Articolul 1008. Imputarea cunoaşterii

Dacă o persoană care a participat la încheierea contractului cu acordul unei părţi ori la exercitarea unui drept sau la executarea unei obligaţii care rezultă din acestea a cunoscut sau a prevăzut un fapt ori se consideră că l-a cunoscut sau l-a prevăzut, fie a acţionat cu intenţie sau cu o altă atitudine psihică relevantă, atunci această cunoaştere, previziune sau atitudine psihică se impută părţii respective.

---

Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 13 noiembrie 2024
Originea reglementării: art. II. – 1:105

▮ I. Scopul articolului

Adeseori contractele se încheie sau se execută de către părți cu ajutorul unor terți. Acești terți pot fi reprezentanți sau prepuși (salariați) ai părții contractante, dar pot fi și asistenți care nu au împuterniciri de reprezentare și nici nu se află într-un raport de prepușenie.  Îi putem numi pe toți aceștia „terți implicați”. Pentru un observator obiectiv s-ar putea crea impresia că comunicarea unei informații către un terț implicat echivalează cu informarea însăși a părții contractante care l-a implicat. Din motive de echitate și protecție a aparenței formate de partea contractantă, prezentul articol instituie o prezumție absolută — ceea ce cunoștea sau trebuia să cunoască sau altă atitudine psihică (intenție/culpă) pe care o avea terțul implicat o are și însăși partea contractantă.

Printre terți implicați, vizați de această normă, pot fi incluși:

• avocatul sau alt consultant (e.g. agent imobiliar) care asistă partea contractantă în negocierea unui contract. Exemple:
  • analiza de către terțul implicat a situației obiectului contractului sau altor elemente relvante pentru contract – numită și due diligence legal, tehnic, financiar etc.; aceasta include, în special, inspectarea bunului care face obiectului contractului sau a actelor aferente lui;
  • redactarea de către terțul implicat a contractului sau asistența la negocierea lui;
• notarul care asistă părțile contractante la autentificarea unui contract. Exemple:
  • partea contractantă care dobândește un bun nu poate invoca necunoașterea unor împrejurări cu relevanță juridică (pe motiv de ignorață, nepricepere etc.) dacă împrejurarea era cunoscută sau trebuia cunoscută de notarul care asistă părțile (e.g. notarul putea identifica faptul că vânzătorul era căsătorit, iar obiectul contractului putea fi bunul comun în devălmășie al soților, fiind necesar consimțământul celuilalt soț pentru vânzarea obiectului respectiv).

Această cunoaștere sau previziune imputată părții contractante poate fi factorul care demonstrează că ea era de rea-credință privitor la o împrejurare relevantă. Prin urmare, într-un litigiu reclamantul poate demonstra reaua-credință a pârâtului nu doar arătând că pârâtul nemijlocit cunoștea sau trebuia să cunoască împrejurarea relevantă, ci, în mod alternativ, demonstrând că terțul implicat de pârât în contractul sau faptul litigios cunoștea sau trebuia să cunoască acea împrejurare.

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 1008 [online]. Codul civil Adnotat [citat 21.11.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/1008/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.