Articolul 1990. Îmbogăţirea transmisibilă

(1) Dacă îmbogăţirea constă într-un bun care poate fi transmis, persoana îmbogăţită este obligată să restituie îmbogăţirea prin transmiterea bunului persoanei dezavantajate.
(2) În loc de a transmite bunul, persoana îmbogăţită poate alege să restituie îmbogăţirea prin plata valorii băneşti în folosul persoanei dezavantajate dacă transmiterea ar cauza persoanei îmbogăţite un efort sau cheltuieli disproporţionate.
(3) Dacă bunul a fost consumat, a pierit ori a fost pierdut, dacă bunul nu îi mai aparţine sau dacă persoana îmbogăţită este din alte motive în imposibilitate de a transmite bunul, persoana îmbogăţită este obligată să restituie îmbogăţirea prin plata valorii băneşti în folosul persoanei dezavantajate. În cazul în care imposibilitatea se referă la o parte a bunului sau bunul este grevat cu drepturile unui terţ, persoana dezavantajă poate alege între transmiterea valorii băneşti a întregului bun sau transmiterea bunului în forma în care se află, la care se va adăuga valoarea bănească a părţii care lipseşte.
(4) Cu toate acestea, în măsura în care persoana îmbogăţită a obţinut un substitut, acel substitut va constitui îmbogăţirea supusă restituirii:
a) dacă persoana îmbogăţită este de bună-credinţă la momentul cînd a dispus de îmbogăţirea iniţială sau cînd această îmbogăţire a pierit şi alege să restituie îmbogăţirea pe calea transmiterii substitutului; sau
b) dacă persoana îmbogăţită este de rea-credinţă la momentul cînd a dispus de îmbogăţirea iniţială sau cînd această îmbogăţire a pierit şi persoana dezavantajată alege să i se restituie îmbogăţirea pe calea restituirii substitutului, cu condiţia că această alegere nu este inechitabilă.
(5) Persoana îmbogăţită se consideră de bună-credinţă dacă ea nu cunoştea şi nu trebuia, în mod rezonabil, să cunoască faptul că îmbogăţirea a fost nejustificată sau putea deveni nejustificată.