio juris), formalitățile de publicitate (de exemplu, înregistrarea dreptului de proprietate al cumpărătorului asupra imobilului cumpărat). O categorie specială de elemente exterioare sunt faptele juridice în sens restrâns care determină eficacitatea actului juridic, cum este cazul testamentului care începe să producă efecte juridice la data decesului testatorului, dar nicidecum pe timpul vieții sale ori îndeplinirea unei condiții suspensive prevăzute în act juridic ori chiar împlinirea termenului suspensiv (pentru ilustrații, v. adnotarea la art. 328).
12. La fel, un element extrinsec actului juridic, dar care determină eficacitatea sa, este încuviințarea, de către părinte sau un ocrotitor, a anumitor acte juridice ale minorului ori ale adultului supus unei măsuri de ocrotire judiciare, precum și cerința legală de autorizare a anumitor acte juridice de către autoritatea tutelară sau, după caz, a consiliului de familie. Aceste elemente sunt impuse pentru ocrotirea însuși autorului actului juridic contra unor decizii care ar putea să-i dăuneze pe termen lung (înstrăinarea ori ipotecarea imobilului în care domiciliază, semnarea unei fidejusiuni, un partaj dezavantajos). Încuviințarea la fel este un act juridic, distinct de actul juridic încuviințat [v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 330, § 28, nr. 6].
În alte cazuri, anumite efecte ale actului juridic sunt supuse autorizării de drept public, cum ar fi autorizarea de către Banca Națională a Moldovei a cumpărării unui pachet de acțiuni ce acordă peste 1% din voturi în capitalul unei bănci ori autorizarea de către Consiliul Concurenței a concentrărilor economice care depășesc anumite praguri valorice. Aceasta însă nu sunt menite să protejeze interesul părții care înstrăinează sau dobândește bunul, ci interesele publice — fiind analizată, de exemplu, calitatea noului acționar în primul caz, sau impactul asupra mediului concurențial, în al doilea caz. Natura juridică a actului de autorizare depinde de persoana care a emis-o și procedura aplicată, ea poate fi un act administrativ (autorizarea BNM sau a autorității tutelare) sau un act jurisdicțional (hotărârea instanței de judecată).
▮ III. Manifestarea de voință
1. Introducere
13. Nucleul actului juridic este manifestarea de voință (declaratio voluntatis), adică exprimarea voinței de drept privat, îndreptată spre un scop juridic, căreia legea îi recunoaște efectele juridice care corespund cu această voință [Hubner/AT BGB, p. 299, nr. 662]. După cum s-a spus „actul juridic servește pentru a crea efecte juridice prin puterea voinței, iar manifestarea de voință servește pentru a crea acte juridice” [Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 30, §4, nr. 1, care de asemenea îl citează pe autorul Medicus, care scria că: „Die Willenserklärung ist das Mittel des Rechtsgeschäfts, dieses ist das Mittel der Privatautonomie“ („Manifestarea de voință este instrumentul actului juridic, iar acesta este instrumentul autonomiei private”), v. Medicus/Petersen/AT BGB, p. 85, nr. 175].
14. Doar o manifestare de voință valabilă este capabilă să creeze un act juridic valabil. Acordul dintre doi participanți la o infracțiune tot este o manifestare de voință, însă, fiind nevalabilă, nu constituie un act juridic civil (valabil). Deci, pentru a aplica dispozițiile legale privind nulitatea actului juridic, trebuie să avem o manifestare voință.
15. Conceptul de act juridic civil este suficient de flexibil și larg pentru a cuprinde atât o singură manifestare de voință (numit act juridic unilateral, cum este procura sau testamentul), cât și mai multe manifestări de voință (numit act juridic bilateral sau multilateral, cum este contractul). Această reuniune a mai multor voințe este acordul de voințe cerut de art. 992 pentru un contract.
16. Manifestarea de voință are două componente constitutive, una externă, manifestarea exteriorizată (declaratio), și alta internă, voința (voluntatis). Analiza ei se începe de la componenta exterioară, modul în care voința se exprimă, se exteriorizează; în lipsa ei, nu mai are rost de a analiza componenta interioară [Hubner/AT BGB, p. 299, nr. 662].
2. Componenta internă (voluntatis)
2.1. Teoria clasică
Doctrina germană clasică identifică trei elemente ale voinței interne:
(a) Voința de a se comporta
17. Voința de a se comporta (ger. — der Handlungswille) este voința persoanei de a spune că este de a acord, de a semna sau de a apăsa click. Ea lipsește, de exemplu, când se apasă pe un buton în timpului somnului ori, deși treaz, sub influența unor stupefiante.
(b) Conștientizarea manifestării juridice
18. Conștientizarea că comportamentul este o manifestare juridică (ger. — das Erklärungsbewußtsein) — persoana înțelege că conduita are relevanță juridică și circuitul civil se va baza pe această conduită, fără însă a pune în discuție conținutul actului juridic. El lipsește atunci când cel care manifestă voința socotea că face o glumă ori o înțelegere de curtoazie, fără consecințe juridice.
(c) Voința de a accepta un anumit conținut
19. Voința de a accepta un anumit conținut al viitorului act juridic (ger. — der Geschäftswille); adeseori ea rezultă din scopul practic, economic pe care îl urmărește cel care manifestă voința și de care legea atașează efecte juridice. Ea este viciată când persoana crede că vinde bunul său și va primi un preț, dar, de fapt, actul juridic este o donație.
Ilustrație Persoana care la întrebarea dacă dorește un anumit produs răspunde Da, dar de fapt a avut în vedere Nu, a avut voința de a se comporta (elementul a), dar nu a avut voința de a accepta un anumit conținut al viitorului act juridic.
20. Această teorie clasică a voinței juridică se aplică în egală măsură voinței automatizate, adică cea exprimată prin diverse mijloace electronice de către programe de computer, pe baza de diferiți algoritmi. Este o practică curentă, de exemplu, ca participanții la întregul lanț economic (furnizori — producător — prelucrători — distribuitori — vânzători etc.) să fie parte la un sistem integrat informațional (enterprise resource planning, ERP), la care juridic participă în baza de contracte. Aici, sistemul este cel care ia decizii ce comandă să se plaseze în amonte la lanțul economic, în funcție de circumstanțele (cererea etc.) din avalul lanțului.
2.2. Problema contradicției dintre voința (internă) și declarația (externă)
21. Voința de a acționa (a) este elementul inițial al voinței. Ea lipsește când o mișcare se face doar din reflex sau sub influența unei forțe externe superioare. Este discutabil dacă viciile elementului (b) și (c) pot fi invocată pentru a anula o manifestare de voință ori dacă, invers, cel ce manifestă voința urmează a fi ținut la comportamentul său obiectiv.
Teoria voinței (die Willenstheorie), promovată de autorii Savigny, Windscheid și Zitelmann, ia poziția că și viciile elementelor b și c lipsesc de eficacitate o manifestare de voință. Ea are inconvenientul de a fi prea subiectivă și a proteja puțin cocontractanții.
22. Din contra, echipa care susține teoria declarației (die Erklärungstheorie), Bekker, Kohler și Leonhard, dă prioritate protecției certitudinii juridice și a încrederii cocontractanților în declarațiile ce le primesc de la autorul actului juridic. Dusă până la o extremă, ea are efectul că autorul actului nu poate invoca că se afla în eroare (lipsa elementului b) ori doar a făcut o glumă (lipsa elementului c). Alții, cum ar fi Dernburg, încearcă să împace cele două teorii, printr-o teorie intermediară, teoria validității (die Geltungstheorie) și spun că voința internă este prioritară însă, încrederea rezonabilă a terților în voința exprimată în exterior trebuie protejată. Această ultimă teorie este dominantă [Hubner/AT BGB, p. 304, nr. 657] și pe ea se fundamentează Codul civil al R. Moldova: principiul este că voința exteriorizată leagă autorul actului juridic și doar în anumite cazuri legea îi permite autorului să invoce viciile de formare internă a voinței (eroarea esențială, neimputabilă, ce putea fi observată de cocontractant; gluma ce putea fi observată de cocontractant) pentru a se elibera de actul juridic viciat.
Prof. german Karl Larenz:
„Dubla funcție a manifestării de voință. O manifestare de voință nu este doar un mijloc de comunicare a voinței interne, ci este și o declarație de aplicare, de finalitate (Geltungserklärung). Ea este deja executarea voinței interne și realizarea efectelor juridice urmărite prin aceasta. Voința care a rămas numai în interior nu poate realiza nimic. Dacă doar spun acum cuiva că vreau un lucru sau altul, aceasta nu mă împiedică să îmi doresc altceva în curând. Pe de altă parte, dacă spun că mă oblig să fac un lucru sau altul, această declarație are sensul finalității. Eu nu spun că acest lucru există acum sau că el va fi în viitor, ci că consecința juridică declarată de mine ar trebui să se aplice de acum înainte. Declarantul renunță astfel la posibilitatea de a invoca o modificare a voinței sale; el este ținut prin declarație. Privită în acest fel, manifestarea de voință — ca și o lege — este un act de determinare. Ea nu servește la anunțarea unui fapt care există în afara lui (voința interioară), ci are conținutul sensului ei: „Așa ar trebui să se aplice” sau „Așa să fie pe plan juridic (Ita ius esto)”.Dar manifestarea de voință are și o altă funcție. Ca act de determinare, nu este doar un mijloc prin care declarantul își realizează voința de a atinge un efect juridic, ci, totodată, este un mod de informare a celorlalți. Sub acest aspect, ea este un act de comunicare interpersonală, socială. De regulă, destinatarul se încredințează pe conținutul manifestării de voință așa cum a înțeles-o și așa cum a trebuit să o înțeleagă în mod rezonabil. În acest fel, conținutul declarației constituie fundamentul protejării încrederii destinatarului manifestării de voință.”
[v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 356-357, § 30, nr. 6-7]
Această abordare obiectivă nu se fundamentează doar pe nevoia de a proteja încrederea rezonabilă a destinatarului manifestării de voință, ci și pe ideea de responsabilitate pentru formarea propriei voințe și comunicarea ei în exterior. Mai mult, cel care își comunică voința trebuie să se îngrijează să folosească mijloace adecvate și expresii adecvate pentru a fi înțeles corect. Această responsabilitate este un corelativ al autonomiei de voință de care se bucură autorul manifestării de voință [v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 357, § 30, nr. 8]. Aici se observă că, atunci când autorul nu are discernământ (este minor sau adult cu dizabilități mentale), legea îl exonerează de această responsabilitate, iar manifestările de voință sunt, după caz, nule (minor până la 14 ani) sau anulabile (minor care a împlinit 14 ani sau adult cu dizabilități mentale).
Dacă persoana avea intenția de a încheia un act juridic însă în alte condiții (e.g. eroare asupra prețului ori asupra naturii actului juridic), ea se poate elibera de act în condițiile restrictive ale erorii esențiale neimputabile pe calea acțiunii în anulare.
2.3. Analiza de alternativă privind componentele interne
2.3.1. Condiții de competență
23. O manifestare de voință poate fi atribuită unei persoane (și efectele juridice ale acelei manifestări să-i fie impuse) dacă manifestarea este produsul unei manifestări libere, adică ea trebuie să se bucure de libertatea de acțiune și de voință.
(a) Libertatea de acțiune
24. Această libertate există atunci când persoana poate face ceea ce ea dorește. Ea este aptă de a-și dirija acțiunile conform voinței sale naturale. În lipsa acestei aptitudini, acțiunile persoanei nu îi pot fi atribuite. Aceste vicii pot fi exogene sau endogene [v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 365, § 32, nr. 3].
Viciile exogene ale libertății de acțiune sunt limitate de terți sau impusă de terți prin violență (mâna persoanei este ghidată pentru a face click pe butonul COMANDĂ sau PLĂTEȘTE); persoana este împinsă și ea ridică mână la o licitație. Viciile endogene există când persoana nu este conștientă (atac epileptic, somnambulism, pierderea cunoștinței etc.). În mod normal, persoana afectată nu poartă răspundere delictuală pentru anularea actului juridic, deoarece aici lipsește vinovăția. Excepțional, vinovăția poate exista dacă ea s-a expus riscului (e.g. a consumat băuturi alcoolice și a plecat la notar să încheie un contract). Aici intră în joc regula nemo auditur… (art. 14).
(b) Deplinătatea voinței
25. Faptul că manifestarea de voință obligă autorul ei se fundamentează pe ideea că acesta a putut să conștientizeze asupra conținutul și efectele acelei manifestări. Aceasta îi poate permite să aprecieze dacă actul îi va crea un avantaj sau un dezavantaj, în funcție de interesele sale proprii.
Legea nu recunoaște ca suficient de liberă voința minorului (cu diferite gradații, e.g. până la 7 ani se instituie prezumția absolută de lipsă a oricărei voințe juridice) sau a adultului cu dizabilități mentale.
2.3.2. Condiții de intenție
26. Dacă autorul manifestării de voință are competențele necesare (libertatea acțiunii și a voinței), atunci manifestarea i se atribuie acestuia. A doua etapă de analiză este dacă sensul manifestării îi poate fi atribuit voinței acestuia: în ce măsură el este responsabil de faptul că manifestarea nu coincide cu voința internă. Aici se analizează 3 vicii:
(a) Lipsa voinței de a comunica, e.g. persoana scrie un text de act juridic (cu titlu de proiect), dar nu îl transmite. Ulterior, un membru al familiei sau un asistent de birou îl transmite (e.g. pe email) sau îl publică din numele său (e.g. într-un spațiu public). Aici nu există voința autorului aparent (oficial) de a-și comunica voința (fehlendem Kommunikationswillen)
(b) Lipsa intenției juridice (el dorea să comunice ceva, dar neserios, jocandi causa) (fehlendem Partizipationswillen). Ea mai este descrisă ca voința de a participa la circuitul juridic, de a se angaja juridic, în general. De exemplu, un profesor sau un angajator poate semna o scrisoare de recomandare laudativă în privința unei persoane. Această manifestare de voință este, însă, făcută fără a se angaja juridic, în special, cel care recomandă nu oferă o garanție de corectitudine sau de performanță (în acest context, a se vedea art. 2018 și 2021, și condițiile restrictive în care, totuși, poate apărea o răspundere delictuală, dar nu ex contractu).
(c) Autorul a avut în vedere o consecință diferită decât cea manifestată (fehlendem Geschäftswillen); există o discordanță între conținutul actului juridic concret acceptat și conținutul pe care persoana îl dorea.
3. Componenta externă (declaratio)
3.1. Generalități
27. Manifestarea exteriorizată nu este altceva decât conduita persoanei care, potrivit uzanțelor sau practicii obișnuite (semnătură, un click sau cuvinte: un „da”, „da-ți-mi vă rog”, „aș vrea și eu”, un alt cuvânt, chiar și plasarea mărfii pe o bandă rulantă la casa unui magazin sau indicarea mărfii cu degetul etc.) sau potrivit unei înțelegeri anterioare (instrucțiunile de pe un aparat de vânzări în stradă explică cum se face cumpărătura; un contract de furnizare explică cum se plasează o comandă de cumpărare de pâine sau lapte și când ea se consideră confirmată etc.), reflectă o voință juridică și este înțeleasă de destinatari ei ca o voință juridică.
Pentru calificarea unei manifestări ca act juridic este suficient ca destinatarul să înțeleagă că cel ce exprimă voința are intenția de a produce un anumit efect juridic. Nu se cere ca și terții, străini de act juridic, să înțeleagă această intenție în același fel.
Ilustrație A și B, care activează într-un domeniu în care păstrarea secretului comercial este esențială, s-au înțeles (=contract cadru) că vor încheia contracte periodice, ori de câte ori A îi va scrie lui B mesajul „Acum!”, iar B va răspunde „Am înțeles”. Un asemenea schimb de manifestări de voință generează, în contextul mai larg, cunoscut de A și B, un act juridic, și anume un contract, chiar dacă toți ceilalți nu văd în această conversație decât o discuție confuză [în acest sens, Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 58, §5, nr. 5].
Și invers, chiar dacă pentru publicul larg, părțile au încheiat un contract, între părți ar putea, în realitate, să nu existe un contract, fiindcă ele cunoșteau bine că niciuna nu l-a încheiat cu intenția de a produce efecte juridice.
Ilustrație Funcționarul public C, având venituri ilicite, dorește să creeze o aparență că bogățiile pe care le deține au o sursă licită. El îl convinge pe bunul său prieten D să încheie un contract de împrumut, în care se va scrie că D îi dă un împrumut mare lui C pe termen lung. În realitate însă pentru ambele părți este clar că D nu trebuie să plătească lui C nimic.
Această manifestare de voință nu produce efecte juridice civile între părți (este o simulație absolută, în sensul art. 1090 alin.(1)). Manifestarea de voință există, dar ea nu a dus la apariția unui act juridic. Legea refuză să îi recunoască valoarea de act juridic și, deci, efectele unui act juridic civil. Așadar, actul juridic simulat nu este un act juridic, ci doar o aparență de act juridic.
Sigur, aceasta nu exclude eventuala răspundere de drept public (penală etc.) a lui C și D pentru această faptă. Deci, fapta va produce efecte juridice, însă nu civile; și aceste efecte penale nu sunt urmărite de părțile contractante, ci, din contra, ele ar dori să le evite.
28. Ce este comun în aceste situații este nu doar exprimarea unei voințe pozitive, a unei acceptări. Privit izolat, cuvântul „Da” sau o semnătură pe o foaie albă nu exprimă o voință juridică. Privit în contextul unei discuții, a unei oferte, a unei oportunități sau a unui text de natură juridică afișate pe o foaie sau pe un ecran, un „Da”, o semnătură sau un click este apreciat de lumea înconjurătoare ca o voință juridică.
3.2. Manifestarea expresă de voință
29. O manifestare de voință este expresă ori de câte ori persoana o exprimă printr-un mijloc care se bucură de o recunoaștere obiectivă, adică este recunoscută de uzanțe, practica obișnuită, de lege sau dintr-un acord preexistent al părților.
Manifestarea tacită de voință nu se exprimă prin unul dintre aceste mijloace, ci printr-un alt comportament care, din cauza forței circumstanțelor ce formează cazul concret, trebuie, la fel, înțeles ca o manifestare de voință. Însă în absența acestor circumstanțe speciale, comportamentul respectiv ar fi fost prea slab să fie privit ca manifestare de voință.
3.3. Manifestare implicită de voință
3.3.1. Principiul
30. Legea recunoaște nu doar manifestarea expresă a unei voințe juridice, ci și manifestarea ei implicită (desemnate uneori prin expresiile „acord tacit”, „consimțământ implicit” sau „acțiuni concludente”). Testul impus de art. 316 alin.(3) este „comportamentul persoanei arată vădit voința de a-l încheia”.
În cazul manifestării exprese de voință, legea nu impune cerința ca, suplimentar unei semnături, unui click sau unui „Da”, să existe încă un element care ar „arăta vădit voința” de a încheia actul. Aceste mijloace sunt în mod obiectiv privite ca voință vădită de a încheia un act juridic.
31. Comportamentul concludent la fel este o manifestare a voinței (un comportament este rezultatul unei voințe de a acționa, componentă a voinței interne), însă, spre deosebire de manifestarea expresă, cea implicită nu are ca scop de a anunța în exterior o voință, ci, mai degrabă, trece direct la implementarea voinței. Așa fiind, comportamentul concludent nu este un mod de comunicare a voinței, ci un semn a voinței.
Ilustrație A urcă în troleibuz. Comportamentul său este dovada voinței sale de a încheia un contract de transport de călători. Nu contează că, pășind în troleibuz, el nu și-a imaginat un document serios numit „contract” și nici nu a recitat articolele Codului civil privind contractul de transport, ci este suficient că, conform practicii obișnuite, serviciul de transport este cu plată, iar călătorului îi revine obligația de a plăti taxa de transport.
32. De multe ori comportamentul concludent de a încheia un contract rezultă din faptele care corespund executării lui. Juridic, executarea obligației trebuie să urmeze încheierii contractului care generează obligația. Însă între încheiere și executare ar putea practic să nu fie o distanță. Atunci, deși vedem obiectiv executarea deducem că, totodată, s-a încheiat un contract.
Ilustrație
C ia un produs de 10 lei de pe raft, se aproprie de vânzătorul V, pune 10 lei și pleacă cu produsul. Din comportamentul concludent al lui C și V rezultă încheierea unui contract.
Ilustrație
B a cumpărat un produs alimentar, însă acasă a constatat că el este de proastă calitate. B s-a întors înfuriat la magazin, l-a întors managerului și a cerut banii înapoi. Din comportamentul lui B rezultă o declarație de rezoluțiune a raportului de vânzare-cumpărare, care este un act juridic unilateral. Din formularea unei pretenții bazate pe rezoluțiune implicit se deduce că cumpărătorul recurge la remediul juridic al rezoluțiunii. Dacă managerul restituie prețul pe loc, el recunoaște eficacitatea rezoluțiunii. Această recunoaștere nu este un act juridic, dar ea împiedică magazinul să-și schimbe poziția (art. 11 alin.(2) oprește magazinul în a lua poziția, ulterior, că, de fapt rezoluțiunea a fost ineficace și banii nu trebuiau restituiți cumpărătorului).
33. Tot așa, în materie de acordare de împuterniciri, art. 362 alin.(1), recunoaște că „împuternicirile reprezentantului rezultă din împrejurările în care acţionează”, iar alin.(3) subliniază rolul reprezentatului în crearea unei aparență că împuterniciri există (de exemplu, o rudă înlocuiește salariatul vânzător la casa unui magazin ori la un ghișeu; ruda este reprezentant din simplul motiv că ei i s-a permis să stea la casă sau la ghișeu; cel care se apropie de un ghișeu trebuie să aibă toată încredere că cel cu care interacționează din numele unei persoane juridice, chiar are împuterniciri de a manifesta voința persoanei juridice însăși, în domeniul corespunzător).
3.3.2. Tăcerea sau inacțiunea ca formă specială a manifestării implicit de voință
34. Tăcerea tot este o formă de comunicare. Este o reacție verbală. Însă dacă primim tăcerea pe post de răspuns, răspunsul nu e clar. Deci, el nu există, decât atunci când forța circumstanțelor impune o concluzie diferită. [în era rețelelor de socializare, această problemă se numește dilema lui Warnock (eng. — Warnock’s dilemma)].
În situații sociale non-juridice afirmația că „tăcerea este acceptare” de multe ori funcționează din cauza lipsei unor efecte dure, de natură juridică. Când o prietenă mă întreabă dacă aș vrea un cappucino și eu tac, ea poate ajunge la o concluzie simplă că eu aș vrea băutura („De ce nu?”). Când un coleg însă mă întreabă dacă doresc să preiau un proiect de lucru nou și eu tac, este un rezultat prea dur să se trateze că m-am obligat să mă implic în proiect; nu și dacă este uzual să tac și să mă implic pur și simplu. Buna-credință mă va împiedica însă să invoc ulterior că nu am dat un consimțământ expres.
Ilustrație D are o datorie mai veche față de C de 10.000. D îi scrie un mesaj lui C că este gata să plătească imediat 4.000 lui C dacă C îi iartă lui D restul datoriei de 6.000. C tace. D îi transferă pe card lui C 4.000. Nu se poate face concluzia că C, prin simpla tăcere, a făcut o remitere de datorie (iertare de datorie). D în continuare îi datorează lui C 6.000.
La fel este un factor dacă tăcerea se invocă ca acceptare a unei obligații a celui care tace ori a renunțare la drepturile sale sau doar ca acceptare a unui fenomen exterior, care nu îl obligă direct pe cel care tace. Pentru primul scenariu, ar trebui să folosim un test mai dur decât pentru al doilea pentru a decide dacă chiar s-a dat un consimțământ implicit.
Maxima Qui tacet consentiret rămâne a fi populară în discursul public: eng. — silence gives consent ; fr. — qui ne dit mot, consent. Totuși, juridic ea este incompletă, și maxima juridică este mai nuanțată: Qui tacet consentire videtur, ubi loqui debuit ac potuit (cel ce tace se consideră că acceptă dacă el trebuia și putea să vorbească).
Potrivit art. 316 alin. (4) C. civ., „tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor. ”
Legea în special validează clauzele unui contract premergător care prevăd o interpretare a tăcerii cu ocazii viitoare.
Ilustrație Contractul-cadru de furnizare a produse alimentare prevede că cumpărătorul (un lanț de supermarketuri) va plasa comenzi online la vânzător (un distribuitor) și că, dacă vânzătorul va omite să răspundă în 3 zile despre faptul că o anumită parte a comenzii nu va fi onorată, se consideră că vânzătorul a confirmat comanda.
35. Legea de asemenea prevede circumstanțe specifice când, tăcerea unei părți contractante valorează acceptare. În fond, acestea constituie ficțiuni juridice sau prezumții legale absolute, care au ca scop atingerea unui grad de certitudine juridice [Hubner/AT BGB, p. 303, nr. 672]. Prin urmare, un act juridic într-o asemenea manieră nu este anulabil pe motiv de eroare a autorului privitor la faptul că tăcerea sa se consideră manifestare de voință [Idem].
Exemple: 1) acceptarea ofertei în caz de practică stabilită între părți; 2) tacita reconducțiune la locațiune etc. 3) tăcerea donatarului bunului mobil, după acordarea unui termen suplimentar de către donator, se consideră acceptare a donației de către donatar. În alte cazuri legea expres atribuie tăcerii sensul unui refuz: 1) acceptarea ofertei. La fel, uneori legea reiterează nevoia unei acceptări exprese — clauzele care nu au fost individual negociate. Exemplu: În special în țările europene, există o uzanță că votarea la adunările membrilor unor societăți ori organizații se face prin tăcere. Președintele ședinței va întreba mai întâi „Cine este împotriva hotărârii?”. Deoarece, un vot abținut nu este permis, președintele ședinței face concluzia că cei care nu au votat împotrivă, sunt pentru adoptarea hotărârii. Dacă voturile celor care au tăcut formează majoritatea necesară, președintele declară că hotărârea a fost adoptată.
3.4. Recepția sau accesarea de către destinatar
36. Majoritatea actelor juridice sunt adresate unui destinatar concret și, prin urmare, își produc efectele juridice din momentul recepționării de către destinatar ori disponibilității accesării pe altă cale.
Totuși, pentru eficacitatea unor acte juridice legea nu cere recepția. Este cazul, de exemplu, al testamentului. Testamentul este valid din momentul semnării sale. Descoperirea și deschiderea sa ulterioară de către notar nu este o condiție de validitate, ci face parte din etapa de cunoaștere a unui act juridic valabil format. Sigur că testamentul este destinat cunoașterii de către terți: notarul care desfășoară procedura succesorală; cei care primesc drepturi prin testament; cei ai căror drepturi sunt limitate sau chiar excluse prin testament (de exemplu, persoana dezmoștenită).
Alte asemenea acte sunt renunțarea la dreptul de proprietate asupra unui bun mobil prin abandonarea lui (aruncarea la urna de gunoi).
4. Delimitare: manifestări prealabile
37. Nu constituie o manifestare de voință pentru a produce efecte juridice acele manifestări care sunt doar pregătitoare și care, de regulă, sunt parte a procesului de formare a voinței (adoptarea unei hotărâri a unui organ al persoanei juridice prin care se aprobă viitorul actul juridic) ori de acordare a împuternicirilor (mandatul dat de parte pentru încheierea viitorului act juridic). Din circumstanțe rezultă clar că manifestarea de voință de a produce efectele juridice urmărite urmează să apară în viitor, în mod separat de procesele pregătitoare.
Ilustrație Adunarea generală a SA a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui bun important către un cumpărător anume. Cumpărătorul nu poate trata hotărârea adunării generale ca o ofertă de a contracta, iar notificarea cumpărătorului către SA că el acceptă vânzarea-cumpărarea nu valorează acceptare, ci cel mult, o ofertă de a contracta. SA încă nu și-a manifestat voința în exterior (către cumpărător).
▮ III. Relațiile de curtoazie, de familie, de prietenie
38. Ele există, sunt multiple și în mod normal sunt făcute fără intenția de a produce efecte juridice (un ajutor, un transport gratuit). Din circumstanțe rezultă că îmbogățirea primită de o persoană este transmisă cu intenția de a suferi un dezavantaj în mod liber (adică fără a cere o plată). Ele nu creează o așteptare legitimă, pentru încălcarea căreia se pot cere despăgubiri.
Acțiunile persoanelor sunt privite de dreptul privat, în primul rând, ca acte juridice, pentru a verifica seriozitatea și intenția lor (verificarea condițiilor de validitate) și a le atașa voinței private efecte juridice.
Ilustrație În situații de curtoazie în care s-a cauzat un prejudiciu printr-un comportament vădit contrar bunelor moravuri se poate naște un raport juridic dacă sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale [Bydlinski/AT, p. 96, nr. 4/11]. Art. 2021 impune dubla condiție ca cel care minte să știe că face o declarație falsă și avea ca scop ca victima să facă o greșeală (care ar putea implica cheltuieli).
39. Problema identificării intenției de a produce efecte juridice este îndeosebi complicată în privința promisiunilor care au ca obiect o lucrare (vs. contract antrepriză) ori prestarea un serviciu (vs contract de prestări servicii).
Ilustrație Tudor l-a rugat pe consăteanul Victor să îl ajute la prășit porumbul pe câmp dimineața următoare. Victor a fost de acord, ca un bun consătean. Deoarece în ajun Victor a privit un film până noaptea târziu și era obosit, dimineața el nu a ieșit la prășit. Tudor a fost nevoit să angajeze ajutorul unui băiat din sat căruia i-a plătit 200 pentru a-l ajuta la prășit. Are Tudor o pretenție față de Victor pentru încălcarea promisiunii?
▮ IV. Fapte care nu sunt acte juridice: acțiuni similare actelor juridice și actele reale
1. Introducere
40. Doctrina a evoluat să delimiteze de noțiunea de act juridic unele figuri juridice cu o intensitate mai redusă: actul real (Realakt) și acțiunile similare actelor juridice (geschäftsähnliche Handlung).
Comportamentul uman, privit prin prisma dreptului civil, poate fi calificat în comportament ce produce efecte juridice și comportament fără efecte juridice civile (cum ar fi lecturarea acestui text ori o plimbare în parc). Comportamentul ce produce efecte juridice poate fi descompus într-un spectru tripartit: la un capăt al spectrului găsim actele juridice civile — manifestările de voință cu cea mai deplină intensitate juridică, iar în celălalt capăt al spectrului — actele materiale. După cum se va arăta, în primul caz, voința juridică este esențială, în al doilea — irelevantă.
La mijlocul spectrului se poate identifica și o a treia categorie, intermediară, care cuprinde acțiunile similare actelor juridice.
Actul real și acțiunile similare actelor juridice produc efecte juridice, însă nu din cauza intenției celui care le-a săvârșit, ci din cauza că legea le atribuie acestor comportamente un anumit efect juridic, după cum se va arăta [v. Medicus/Petersen/AT BGB, p. 96, nr. 196].
41. O activitate umană (fie că este act juridic, acțiune similară actului juridic, act material) ar putea să fie ilicită și ar putea constitui un delict dacă întrunește condițiile impuse de lege (art. 1998). În acest caz, victima are dreptul la repararea prejudiciului.
2. Actele materiale
42. Uneori, legea recunoaște efecte juridice unui comportament îndreptat spre un rezultat de fapt, adeseori săvârșit fără voința de a accepta un anumit act juridic cu un anumit conținut (numit și „act real”, ger. — Realakt; sau „voință naturală”; ger. — Natürlicher Wille).
Exemple: — schimbarea reședinței obișnuite (a domiciliului), separat de formalitățile administrative aferente înregistrării domiciliului; — intrarea în posesie (inclusiv ca parte a ocupațiunii) și renunțarea la posesia unui bun; — găsirea unui bun pierdut, a unei comori; — accesiunea imobiliară și mobiliară (adjoncțiunea; confuziunea; specificațiunea) [fiindcă reglementarea legală cere doar fapta, indiferent de intenție de dobândire a dreptului de proprietate, v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 332, § 28, nr. 14]; — atribuirea unui bun la categoria de bun accesoriu față de un alt bun — principal; — distrugerea (consumarea) bunului propriu. — dezmințirile publice a unor informații tot nu constituie un act juridic.
Se observă că acest comportament își păstrează calificarea juridică chiar dacă este săvârșit de o persoană fără capacitate deplină de exercițiu, fiind suficientă o simplă decizie subiectivă de a se comporta într-un mod anume (un copil de 5 ani devine autor al unei opere și dobândește drepturile de autor prin simplul act material al creației). La o a doua etapă, legea atașează efecte juridice acestui comportament.
Ilustrația 1 (continuată) Locatorul P îi dă locatarului C cheia de la poartă și de la casă; acesta nu este un act juridic, ci un act material, care ar ca efect transmiterea posesiei imobilului către C. Predarea unui bun este un act material, iar nu un act juridic. [în sensul că predarea bunului este un act real, iar nu juridic, v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 330, § 28, nr. 4]
43. Întrucât actele materiale nu sunt acte juridice lor nu li se aplică dispozițiile legale privind actele juridice, ci alte dispoziții, care le guvernează direct (cum ar fi regulile posesiei sau regulile privind executarea obligațiilor) [în același sens v. Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 31, §4, nr. 7; Medicus/Petersen/AT BGB, p. 96, nr. 196; v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 332, § 28, nr. 15].
Ilustrația 1 (continuată) Dacă C primește imobilul și cheile nu de la P, ci de la fostul locatar al imobilului, regulile cu privire la reprezentare în materie de acte juridice nu se aplică. Predarea a avut loc chiar dacă ea se face de către un terț neîmputernicit. Pentru a decide dacă C a intrat în posesia imobilului, este suficient că C a obținut stăpânirea de fapt în sensul art. 482.
3. Categoria intermediară — acțiuni similare actelor juridice
44. Nu orice manifestare de voință, făcută în circuitul civil de o persoană, întrunește elementele unui act juridic. Unele declarații pe o care o persoană le face sunt relevante juridic, însă nu sunt îndreptate spre producerea unor noi efecte juridice. Mai precis, aceste acțiuni similare produc efecte juridice indiferent că voința a fost sau nu îndreptată spre producerea lor [Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 331, § 28, nr. 8]. Ele au un efect mai limitat, în sensul că produc consecințe în cadrul unui raport juridic existent (e.g. somația, stabilirea unui termen, notificare privind descoperirea viciului) ori un raport juridic în formare (e.g. la negocierea contractului vânzătorul informează cumpărătorul despre anumite probleme ale bunului care se vinde) [v. Medicus/Petersen/AT BGB, p. 96, nr. 197, care mai precizează că unele dintre aceste acțiuni nici măcar nu constituie o declarație de voință].
45. Măsura în care regulile privind actele juridice se aplică și acțiunilor similare este o chestiune netranșată de lege și se decide de la caz la caz (e.g. în cazul schimbării domiciliului legea prevede formalități de publicitate). Susținem poziția că, în privința validității, lor li se aplică prin analogie, dispozițiile legale privind actele juridice prin analogie [Bydlinski/AT, p. 98, 4/15; Medicus/Petersen/AT BGB, p. 97, nr. 198], adică avem un caz de analogie a legii. De exemplu, recunoașterea unei datorii, obținută prin violență, este anulabilă. [pentru aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor privitoare la actele juridice atunci când interesele în joc sunt similare celor privitoare la actele juridice, Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 31, §4, nr. 9, care dă exemplul aplicării pentru o somație de punere în întârziere a regulilor privind recepția actelor juridice. În dreptul autohton o asemenea aplicare prin analogie nu este necesară, deoarece regula recepției pentru orice notificări este prevăzută de art. 22 C. civ.].
La fel, unele acțiuni similare actelor juridice, în realitate sunt utile pentru cel care le săvârșește și îi aduce beneficiul de a nu pierde un drept sau de a nu-și înrăutăți o poziție juridică. În acest sens, lor trebuie să li se aplice prin analogie regulile de capacitate privitoare la actele juridice de conservare, iar validitatea unor asemenea acte să fie recunoscută chiar dacă sunt săvârșite de un minor de la 7 ani, de un adult ocrotit ori de un adult cu capacitate deplină de exercițiu însă cu discernământ diminuat.
O altă materie care trebuie aplicată prin analogie acțiunilor similare este cea a încheierii actelor juridice prin reprezentare. Într-adevăr, un observator atent va nota că dispozițiile legale în materie de reprezentare (art. 362 și urm.) au ca ipoteză de aplicare „actele juridice” și nu alte manifestări de voință. Cu toate acestea, în cultura juridică s-a creat o înțelegere unitară că împuternicirile se acordă nu strict pentru încheierea unui act juridic, ci pot acoperi și etapa de negociere, precum și cea de executare a actelor juridice, precum și o multitudine de alte situații. Această logică o observăm cu diferite ocazii în reglementările Codului civil:
— persoana împuternicită de creditor, poate primi executarea unei obligații, iar debitorul trebuie să execute celui împuternicit (art. 867 alin. (1));
— debitorul obligației răspunde pentru fapta reprezentantului (art. 934 alin. (5)), deși fapta constă într-o neexecutare a obligației, iar nu încheierea vreunui act juridic;
— obligația poate fi executată de către un terț „dacă terțul execută cu consimțămîntul debitorului”, ceea ce, în fond, este asimilată unei împuterniciri (art. 870 alin. (1) lit. a)).
Mai mult, completarea definiției contractului de mandat la 1 martie 2019 ține cont de această realitate și nevoie practică: „prin contractul de mandat o parte (mandant) împuternicește cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice sau în alt mod de a afecta direct poziția juridică a mandantului în raport cu un terț …” (art. 1472 alin. (1)).
Concluzionăm că dispozițiile privind reprezentarea și procura se aplică, în egală măsură, acțiunilor similare, deși acestea, dogmatic vorbind, nu sunt acte juridice [în același sens, v. Neuner/Wolf/Larenz/BGB AT, p. 331, § 28, nr. 11].
Mod de citare recomandat:
Octavian Cazac, Adnotare la art. 308 [online]. Codul civil Adnotat [citat 21.11.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/308/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.
Noțiunea de act juridic: componenta internă și externă (2021):
▮ Dispariția cauzei ca și condiție de validitate în dreptul francez
« à vrai dire, le maintien de cette exception française, contre vents et marées, semble contredire l’un des principaux desseins poursuivis par l’avant-projet, à savoir que le nouveau code redevienne un modèle exportable hors de nos frontières, qu’il constitue une source d’inspiration pour les législateurs étrangers et surtout pour le législateur européen. Dans le contexte actuel, il y a peu de chance, en effet, pour que la cause fasse une entrée fracassante dans des systèmes juridiques qui, jusqu’alors, s’en passaient. »
[B. FAUVARQUE-COSSON, La réforme du droit français des contrats : perspective comparative, RDC 2006. 147, note 21]