Repararea prejudiciului moral și biologic în contextul malpraxisului medical: aspecte de drept material și procedural
[Working Paper. aprilie 2024. În curs de publicare]
Îi mulțumesc dlui prof. Nicolae Sadovei pentru insistența și, apoi, răbdarea de care a dat dovadă în așteptarea scrierii acestui articol.
CUPRINS
II. Temeiul pretenției de despăgubire
2.1. Problema prealabilă: temeiul pretenției pacientului
2.2. Scurte considerente privind temeiul delictual al pretenției
2.3.3. CNAM – garant al calității serviciilor acoperite de AOAM
III. Temeiul contractual al pretenției
3.1. Natura juridică a relației dintre pacient și prestatorul de tratament
3.2. Particularitățile contractului de servicii de tratament în sistemul AOAM
3.3. Noua reglementare a contractului privind serviciile de tratament introdusă la 1 martie 2019
3.4. Complexul de fapte care trebuie stabilit de către judecător și aspectele procesuale
3.5. Obligațiile de mijloace și de rezultat ale prestatorului: datorează activitatea sau rezultatul?
3.7. Neexecutarea obligației de către prestator: greșeala medicală.
I. Introducere
Pacientul nu este mulțumit de modul în care a fost tratat de instituția medicală (în continuare „prestatorul de tratament”). Mai mult, această situație i-a cauzat suferințe psihice sau fizice; a ratat o șansă de a se vindeca sau chiar i-a fost lezat un organ. Acum el se întreabă dacă are dreptul la despăgubiri (bănești) pentru acest prejudiciu nepatrimonial. Și dacă are – în ce mărime?
Legea nu prevede că oricare pacient nemulțumit are, în mod necondiționat, dreptul la o despăgubire. Obligarea prestatorului de tratament să plătească despăgubiri pacientului ar fi injustă dacă prestatorul nu a făcut greșeli, a urmat standardele aplicabile (artis lege). Chiar și un tratament corect poate fi însoțit de suferințe și riscuri (motivul de ce unii dintre noi se tem de vizitele la doctor) și poate să se soldeze cu un eșec sau o înrăutățire a stării pacientului. Așa cum un avocat nu poate garanta câștigarea unui proces de judecată, un prestator de tratament nu poate garanta învingerea bolii.
Regimul răspunderii prestatorului de tratament trebuie să fie echilibrat: să protejeze pacientul, dar să nu imobilizeze medicul. Imobilizarea medicului dăunează, în primul rând, pacientului. După cum s-a observat, „un medic cu frica de răspundere va aborda cele mai puțin riscante procedee, care adesea sunt și cele mai puțin utile. Se poate întâmpla, din dorința de a nu fi ferm, să te transformi într-un «doctor cumsecade», care nu riscă, nu greșește, dar nici nu ajută. Obsesia răspunderii determină o inhibiție profesională, care duce la neacceptarea riscurilor utile bolnavului. Atare situații de abstenționism duc la eludarea cazurilor grele și la degradarea relației medic-pacient prin fuga de răspundere sau aruncarea răspunderii asupra unei echipe de specialiști”[1].
Prin urmare, răspunsul la întrebarea ridicată trebuie căutat în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova[2] (C. civ.) și a altor acte normative aplicabile, care reglementează dreptul la despăgubiri.
II. Temeiul pretenției de despăgubire
2.1. Problema prealabilă: temeiul pretenției pacientului
Pe plan juridic, stabilirea condițiilor care trebuie întrunite pentru ca un pacient să fie îndreptățit la repararea prejudiciului și, prin urmare, stabilirea sumelor (despăgubirilor) la care este îndreptățit și stabilirea persoanei responsabile să le plătească depind de o întrebare centrală prealabilă – care este temeiul juridic al pretenției pacientului față de cel responsabil?
În sistemul Codului civil, candidaturi sunt două:
1) temeiul contractual: art. 935 și urm. – obligația debitorului (i.e. prestatorul de tratament) care nu și-a executat obligația rezultată din contract (neexecutarea obligației) de a plăti despăgubiri pentru a repara prejudiciul suferit în consecință de către creditor (i.e. pacientul). În acest studiu, vom evita să folosim noțiunea de „răspundere contractuală”, care este învechită și nu corespunde filosofiei sistemului de remedii ale creditorului, instituit prin art. 902 și urm. din Codul civil;
2) temeiul delictual: art. 1998 și urm. – obligația persoanei responsabile conform legii de un fapt juridic ilicit (delict) de a plăti despăgubiri pentru a repara prejudiciul suferit în consecință de către victimă (răspunderea delictuală a persoanei responsabile).
Pe lângă dreptul comun cuprins în Codul civil, relația pacient-prestator de tratament este reglementată de legi speciale-cadru în materie:
a) Legea nr. 411/1995 a ocrotirii sănătății[3].
b) Legea nr. 263/2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului[4];
c) Legea nr. 264/2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic[5].
Legea nr. 263/2005 nu instituie un temei distinct al pretenției pacientului cu un regim juridic special, derogatoriu de la dreptul comun. La art. 5 lit. q) ea se limitează să enunțe că pacientul are dreptul la „despăgubire a daunelor aduse sănătății, conform legislației”. O normă generală care enunță acest drept se regăsește în art. 19 al Legii nr. 411/1995.
În plus, conform art. 11 alin. (1) lit. d) al Legii 1585/1998[6], pacientul, ca persoană asigurată, are dreptul să intenteze acțiuni asiguratului, asiguratorului, prestatorului de servicii medicale și farmaceutice „inclusiv pentru a obține compensarea materială a prejudiciului cauzat din culpa acestora”.
Aici trebuie să facem precizarea că, în materia serviciilor de tratament, Codul civil nu este o „lege generală” față de aceste legi speciale. Nu trebuie comparată o lege cu alta, ci o normă juridică cu o altă normă juridică (indiferent că ele se cuprind în aceeași lege sau în două legi diferite), așa cum clar o stabilește art. 5 din Legea nr. 100/2017 privind actele normative[7]. În această privință art. 1400-1408 C. civ., care reglementează serviciile de tratament, se prezintă ca norme mai detaliate decât aceste legi speciale. Prin urmare, normele mai detaliate ale C. civ. sunt norme speciale, cu aplicabilitate prioritară (specialia generalibus derogant). Însă în materia regimului juridic al dreptului la despăgubire al pacientului pentru prejudiciul suportat în contextul serviciilor de tratament, Codul civil cuprinde reglementări comune, aplicabile tuturor obligațiilor civile (art. 935 și urm.) sau tuturor delictelor (art. 1998 și urm.). Legile speciale în materie, în fond, nu cuprind norme speciale privind regimul juridic al dreptului la despăgubire al pacientului. Prin urmare, nu se pune problema unui conflict dintre norme generale și norme speciale în această materie, iar Codul civil rămâne unicul efectiv aplicabil.
Răspunderea profesională: un regim de răspundere de tipul al treilea?
În sistemul de drept românesc, pretenția pacientului este supusă unui regim juridic special și doctrina susține că, pe lângă răspunderea contractuală și delictuală, există un regim de răspundere de tipul al treilea – răspunderea profesională, cu varietatea sa răspunderea profesională medicală[8]. Nu putem recomanda instituirea unui al treilea regim de răspundere în legislația Republicii Moldova, întrucât sistemul bazat pe două temeiuri este suficient pentru a oferi satisfacție echitabilă victimelor și, din punct de vedere practic, Republica Moldova fiind un stat compact, cu puțină doctrină și jurisprudență, societatea ar avea de câștigat din existența unui regim de drept comun de răspundere dezvoltat, decât de multiple regimuri speciale nedezvoltate și neînțelese. Orice efort viitor de a introduce un al treilea regim de răspundere trebuie precedat de o analiză serioasă de cost-beneficiu având în vedere condițiile specifice ale țării noastre. Sisteme de drept avansate, precum Germania, nu au avut nevoie de a introduce un al treilea regim de răspundere.
Importanța practică a temeiului pretenției
Alegere dintre cele două temeiuri ale pretenției nu este doar o discuție pentru a satisface claritatea teoretică. Pe practicianul dreptului îl interesează ce norme juridice aplică judecătorul pentru a determina dacă pacientul are dreptul la despăgubiri. Răspunsul clar la această întrebare ghidează pacientul când înaintează o pretenție extrajudiciară față de prestator, când prestatorul ia în calcul încheierea unei tranzacții (compromis cu plata unei anumite despăgubiri) cu pacientul sau când avocatul redactează cererea de chemare în judecată împotriva prestatorului de tratament.
Tabelul de mai jos arată că condițiile pretenției contractuale și delictuale din C. civ. sunt similare, dar nu identice.
condițiile pretenției contractuale
(art. 935 și urm. C. civ.) |
condițiile pretenției delictuale
(art. 1998 și urm. C. civ.). |
(1.1) să existe un raport obligațional[9]
(1.2) neexecutarea obligației de către prestator (art. 901) ceea ce constituie greșeală medicală |
(1) fapta ilicită (art. 1998), adică:
(1.1) lezarea unui drept absolut al pacientului, la viață, la sănătate etc. (1.2) prin greșeală medicală (1.3) legătura cauzală dintre 1.1. și 1.2. (numită și legătură cauzală care întemeiază răspunderea)[10] |
(2) lipsa justificării prestatorului (art. 901 alin.(2) și art. 903) | (2) lipsa justificării prestatorului (lipsa vinovăției (e.g. lipsa vârstei pentru a avea capacitate delictuală), eveniment anormal (art. 2012) etc.) |
(3) prejudiciul (art. 19) (sănătate vătămată) | (3) prejudiciul (art. 19) (sănătate vătămată) |
(4) legătura cauzală dintre neexecutare și prejudiciu | (4) legătura cauzală dintre (1) fapta ilicită și (3) prejudiciu (art. 2022) |
2.2. Scurte considerente privind temeiul delictual al pretenției
Condițiile pretenției delictuale au fost deja menționate în oglindă cu cele ale pretenției contractuale. În continuare ne vom opri, la modul curios și creativ în care cele două răspunderi pot comunica între ele și anume, cum neexecutarea unei obligații a prestatorului de servicii de tratament poate fi privită ca o faptă ilicită constitutivă de delict.
Neexecutarea obligației este o faptă ilicită în sens larg și, prin urmare, i s-ar putea aplica temeiul delictual de răspundere – art. 1998 C. civ. Poziția că neexecutarea obligației este, totodată, o faptă ilicită este ferm stabilită în doctrina românească[11]. Doctrina franceză de un secol în urmă vedea o comunicare între delict și neexecutarea obligației contractuale. Ambele presupun o faptă ilicită: în delict – este încălcarea unei norme legale de protecție a unui drept absolut sau unui interes legitim; în cazul neexecutării obligației contractuale – legea obligă orice debitor să execute obligația și îi recunoaște justificări limitate. Din altă perspectivă, ambele presupun neexecutarea unei obligații: în cazul contractului – este precondiția dreptului la despăgubire; în delict – făptuitorul încalcă îndatorirea generală de a nu dăuna altuia, inclusiv de a se comporta cu prudență față de drepturile și interesele legitime ale altuia. „Delictul presupune întotdeauna atingerea dreptului altuia ceea ce implică o obligație anterioară”[12]. Aici trebuie totuși să notăm că, deși vorbim de sensul cel mai general al noțiunii „obligație”, după cum și René Demogue o recunoaște, din punct de vedere al dreptului civil, există o distincție fină dintre obligație (care are ca obiect o prestație) și o îndatorire (obligație fără prestație), ultima fiind, de fapt, un standard de conduită (e.g. obligația de bună-credință; obligația de a evita abuzul de drept etc.).
În sistemul din Republica Moldova, având în vedere caracterul special al răspunderii contractuale[13], art. 1999 o exclude din domeniul de aplicare a capitolului răspunderii delictuale (urmând principiul non-cumul). În alte cuvinte, art. 1999 refuză să privească neexecutarea obligației contractuale drept o faptă ilicită, declarând inaplicabile regulile capitolului răspunderii delictuale. Problemele contractuale trebuie rezolvate pe tărâm contractual.
Cu toate acestea, în materia vătămării sănătății în context contractual, Codul civil nu mai este atât de categoric, deschizând calea concurenței acțiunilor: pacientul reclamant își poate întemeia acțiunea în repararea prejudiciului atât pe regimul contractual, cât și pe cel delictual, la alegerea sa. În mod practic, el le va indica pe ambele, ca temeiuri paralele sau alternative, dar va formula o singură pretenție de reparare a prejudiciului. Același prejudiciu nu poate fi reparat de două ori, din cauza interdicției dublei despăgubiri. Ea rezultă din principiul reparării integrale a prejudiciului, care dictează că despăgubirea trebuie să constituie 100% din prejudiciu, iar nu 200%.
Se pot aplica combinat, selectiv, regulile neexecutării obligațiilor și ale răspunderii delictuale? Nu, ele sunt gândite ca un sistem închis. Totuși, să nu uităm că pentru a demonstra fapta ilicită și vinovăția ca element constitutiv al răspunderii delictuale, pacientul reclamant poate să facă trimitere la conținutul obligațiilor contractuale ale prestatorului pârât și la neexecutarea acestora, fiind larg acceptat că neexecutarea obligației este, totodată, un fapt juridic ilicit.
Este un contract care intervine în drepturile personale nepatrimoniale ale unei părți, pacientul. Acestea sunt drepturi cu caracter absolut, în sensul că toată lumea (medic sau nu) este ținută să le respecte, indiferent de existența unui contract. De aici vocația concurenței acțiunilor. Ne aflăm așadar la intersecția dintre două instituții care întemeiază pretenția de reparare a prejudiciului: neexecutarea obligației contractuale și răspunderea delictuală.
„În acest context, între cele două forme ale răspunderii civile – contractuală și delictuală –, ca de altfel între toate formele răspunderii juridice în general nu există deosebiri de esență, elementele care le condiționează fiind aceleași: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă”[14].
În doctrina română s-a mai specificat că, în regimul delictual al răspunderii, condiția „faptei ilicite” cuprinde și componenta nerespectării „unei obligații profesionale, fie prin neîndeplinirea ei, fie prin neîndeplinirea ei în mod necorespunzător”[15]
În dreptul german se subliniază că, în practică, diferitele temeiuri de răspundere au o importanță redusă, deoarece problemele centrale sunt rezolvate în mod similar. Executarea necorespunzătoare a contractului de tratament este, în același timp, calificată ca o leziune corporală relevantă din punct de vedere delictual. În timp ce standardul de diligență, cerințele de cauzalitate și compensarea prejudiciului, inclusiv despăgubirile pentru durere și suferință, sunt în mare parte identice, diferența principală se reduce doar la întrebarea răspunderii pentru comportamentul personalului auxiliar (Hilfspersonen) conform § 278 din Codul civil german (în continuare, „BGB”) sau § 831 BGB, precum și la privilegierea medicilor funcționari publici prin așa-numitul privilegiu de trimitere (Verweisungsprivileg) (§ 839 BGB)[16].
Sub imperiul vechiului Cod civil român, poziția unei părți a doctrinei românești era de a prefera pretențiile delictuale: „acțiunile fondate pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unui contract vor constitui excepția în contextul răspunderii medicale. Atunci când se pretinde că un pacient a fost prejudiciat ca rezultat al neglijenței doctorului, temeiul va fi, de cele mai multe ori, răspunderea sa delictuală. De altfel, răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator”[17].
În dreptul german, guvernat de sistemul concurenței acțiunilor, încălcarea unei obligații contractuale deja este o faptă ilicită. Nu este necesar să se cerceteze dacă s-a încălcat o valoare care se bucură de protecție juridică în sensul normelor care instituie răspunderea delictuală[18]. S-a observat că, drepturile pacientului arată limitele obligației de competență și prudență ale prestatorului de tratament[19]. Drepturile pacientului sunt declanșate de un contract, dar ele sunt de natură absolută și nepatrimonială. Ele sunt valorificate în context contractual, dar intră în conținutul dreptului personalității. Aceasta justifică aplicarea regimului răspunderii delictuale.
Comparând sistemele de drept analizate în acest studiu, concluzionăm că încălcarea dreptului la viață sau la sănătate (drepturi absolute) este privită diferit:
a) dreptul german și, printre altele, dreptul Republicii Moldova sunt guvernate de principiul concurenței pretențiilor contractuale și delictuale. Dreptul german este dominat de sistemul concurenței tuturor pretențiilor rezultate din contract și din delict. De altă parte, dreptul moldav pornește de la prioritatea pretențiilor contractuale, care exclude pretenția delictuală (art. 1999 alin. (1) C. civ.). Totuși, încălcarea dreptului la viață sau la sănătate deschide calea concurenței pretenției rezultate din contract și din delict (art. 2028 alin. (5) C. civ.). Din punct de vedere practic, victima decide ce fel de pretenție înaintează. Prin urmare, este o concurență limitată a pretențiilor.
b) dreptul francez și român, deși recunosc natura contractuală a raportului de servicii de tratament, sunt guvernate de sistemul priorității răspunderii delictuale din considerentul că în joc intră vătămarea sănătății sau vieții.
2.3. Părțile implicate
Strâns legată de întrebarea temeiului acțiunii de despăgubire este cea a legitimării active („pe cine indic în calitate de reclamant?”) și al legitimării pasive („pe cine indic în calitate de pârât?”; „pe cine acționez în judecată?”).
2.3.1. Reclamantul
Reclamantul este persoana îndreptățită la pretenție, persoana care este pretins titular al dreptului subiectiv încălcat și care pretinde instanței să i se atribuie o despăgubire din contul pârâtului. În cazul temeiului contractual și a celui delictual, reclamant este pacientul. Totuși, în cazul regimului delictual, apare figura victimei indirecte – persoanele apropiate pacientului care a suferit de deces sau vătămare a sănătății, căreia C. civ. le acordă un drept la despăgubire propriu, de regulă pe motivul lezării dreptului la viață privată și de familie. Într-o speță decisă de Curtea Supremă de Justiție[20], reclamanții (părinți ai unui copil) au menținut că medicii RB și EB nu doar că au provocat suferințe fizice și psihice copilului prin stabilirea tratamentului incorect, dar au provocat un prejudiciul moral părinților copilului. Din cauza suferințelor suportate de către copil și stresului emoțional suferit, EL a fost internat în spital. Ca rezultat, fiica de 4 ani, aproximativ o lună a avut de suferit dureri insuportabile, având mâna ruptă, iar dânșii ca părinți au suferit un prejudiciu moral colosal. Părinții au cerut despăgubiri morale de 50.000 lei. CSJ le-a atribuit 45.000 lei, cu motivarea „Colegiul consideră că recurenților li s-au cauzat suferinţe de ordin moral ca urmare a evenimentelor produse, și urmează a fi admise în cuantum de 45 000 de lei, sumă pe care Colegiul o consideră necesară, reală și proporțională suferințelor suportate, cît și reieșind din situația prelungită de incertitudine constatată în faza de recurs de circa 5 ani”.
Într-o altă speță, SC și VC au chemat în judecată Spitalul Clinic Municipal de Copii nr.1 (SCMC1), RO, EI, MZ, NK, solicitând încasarea în mod solidar de la SCMC1 și de la ceilalți pârâți a prejudiciului material de 1.652.738 lei și a prejudiciului moral de 2.000.000 lei pentru acordarea necalitativă a serviciilor medicale și a cheltuielilor de judecată. Cauza a fost deschisă după ce fiica lor, L., a suferit complicații medicale și a decedat. Curtea Supremă de Justiție[21] a menținut soluția de a admite parțial acțiunea, acordând reclamanților 65.000 lei prejudiciu moral și 16.527,38 lei pentru serviciile funerare.
2.3.2. Pârâtul
Pârâtul este persoana ținute de pretenție, i.e. răspunzătoare pentru prejudiciu și obligate să plătească despăgubiri persoanei îndreptățite. În cazul regimului contractual de răspundere, acesta este prestatorul de servicii, angajatorul, iar nu salariatul (medicul ca persoană fizică). În cazul regimului delictual, prestatorul răspunde pentru fapta salariatului conform art. 2005 alin. (1) C. civ. Efectul art. 2005 nu este doar de a adăuga la răspunderea făptuitorului (salariatul, alt prepus) și răspunderea angajatorului astfel încât victima să aibă în față doi debitori paraleli pentru același prejudiciu (fie că ar fi solidari sau subsidiari). Din contra, alin.(1) are efectul de a disloca răspunderea delictuală a făptuitor și a o plasa pe un terț responsabil, adică angajatorul în anumite condiții. În mod practic, acesta este un efect de exonerare al prepusului (salariatului). Cu titlu de excepție, aici se deschide calea unei acțiuni a pacientului direct față de medicul salariat dacă demonstrează că acesta a acționat cu intenție (art. 2005 alin. (2) C. civ.).
2.3.3. CNAM – garant al calității serviciilor acoperite de AOAM
Compania Națională de Asigurări în Medicine („CNAM”) îndeplinește, în temeiul Legii 1585/1998, rolul de asigurător în cadrul sistemului de asigurare obligatorie de asistență medicală („AOAM”). În cadrul regimului contractual al răspunderii, asigurătorul nu este parte la contractul de servicii de tratament și nu poartă obligațiile unui prestator de tratament. Deci, conform regulilor comune ale Codului civil, CNAM nu este debitor al obligației neexecutate care a cauzat prejudiciul nepatrimonial pacientului. CNAM este un terț față de contractul de servicii de tratament și, în virtutea principiului relativității efectelor contractelor, nu are nici drepturi și nici obligații în baza acestui contract (art. 1086 C. civ.).
Cu toate acestea, Legea 1585/1998 introduce un regim derogatoriu față de dreptul comun. Potrivit art. 14. alin. (2), „asigurătorul răspunde material față de persoana asigurată pentru prejudiciile cauzate vieții și sănătății acesteia ca rezultat al asistenței medicale, prevăzute de Programul unic, acordate necalitativ sau insuficient”. Aceasta este o normă excepțională, care nu se regăsește, de exemplu, în dreptul german, unde organizația de asigurări obligatorii (Krankenkasse) nu garantează prestarea conformă a serviciilor de tratament. Observăm că această normă nu instituie un regim distinct al dreptului la despăgubiri al pacientului. Pacientul trebuie, în continuare, să demonstreze întrunirea condițiilor apariției acestui drept pe temeiul neexecutării obligației de către prestatorul de servicii din sistemul AOAM. În termeni practici, pacientul va indica, în cererea sa de chemare în judecată, prestatorul și CNAM ca copârâți și va cere instanței repararea prejudiciului în mod solidar în măsura în care prejudiciul este cauzat de o greșeală medicală în prestarea unui serviciu acoperit de sistemul AOAM. În mod alternativ, pacientul poate alege să înainteze pretenția doar față de unul dintre ei. Dacă CNAM va fi obligată să plătească pacientului despăgubiri, ea va avea un drept de regres față de prestator conform art. 14 alin. (4) și art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea 1585/1998. Potrivit acesteia, CNAM are dreptul „să înainteze acțiuni în justiție împotriva prestatorului de servicii medicale, lucrătorului medical sau prestatorului de servicii farmaceutice în scopul compensării materiale a prejudiciului cauzat sănătății persoanei asigurate din culpa acestora”.
În cadrul regimului delictual al răspunderii din C. civ., asigurătorul nu este făptuitor și nici nu este un comitent al făptuitorului în sensul art. 2005 C. civ.; CNAM nu dă indicații prestatorilor cum să presteze fiecare serviciu medical în parte. La fel, asigurătorul cu greu poate fi calificat drept participant la delict (ca instigator, autor sau complice) în sensul 2023 C. civ. Așadar, asigurătorul este un terț față de delictul săvârșit asupra pacientului. Totuși, reintră din nou în scenă art. 14. alin. (2) din Legea 1585/1998, care poate fi interpretat în sensul răspunderii CNAM dacă prestarea serviciului „necalitativ sau insuficient” constituie un delict. Considerentele procesuale de mai sus se vor aplica în același mod.
Suplimentar, dacă prestatorul deține o poliță de asigurare de răspundere civilă de la o societate de asigurări privată, atunci riscul asigurat este anume angajarea răspunderii sale față de un terț (pacientul). În acest caz, pacientul are o pretenție directă față de asigurător în virtutea excepției enunțate de art. 1880 alin. (2) lit. d) C. civ., și anume „dacă terțul păgubit a suferit o vătămare corporală sau a decedat”. Per a contrario, dacă incidentul a rezultat doar într-un prejudiciu nepatrimonial pacientului (frustrări, suferințe etc.) fără a fi însoțite de o vătămare corporală (e.g. serviciul medical s-a oferit cu întârziere sau cu o proastă informare), pacientul nu are o pretenție directă față de asigurătorul de răspundere civilă a prestatorului. Deci, el își va formula pretenția doar față de asigurat (prestator) care ulterior va avea un regres față de asigurătorul de răspundere civilă (așa cum ne reamintește art. 1880 alin. (1) C. civ.: „drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de repararea prejudiciului”). Alte cazuri, mai rare ca aplicabilitate, când pacientul are o pretenție directă față de asigurător, sunt enunțate la același articol.
III. Temeiul contractual al pretenției
3.1. Natura juridică a relației dintre pacient și prestatorul de tratament
Relația dintre pacient și prestatorul de tratament este, ca regulă, una contractuală.
În altă ordine de idei, în unele cazuri, când pacientul nu își manifestă consimțământul personal sau prin reprezentant legal, natura relației este guvernată de regulile gestiunii de afaceri fără mandat din C. civ. În alte cazuri, cum ar fi tratamentul militarilor, examinarea medicală în caz de epidemii, îngrijirea medicală instituțională a deținuților, tratamentul obligatoriu staționar pentru cei internați forțat, raportul juridic are natura unui raport de drept public, lipsind un contract de servicii de tratament[22].
Cum, în realitate, se încheie contractul de servicii de tratament? Pacientul contactează prestatorul de tratament (prin telefon, aplicație, în persoană etc.), cere o programare la un specialist anume (= se definește natura serviciului), el este informat despre prețul serviciului (= se definește prețul), se convine asupra datei și orei. Deși pacientului nu i-a trecut prin cap că, în așa fel, el a încheiat un contract de tratament, juristul va analiza că (1) există o manifestare de voință a ambelor părți contractante; (2) ea se face cu intenția de a produce efecte juridice (nașterea unui raport juridic de servici de tratament) și nu este o joacă sau doar o „discuție prealabilă”. Faptul că pacientul poate oricând apela și înceta (rezoluționa) contractul nu afectează calificarea faptelor drept „contract”, ci arată o uzanță că pacientul poate renunța la serviciu și că, deoarece prestatorul nu a suportat un cost anume din cauza renunțării, el nu înaintează pretenții față de pacient. Prezentarea pacientului la programare cu un act de identitate și plata pentru serviciu sunt fapte care se petrec la faza executării contractului, și nu încheierii sale. Intenția de a produce efecte juridice există chiar la momentul programării, deoarece este clară intenția pacientului că el dorește o certitudine juridică a faptului că va primi serviciul: dacă pacientul se prezintă la programare, dar i se refuză prestarea serviciului – avem un caz de neexecutare a obligației contractuale deja asumate, iar nu un caz de refuz de a contracta cu pacientul.
Aceeași analiză prevalează în dreptul german[23]. Prin faptul că pacientul s-a dus la cabinetul doctorului din cauza problemelor sale, el și-a manifestat voința de a fi examinat și de a primi tratament de la doctor. Juridic vorbind, pacientul i-a făcut doctorului o ofertă pentru încheierea unui contract de tratament (§ 145 BGB). Această ofertă a fost acceptată de doctor prin examinarea și tratarea pacientului (§§ 147, 151 enunțul 1 BGB). Astfel, între cei doi a fost încheiat un contract de tratament medical pe baza unor manifestări de voință concordante (ofertă și acceptare), ambele sub forma comportamentului concludent[24].
În unele cazuri pacientul nu este parte la contract, deoarece nu el îl încheie, ci un terț (părintele în interesul copilului, o rudă, un soț, un angajator în interesul salariatului etc.), în calitate de stipulant, indicându-se că un terț beneficiar al serviciilor de tratament este pacientul. Este o aplicație clasică a figurii juridice de contract în folosul unui terț (stipulației pentru altul) conform art. 1096 și urm. C. civ. Regula este reiterată de art. 1400 alin. (2): „În cazul în care nu este parte contractantă, pacientul este considerat terțul căruia contractul îi conferă drepturi corelative obligațiilor pe care prestatorul de servicii de tratament le poartă conform prezentei secțiuni”. Și aici există o relație contractuală pacient-prestator, chiar dacă nu pacientul este cel care a contractat serviciile. Cerința privind consimțământul informat (art. 1404-1407 C. civ.) se aplică și în acest caz.
În cazul în care prestatorul este chemat să trateze o persoană aflată în stare de inconștiență sau altfel nu poate să consimtă la acest contract, relația juridică pacient-prestator nu mai are o natură contractuală, ci legală. În fond, prestatorul gestionează fără mandat afacerile pacientului[25] conform art. 1966 alin. (1) C. civ., care, în special, obligă prestatorul să „dea dovadă de diligența unui bun proprietar și să acționeze în conformitate cu interesele geratului [pacientului], luând în considerare voința reală sau prezumtivă a acestuia”. Dacă însă pacientul este persoană asigurată în sistemul AOAM (situația analizată mai detaliat mai jos), el este terț beneficiar al serviciului și un raport obligațional contractual deja există, nefiind necesar aplicarea figurii juridice a gestiunii de afaceri fără mandat. Prin urmare, regimul gestiunii de afaceri fără mandat se aplică persoanelor care nu primesc tratamentul în temeiul AOAM (de exemplu, un cetățean străin nerezident este adus la serviciul de urgență medicală în stare de inconștiență).
Indiferent de situație, art. 1407 C. civ. include o serie de reguli speciale când pacientul nu poate să-și dea consimțământul: prestatorul trebui să obțină consimțământul unei persoane împuternicite prin lege sau să fie autorizată de o lege specială să intervină fără consimțământ. Excepțional, art. 1407 alin. (3) lit. c) oferă un drept direct prestatorului să intervină când „tratamentul trebuie oferit într-o situație de urgență”. În această situație, prestatorul nu începe tratamentul până nu ia în considerare, în măsura în care este posibil, opinia pacientului inapt să-și exprime consimțământul privind tratamentul, precum și orice posibilă opinie exprimată de pacient înainte ca acesta să devină inapt să-și exprime consimțământul, adusă la cunoștință prestatorului de servicii de tratament. De asemenea, prestatorul are dreptul să ofere doar tratamentul destinat să îmbunătățească starea de sănătate a pacientului.
Fiind o relație contractuală, obiectul său trebuie să nu contravină legii, ordinea publică și bunele moravuri. Altfel, contractul va fi lovit de nulitate absolută (art. 315 alin. (2) și 334 C. civ.). Acest risc există în cazul serviciilor de tratament atipice: tratamentele cosmetice, sterilizarea, castrarea, schimbarea chirurgicală a sexului, avortul, fertilizarea in vitro, experimentele umane, prelevările de organe și implantările de organe artificiale[26]. Trebuie consultate reglementările speciale, inclusiv de drept penal, aplicabile acestora. Aceste servicii atipice la fel cad sub incidența reglementării contractului de servicii de tratament în temeiul art. 1400 alin. (2), care vizează „oricare alt serviciu în scopul de a schimba starea fizică sau mintală a persoanei”.
Din cauza naturii raportului de tratament (pacientul nu se tratează în cadrul activității sale de întreprinzător sau profesionale în sensul art. 3 C. civ., ci în scopuri personale), pacientul are, totodată, statut de consumator[27]. Aceasta îi acordă o protecție juridică sporită, în special, prin garantarea de drepturi minime și înlăturarea de la aplicare a clauzelor abuzive.
În marea majoritate a cazurilor se aplică condiția legală de formă scrisă a contractului de tratament, fie deoarece prestatorul este o persoană juridică, fie deoarece remunerația prestatorului depășește pragul legal de 1.000 lei (art. 321 alin. (1) C. civ.). Aici trebuie să fim atenți la sancțiunea specifică aplicată părților dacă nu au încheiat contractul în formă scrisă: contractul este valabil, însă existența sa nu poate fi demonstrată prin martori; condiția formei scrise este așadar, ad probationem, iar nu ad validitatem. Din perspectivă procesuală, proba cu martori este inadmisibilă (art. 122 din Codul de procedură civilă[28], în continuare „CPC”) în privința faptului, alegat de reclamant, că între reclamant și pârât s-ar fi încheiat un contract de tratament. În practică, ceea ce pacientul reclamant alegă este că el a solicitat un tratament (care i-a fost refuzat în mod nejustificat) sau că a fost supus unui tratament greșit. Pârâtul prestator arareori neagă aceste fapte, deoarece există alte mijloace de probă care demonstrează că pacientul a fost supus unui tratament.
Prin urmare, deoarece există aceste alte mijloace de probă (acte de trimitere, de diagnostic, prescripții medicale etc.) întocmite de personalul prestatorului (inclusiv trimise prin email pacientului de către prestator), faptul tratamentului este adeseori necontestat de prestator. Dezbaterea contradictorie se transferă în aria existenței unei greșeli medicale (a malpraxisului).
Proba cu martori rămâne admisibilă în privința internării, în privința tratamentului și a oricărui comportament al prestatorului și ai prepușilor săi, deoarece aici proba cu martori nu mai vizează oferta și acceptarea între părți, ci executare a contractului.
În dreptul francez, figura juridică a contractului medical a fost stabilită prin hotărârea Curții de Casație franceze din 20 mai 1936 în cauza Dr Nicolas c/ Épx Mercier. În ea curtea a statuat: „între medic și clientul său se formează un veritabil contract care comportă, pentru practician, angajamentul, dacă nu, bineînțeles, de a vindeca bolnavul, […] cel puțin de a-i acorda îngrijiri, nu de orice fel […], dar conștiincioase, atente și, sub rezerva circumstanțelor excepționale, conforme cu datele obținute din știință” („conformes aux données acquises de la science”). Contractul medical este așadar analizat dreptul un contract civil special, varietate a prestărilor de servicii, consensual, intuitu personae, sinalagmatic[29]. Noțiunea de „date obținute din știință” este folosită de către Codul francez de deontologie a medicilor (Codul de sănătate publică, art. R. 4127-32), în timp ce legea franceză (Codul de sănătate publică, art. L. 1110-5) preferă formula apropiată „cunoștințe medicale dovedite” („connaissances médicales avérées”) [30].
În dreptul român, într-o analiză efectuată sub imperiul noului Cod civil român, s-a reținut că „prestarea serviciului medical se face în baza consimțământului pacientului. Prin Legea nr. 95/2006, legiuitorul subliniază la art. 649-650 nevoia consimțământului ca premisă a prestării serviciului medical, dar adaugă prin art. 652-655 și necesitatea consimțământului medicului pentru prestarea serviciului medical. Acest consimțământ reprezintă exteriorizarea voinței de a încheia un act juridic; iar întâlnirea consimțământului, a acordului de voință al pacientului cu consimțământul, acordul de voință al medicului înseamnă încheierea contractului medical conform art. 1166 NCC”[31].
În ce ne privește, trebuie să observăm că există o distincție subtilă între (1) consimțământul dat pentru a încheia contractul de tratament și (2) consimțământul informat al pacientului dat înainte de începerea tratamentului. De fapt, pacientul trebuie să consimtă de două ori: la o primă etapă, el consimte la încheierea contractului (consimțământul nr. 1), prestatorul îi oferă informațiile necesare pentru consimțământul informat; la a doua etapă, pacientul își dă consimțământul pentru tratament (consimțământul nr. 2) pe baza executării de către prestator a obligației de informare. Informarea pacientului nu este o „simplă discuție”, ci o veritabilă executare a obligației contractuale. Din punct de vedere practic, adeseori se acumulează probe scrise doar a consimțământului informat al pacientului (consimțământul nr. 2), de aici se poate face o concluzie logică a faptului că, anterior, pacientul a consimțit și la contractul cu prestatorul de tratament (consimțământul nr. 1). O anumită parte a doctrinei române susține această analiză[32].
Prof. român Liviu Pop observă că „de cele mai multe ori, serviciile medicale sunt acordate pacienților în temeiul și în executarea unui contract medical”. Dar, deoarece dumnealui susține teoria „regimului de răspundere de al treilea tip” în dreptul român, continuă prin a arăta că „totuși, în același timp și indiferent dacă există sau nu un raport contractual, drepturile pacienților și obligațiile personalului medical și ale furnizorilor de servicii medicale, în majoritatea lor, avem în vedere pe cele mai relevante, sunt prevăzute și se nasc direct din normele imperative ale legii, nefiind necesară stipularea lor expresă în cauzele vreunui contract”. Observația dlui profesor ar putea fi justificată de existența unei reglementări speciale în dreptul român, dar oricum nu este convingătoare, fiindcă un raport contractual poate da naștere unor obligații impuse de normele imperative ale legii, mecanism numit „integrarea legală imperativă a contractului”. Fapt care este enunțat în art. 1082 alin. (1) lit. a) din C. civ., potrivit căruia „contractul produce nu doar drepturile, obligațiile și alte efecte juridice stipulate expres de părți, dar și efectele juridice care rezultă, în următoarea ordine, din … dispozițiile legale imperative”. Această sursă a obligațiilor contractuale este bine cunoscută în doctrina moldavă[33].
3.2. Particularitățile contractului de servicii de tratament în sistemul AOAM
Concluzia între pacient și prestator există un raport obligațional de natură contractuală nu este afectată de faptul că pacientul beneficiază de serviciul de tratament în cadrul sistemului AOAM. Diferența este că în cazul serviciului de tratament prestat în sistemul AOAM nu avem un contractul pacient-prestator, cu o obligație de plată asumată de asigurător (opțiunea 1), ci suntem în prezența unui contract de servicii de tratament CNAM-prestator, în care pacientul este un terț beneficiar al contractului, dar este parte la raportul contractual în această calitate de terț beneficiar (opțiunea 2). Am mai făcut această analiză cu ocazia examinării figurii juridice a contractului în favoarea unui terț, unde am arătat următoarele[34]: „Instituția contractului în favoarea unui terț permite să explice construcții juridice complexe, cuprinzând chiar multiple nivele de contracte în favoarea terțului. O bună exemplificare oferă sistemul de asigurare medicală obligatorie de stat. Pentru a explica de ce pacientul primește asistență de la o instituție medicală fără să îi plătească ei direct, este nevoie de un grup de trei contracte: 1) contractul de muncă dintre salariat (viitor pacient) și angajator, care declanșează obligația de a asigura sănătatea salariatului; 2) contractul de asigurare medicală obligatorie de stat dintre angajator și Compania Națională de Asigurări în Medicină (CNAM), conform căruia salariatul se numește terț beneficiar și se naște obligația de a plăti contribuția (atât din contul salariatului, cât și din cel al angajatorului); 3) contractul de acordare a asistenței medicale dintre CNAM și instituția medico-sanitară, ultima purtând obligația de a trata salariatul doar la prezentarea poliței de asigurare emise de CNAM și fără a percepe plăți de la salariat. Se observă că atât al doilea, cât și al treilea contract conține clauze în favoarea unui terț. În al doilea contract, terțul este strict determinat, însă în al treilea este determinabil (oricine deține o poliță și cere asistență).” Această analiză rămâne valabilă și astăzi.
În doctrina recentă moldavă, prof. Nicolae Sadovei pe bună dreptate a trasat distincția dintre „contractarea indirectă”, prin intermediul sistemului AOAM, și „contractarea directă”, prin intermediul încheierii unor acte juridice de natură convențională – a contractelor de prestare a serviciilor de sănătate[35].
Cu titlu de drept comparat, menționăm că în dreptul german, relația pacient-prestator este întotdeauna analizată sub forma opțiunii 1 (contract direct pacient-prestator)[36]. Prestatorul este membru al unei asociații a medicilor de asigurări obligatorii de sănătate; (Kassenärztlichen Vereinigung); este un raport juridic de membru guvernat de dreptul public. Asociația, la rândul său, are încheiat un contract-cadru de drept public cu organizația de asigurări sociale (Sozialversicherungsträger). În temeiul acestui contract-cadru asociația pune la dispoziție serviciile membrilor săi (ai prestatorilor). Pacientul asigurat este membru, involuntar, în baza legii, al unei case de asigurări de sănătate (Krankenkasse) organizată de dreptul public, această companie joacă rolul organizației de asigurări sociale. Între pacientul asigurat și prestatorul din acest sistem apare un contract de drept privat, contract de servicii de tratament așa cum o enunță § 630a (1) BGB. Așadar, în dreptul german sistemul este unul patru-partit: prestator-asociație-casă-pacient. Sistemul din Republica Moldova este tripartit: prestator-CNAM-pacient.
În concluzie, adresarea pacientului la un prestator din sistemul AOAM și folosirea serviciilor în cadrul acestei sistem nu ar trebui privită ca o ofertă de a contracta, aptă să conducă la încheierea unui nou contract de servicii de tratament. Acest comportament concludent al pacientului ar trebui privit ca exercitarea drepturilor sale contractuale care rezultă din calitatea sa de terț beneficiar al contractului de servicii de tratament (purtând denumirea oficială specifică „contractul de acordare a asistenței medicale”) dintre CNAM și prestatorul din sistemul AOAM. Acest contract se prezintă ca un contract-cadru de servicii de tratament, deoarece nu vizează un serviciu anume pentru un pacient anume, ci are un cerc determinabil de beneficiari și un cerc determinabil de servicii. În acest context, adresându-se la prestator, pacientul nu are intenția să se oblige și să intre într-un raport contractual nou, ci are doar intenția să-și exercite un drept contractual deja deținut, ca terț beneficiar față de contract.
O problemă de calificare o ridică situația când deși se adresează la prestator în temeiul drepturilor sale din sistemul AOAM, asigurarea sa nu acoperă întregul spectru de servicii de tratament de care are nevoie (adică peste volumul Programului unic al AOAM), în acest caz art. 11 alin. (2) lit. b) și b1) din Legea 1585/1998 dispune că pacientul este personal dator față de prestator să plătească costul serviciului. Prin urmare, aici renaște opțiunea 1, de contract pacient-prestator, iar adresarea la prestator trebuie recalificată ca o ofertă de a contracta.
3.3. Noua reglementare a contractului privind serviciile de tratament introdusă la 1 martie 2019
La 1 martie 2019 capitolul „Prestări servicii” din Codul civil a fost completat cu art. 1400-1410, care formează secțiunea a 6-a „Servicii de tratament”. Aceasta preia complet art. IV.C.–8:101 până la art. IV.C.–8:111 din Proiectul Cadrului Comun de Referință al Uniunii Europene (Draft Common Frame of Reference sau DCFR)[37]. Deși este un text academic, de soft law, DCFR a avut o influență decisivă asupra modernizării Codului civil de la 2019, așa cum o enunță nota informativă la proiectul de lege aferent[38].
În scopurile prezentului studiu vom trata noțiunile „serviciul medical”, „asistența medicală” sau „serviciul de sănătate” ca echivalente. Lipsa unui termen unitar în legislație este regretabil. Vom folosi noțiunea de „serviciul de tratament” după modelul C. civ. și DCFR. Aceasta este mai largă, deoarece include nu doar tratamentul medical (menționat la art. 1400 alin. (1)), ci și tratament atipic, adică o intervenție care nu este impusă din rațiuni medicale, menționat la art. 1400 alin. (2) C. civ., cum ar fi o intervenție estetică sau o sterilizare. Prof. Nicolae Sadovei a exprimat o preferință față de noțiunea „serviciu de sănătate” și a criticat noțiunea de „serviciu de tratament” din C. civ.[39] Aici trebuie doar să reiterăm că reglementarea C. civ. are, în mod intenționat, un domeniu mai larg decât serviciile de sănătate. Astfel, serviciile de sănătate sunt doar o varietate, este drept, cea mai mare și mai importantă, a serviciilor de tratament.
Conceptual, după modelul DCFR, urmat apoi de codificarea în BGB conform Legii germane privind drepturile pacientului din 20 februarie 2013, în art. 1400-1410 C. civ. drepturile pacientului față de prestator sunt prezentate ca drepturi care trebuie respectate în cadrul unui raport contractual. Fiecare drept al pacientului este, totodată, o obligație contractuală a prestatorului. Și, în mod corelativ, fiecare obligație a prestatorului este, totodată, un drept al pacientului.
Alte legi, speciale, nu fac această atribuire a drepturilor pacientului la raportul contractual, ci doar enunță drepturi, indiferent de context. Privite în context contractual, ele sunt obligații contractuale implicite (prin integrare legală). Privite în context delictual, ele stabilesc conținutul unui drept absolut și, în așa fel, obligă pe oricine intervine în aceste drepturi cu scop de a trata, în speță – medicul. Din același motiv, ele obligă și pe persoana care nu este admisă în profesia de medic, dar, prin înșelătorie (pseudo-medic) sau din motive de urgență (student la medicină acordă primul ajutor), intervine asupra altuia. Între cele două regimuri (contractual și delictual) există așadar o comunicare bidirecțională.
Codificarea drepturilor pacientului în Republica Moldova la 1 martie2019 (după modelul DCFR) a coincis cu abordarea din dreptul german în 2013. În dreptul german anterior reformei din 2013, regimul răspunderii medicului față de pacient era același, indiferent că era de natură contractuală sau delictuală. Jurisprudența germană a dezvoltat timp îndelungat regimul acestei răspunderi deducând, drepturi, obligații și reguli speciale privind sarcina probațiunii, toate pe fundament delictual (§ 823 BGB)[40]. Totuși, odată cu introducerea noilor reguli în BGB privind contractele de tratament (Behandlungsvertrag, §630a-630h) ca o varietate a contractului de prestări servicii, s-a apreciat că răspunderea pe temeiul neexecutării obligațiilor contractuale a preluat rolul de lider în materia răspunderii medicale[41].
Pare o curiozitate că, regulile dezvoltate jurisprudențial ca parte a răspunderii (predominant) delictuale, au fost transpuse de legislativ ca reguli contractuale. Comentatorii arată că, în realitate, fondul soluțiilor nu se va schimba în practica instanțelor judecătorești.
Dreptul delictual rămâne relevant pentru următoarele situații:
a) în cazul în care nu poate fi identificat un contract;
b) pentru a angaja nu răspunderea prestatorului, ci și a medicului sau altor prepuși, care nu răspund contractual (deoarece nu sunt parte la contractul privind serviciile de tratament), dar sunt responsabili delictual dacă au săvârșit greșeala din intenție (art. 2005 C. civ.). În majoritatea sistemelor de drept (Germania, România, Franța etc.), acești prepuși răspund și în caz de imprudență (culpă). Prin urmare, dreptul delictual moldovean este mai protectiv față de medic și alți salariați. Astfel, în afară de cazul când medicul sau alt prepus al prestatorului a acționat cu intenție, pacientul nu are un drept de despăgubire (o pretenție; un drept la acțiune în sens material) față de aceștia. Doar acționarea cu intenție ridică vălul de protecție. Din perspectivă tactică, din cauza regulilor de procedură civilă din Republica Moldova, îndreptarea acțiunii față de medic sau alt prepus înseamnă că el devine co-pârât și nu mai poate fi chemat ca martor în proces (sub pedeapsă de răspundere penală).
c) delictelor le sunt rezervate un rol dezvoltator pentru viitor – judecătorul german din nou va folosi normele generale ale delictelor pentru a enunța soluții noi[42].
3.4. Complexul de fapte care trebuie stabilit de către judecător și aspectele procesuale
Pentru a-și întemeia pretenția față de prestator, pacientul își pune întrebarea: ce fapte trebuie să le aleghez și, apoi, să le demonstrez?
Sarcina alegației
Pacientul reclamant are sarcina de a introduce în proces, adică să alegheze în cererea de chemare în judecată, faptele pertinente. Acestea sunt elementele care corespund faptelor constitutive ale stării de fapt a normei juridice materiale aplicabile în cazul particular[43]. Pentru pretenția de plată a despăgubirilor pe temeiul contractual, pacientul reclamant trebuie să demonstreze întrunirea celor patru condiții incluse în tabelul de mai sus, pe care le repetăm: (1) (1.1) existența unui raport obligațional (rezultat din contract, gestiunea de afaceri fără mandat etc.) și (1.2) neexecutarea obligației de către prestator; (2) lipsa justificării prestatorului; (3) prejudiciul pacientului; (4) legătura cauzală dintre neexecutare și prejudiciu. În plus, deoarece reclamantul cere despăgubiri pentru un prejudiciu nepatrimonial, el are sarcina alegării că despăgubirile cerute prin pretenție oferă o compensație echitabilă (satisfacție echitabilă) a prejudiciului suportat.
Sarcina probei
Conform adagiului clasic actori incumbit probatio (art. 118 CPC), cel ce alegă (pacientul reclamant) trebuie să probeze faptele alegate. Există excepții legale, printre care: a) prestatorul pârât nu contestă faptul alegat de reclamantul pacient (art. 123 alin. (6) CPC) sau, a fortiori, prestatorul recunoaște faptul alegat; b) legea inversează sarcina probei și o pune asupra pârâtului (art. 118 alin. (1) CPC), inclusiv pe calea instituirii prezumțiilor legale (art. 123 alin. (4) CPC). În privința condiției (2), lipsa justificării prestatorului, art. 903 C. civ. operează cu o inversare a sarcinii probațiunii („…în măsura în care debitorul demonstrează una din următoarele circumstanțe”).
Dreptul legal al pacientului la informare: mijloc de acumulare a probelor
Pacientul este parte vulnerabilă a raportului juridic de tratament, suferind de o asimetrie de informație și asimetrie în competențe profesionale. Este, așadar, de așteptat că pacientul nu își va putea ușor preconstitui probe la momentul tratamentului pentru a fi gata să introducă probele în proces la etapa examinării judiciare a pretenției sale de despăgubire.
Potrivit art. 5 din Legea 263/2005, cu titlu de drepturi legale generale, pacientului are dreptul la:
1) informații cu privire la prestatorul de servicii de sănătate, profilul, volumul, calitatea, costul și modalitatea de prestare a serviciilor respective (lit. g));
2) informații exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de diagnostic, tratament și recuperare, profilaxie, precum și la riscul potențial și eficiența terapeutică a acestora (lit. i)).
Mai concret și relevant este dreptul special de informare introdus de art. 11 alin. (4) enunțul întâi din Legea 263/2005. Prestatorul de tratament este obligat să asigure „accesul nelimitat al pacientului, al reprezentatului său legal sau al rudei apropiate la informația privind propriile date medicale, la rezultatele și la dosarele cu investigații, la tratamentele și îngrijirile primite, cu eliberarea unui rezumat în scris la externare”. Pacientul de asemenea poate obține copia oricărei părți din propriile date și dosare medicale în modul stabilit de Ministerul Sănătății.
Evident, reclamantul se bucură și de unele mijloace specifice procedurii civile de acumulare a probelor, cum este asistența instanței de judecată (art. 119 CPC) și concluzia negativă pe care instanța o poate trage în defavoarea părții care a refuzat să ofere proba solicitată (art. 118 alin. (4) CPC).
3.5. Obligațiile de mijloace și de rezultat ale prestatorului: datorează activitatea sau rezultatul?[44]
Precizări prealabile
Multitudinea de obligații impuse prestatorului pot fi aranjate în două rubrici: obligația de a informa și obligația de a trata. Aceste două obligații se deosebesc după intensitatea lor, ceea ce are un impact semnificativ asupra aspectelor procesuale. Evident, vorbim aici despre clasificarea clasică a obligațiilor în obligații de mijloace și obligații de rezultat.
Această clasificare a fost formulată de autorul francez René Demogue – obligations de résultat et obligations de moyens. Autorul face analogie cu dreptul penal, care clasifică infracțiunile în formale (în care rezultatul nu este necesar) și materiale (care necesită un rezultat). El argumentează că, în dreptul francez al acelei epoci, între răspunderea contractuală și cea delictuală nu există diferențe substanțiale în privința sarcinii probațiunii: delictul înseamnă, de regulă, încălcarea unei îndatoriri (obligații) de mijloace (îndatorirea preexistentă de a depune prudență pentru a nu dăuna altuia), obligație care se regăsește și în contracte. Deci, în ambele cazuri reclamantul are sarcina de a demonstra încălcarea acestei obligații (îndatoriri). Sarcina se inversează în cazul obligațiilor (îndatoririlor) de rezultat, care, predominant, sunt contractuale. Susținem analiza dată și punctăm aici că îndatoririle de rezultat pot fi și delictuale, de exemplu, obligația șoferului de a se opri la culoarea roșie a semaforului sau de a purta centură de siguranță. René Demogue concluzionează că sarcina probațiunii depinde de întinderea obligației încălcate concrete, iar nu de natura ei contractuală sau delictuală[45].
Deși clasificarea a fost recunoscută anterior de doctrina autohtonă[46], la 1 martie 2019, ea a fost codificată în art. 780 C. civ. („Obligația de rezultat și obligația de mijloace”), urmând modelul de reglementare al 5.1.4 din Principiile UNIDROIT ale Contractelor Comerciale Internaționale[47]. Potrivit acestei reglementări, debitorul unei obligații de rezultat este ținut să atingă rezultatul promis (alin. (1)). Debitorul unei obligații de mijloace este ținut să manifeste, la executarea prestației sale, prudența și diligență unei persoane rezonabile de aceeași calitate, pusă în aceleași circumstanțe (alin. (2)).
În primul caz, debitorul garantează rezultatul executării, nu neapărat și activitatea de executare care conduce la rezultat[48]. În al doilea caz, el nu garantează rezultatul executării, ci doar activitatea de executare. Aceasta are implicații asupra distribuirii sarcinii probațiunii în cazul litigiilor. În mod identic, în dreptul german se trasează distincția dintre activitatea de executare (Leistungshandlung) și rezultatul executării (Leistungserfolg)[49].
S-a apreciat[50] că obligațiile de a da (e.g. de a transmite sau constitui un drept real; de a plăti un preț) și de a nu face (e.g. nedivulgarea unei informații) sunt prin esență obligații de rezultat, pe când obligațiile de a face pot fi, în funcție de obiectul lor, de rezultat (e.g. obligația locatarului de a asigura folosința pașnică; obligația antreprenorului de a finaliza lucrarea, vezi textul direct al art. 1339 C. civ., întitulat „obligația de a atinge rezultatul”) sau de mijloace (e.g. obligația anumitor prestatori de servicii profesionale, cum ar fi un avocat, medic, consultant fiscal, traducător etc.). Un contract poate genera în sarcina unei părți contractante obligații de diferit tip: unele obligații – de rezultat (e.g. obligația prestatorului de a informa[51]) și altele – de mijloace (e.g. obligația prestatorului de a trata). Aceasta nu înseamnă, în mod neapărat, că există o singură obligație de natură mixtă, după cum apreciază unii doctrinari români[52], ci o serie de obligații în raportul aceluiași raport contractual.
În privința obligației medicului de a trata, s-a analizat că „obligația medicului de a efectua o operație chirurgicală este considerată de mijloace, însă presupune respectarea unui protocol medical cu proceduri stricte, reprezentând o sumă de obligații de rezultat”[53]. Aici trebuie să ne concentrăm pe scopul obligației de a trata pacientul – vindecarea. Prin urmare, chiar dacă, în exemplul menționat, medicul ar respecta protocolul aplicabil, el oricum nu garantează vindecarea. Este adevărat că obligația de informare a medicului la fel nu garantează vindecarea, aceasta însă este o obligație distinctă de obligația de a trata.
Într-o analiză similară, s-a opinat că „în sarcina profesionistului sunt reglementate și unele obligații de rezultat care impun diligența maximă pentru îndeplinirea acestora, cum ar fi obligația avocatului de a se prezenta la audierea clientului său, de a redacta un act, de a promova o cale de atac în termenul legal etc. sau obligația arhitectului de a preda proiectul la termenul stabilit de creditare”[54]. De partea noastră, apreciem că suntem și aici în prezența unor obligații de mijloace, deoarece profesionistul în continuare nu garantează succesul acestor activități. Analiza corectă este că, deși aceste obligații sunt de mijloace, ele în general nu au fost executate (a lipsit activitatea de executare), prin urmare nu mai este necesar de a trece la al doilea nivel de analiză (dacă executarea, deși s-a oferit, nu a îndeplinit nivelul de competență și prudență impus profesionistului).
Privire detaliată la contractul de servicii de tratament
Revenind la contractul de servicii de tratament, desigur, succesul vindecării este scopul eforturilor medicale ale prestatorului. Totuși, niciunul dintre articolele care reglementează acest contract în C. civ. nu menționează „vindecarea”. Contractul nu se numește „de servicii de vindecare”, ci „servicii de tratament”. Această politică legislativă are o explicație: prestatorul nu îi datorează pacientului succesul tratamentului, el nu garantează rezultatul urmărit – însănătoșirea. Prestatorul nici nu ar putea să facă aceasta, deoarece fiecare persoană este diferită, iar medicul nu poate garanta succesul activității sale din cauza multor procese biologice variate și incontrolabile în corpul uman. Contractul de tratament este un contract de servicii. Așadar, prestatorul nu îi datorează pacientului (succesul) vindecării, ci doar efortul profesional pentru vindecare; adică o prestație de tratament (die Behandlungsleistung)[55]. Faptul că obligația de a trata este una de mijloace este susținut constant în doctrina română[56]. În dreptul francez, Curtea de Casație franceză a reținut, în același sens, că „repararea consecinței hazardului terapeutic (l’aléa thérapeutique) nu intră în câmpul obligațiilor de care medicul este ținut contractual față de pacientul său”[57].
O problemă specială este folosirea de materiale necorespunzătoare. De exemplu, pacientul solicită dentistului să îi monteze o proteză dentară produsă de dentist sau contractată din altă parte de către dentist (dar nu de către pacient). În rezultat, pacientul nu poate mesteca cu aceasta. Deși dentistul l-a tratat profesional, problema este că proteza este defectuoasă. S-ar părea că dentistul nu răspunde, deoarece el nu garanta succesul. Totuși, clasificarea contractului de tratament ca un contract de servicii nu exclude faptul că acest contract, ca orice contract de servicii, poate conține de asemenea elemente de contract de antrepriză (executare de lucrări). În exemplul discutat, fabricarea (anume confecționarea tehnică a) protezei intră sub incidența reglementărilor privind contractul de antrepriză, în timp ce toate serviciile orientate către îngrijirea protetică, de exemplu integrarea protezei, rămân servicii de nivel superior și, astfel, sunt supuse regimului contractului de servicii[58]. Aceeași abordare se aplică și în cazul fabricării și livrării de proteze, corsete sau talonete de către ortoped. Prin urmare, pacientul are dreptul să ceară remedierea viciului (remedierea sau înlocuirea protezei sale) (art. 1366 C. civ.) sau pacientul poate remedia viciul la alt dentist, cu rambursarea costului de la dentistul defectuos (art. 1368 C. civ.). Art. 1369 și 1370 reglementează remediul juridic al rezoluțiunii contractului (implicând restituirea prețului de către dentist) sau poate cere reducerea prețului (implicând restituirea diferenței de preț, dacă s-a făcut o supraplată).
Dreptul francez ajunge la o soluție similară, enunțând că chirurgul-dentist sau stomatologul este ținut la o obligație de mijloace în privința alegerii tratamentului, inclusiv concepția și alegerea eventualului aparat, precum și instalarea lui, dar este ținut de o obligație de rezultat în privința calității protezei[59].
La fel, în cazul vătămării cauzate de un medicament defectuos obligația este una de rezultat, deoarece medicamentul este un produs, iar răspunderea pentru produse defectuoasă este, în toate sistemele de drept studiate aici, una obiectivă (fără vinovăție), prin efectul transpunerii Directivei nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985 (vezi art. 2040 alin. (1) C. civ.). Sigur, prestatorul de servicii de tratament ar putea să se exonereze de răspundere conform art. 2041 alin. (4) dacă informează pacientul despre identitatea producătorului, importatorului sau distribuitorului. În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea pe cauza C‑503/13 și C‑504/13[60], că art. 6 alin. (1) din Directiva 85/374/CEE (transpus în art. 2042 alin. (1) C. civ.) trebuie interpretat în sensul că constatarea unui potențial defect la produse care aparțin aceluiași grup sau aceleiași serii de producție, cum sunt stimulatoarele cardiace și defibrilatoarele automate implantabile, permite calificarea unui asemenea produs drept produs cu defecte fără a fi necesară constatarea defectului la produsul respectiv.
Chiar și aici, prestatorul păstrează obligația sa relativă la calitatea instrumentelor, medicamentelor, materialelor etc., conform art. 1402. Comentariul la art. IV.C.–8:103 DCFR[61] (sursa de inspirație pentru art. 1402 C. civ.) precizează că răspunderea prestatorului pentru instrumente, medicamente, materiale etc. necorespunzătoare este o răspundere obiectivă (fără vinovăție). Prestatorul va trebui să demonstreze că s-a asigurat că instrumentele, medicamentele, materialele, instalațiile și încăperile folosite care au avut „cel puțin calitatea cerută în cadrul unei practici profesionale acceptate și prudente, care corespunde dispozițiilor legale în vigoare, și care sunt adecvate pentru atingerea scopului concret pentru care vor fi utilizate”. Este deci o obligație de rezultat prin excelență și reprezintă o politică legislativă de a agrava răspunderea instituțiilor medicale pentru incidente cum sunt infecțiile nosocomiale sau infectarea cu o boală prin transfuzia de sânge. Explicația politicii rezidă și în faptul că greșeala medicală nu este neapărat una individuală (a unui lucrător medical anume), ci reprezintă o greșeală în organizare, de sistem, iar răspunderea obiectivă ar trebui să impună presiune la nivel instituțional pentru a lua măsuri preventive mai energice. Soluția corespunde cu cea din dreptul francez[62] și român[63].
În cazuri excepționale, un contract medical poate fi supus exclusiv regulilor antreprizei. De exemplu, prestațiile de tehnică medicală sau de laborator sunt supuse, de regulă, regimului contractelor de antrepriză atunci când prestatorul are exclusiv sarcina de a face o investigație (tehnică sau de laborator), fără a avea sarcina de a interpreta investigația, care, de regulă, se va face de către un alt prestator, cel care a făcut trimiterea. Analiza dată se aplică atunci când avem doi prestatori diferiți, dacă un singur prestator asigura atât investigația, cât și tratamentul vom vorbi în continuare de un contract de servicii de tratament cu elemente de antrepriză (după modelul dentistului, de mai sus)[64]. Prin urmare, laboratorul are o obligație de rezultat (de a oferi pacientului informații exacte) și nu doar de mijloace[65].
În cazul tratamentului în regim de spitalizare, pe lângă serviciul de tratament apar elemente ale altor tipuri de contracte: închiriere în ceea ce privește camera, serviciu de ospitalitate în ceea ce privește alimentația și curățenia camerei. Faptul că spitalul este o instituție publică nu afectează natura de drept privat a contractului. În plus, în privința instalării unui dispozitiv (de exemplu, a unui stimulator cardiac) – avem elementele unui contract de vânzare-cumpărare. Cu toate aceste diverse tipuri de servicii, tratamentul medical rămâne punctul central juridic și economic, astfel încât, chiar și în cazul spitalizării, în ceea ce privește tratamentul se aplică regimul juridic al contractelor de servicii[66]. Acesta este sensul regulii de calificare unitară[67] a contractului enunțat în art. 995 alin. (3) și (4) C. civ.
Aspecte de probațiune
Cazul obligației de rezultat: creditorul trebuie să demonstreze existența obligației și să alegheze că rezultatul promis nu fost atins. La rândul său, debitorului îi va reveni sarcina de a proba că, de fapt, rezultatul a fost atins (de exemplu, să arate dovada efectuării unei plăți sau predării unui bun). Aici executarea corespunzătoare coincide cu rezultatul (succesul)[68]. Această logică însă nu se aplică obligațiilor negative (e.g. obligației de confidențialitate) – creditorul reclamant trebuie să demonstreze faptul pozitiv al neexecutării (e.g. că debitorul a divulgat informații interzise cuiva).
Cazul obligației de mijloace: Pe lângă faptul că creditorul are sarcina să demonstreze existența obligației, el are sarcina fie:
a) să alegheze că prestația nu a fost executată în general, a lipsit activitatea de executare (de exemplu, avocatul nu a depus cererea de chemare în judecată sau a participat la o ședință de judecată; medicul nu s-a prezentat la intervenția planificată). Similar obligației de rezultat, debitorului îi va reveni sarcina de a proba că, de fapt, el a executat, fiind un risc normal că rezultatul nu a fost atins. Aici executarea nu coincide cu rezultatul (succesul); sau,
b) să demonstreze că, deși debitorul a executat obligația (a desfășurat activitatea de executare), executarea a fost necorespunzătoare. Caracterul necorespunzător îl va demonstra comparând (i) nivelul de efort utilizat de către debitor în cadrul activității de executare, cu (ii) nivelul de efort etalon la care debitorul era ținut în cadrul activității de executare. Astfel, creditorul nu va acuza lipsa rezultatului (succesului), ci va demonstra lipsa efortului de nivelul la care debitorul era ținut. Poziția este aceeași în dreptul german[69], francez[70] și român[71].
Sub influența terminologiei engleze, acest etalon, acest nivel de referință, este numit tradițional „standard”, iar în materia discutată se vorbește despre „standard de prudență” (standard of care) sau „nivel de prudență”. În principiu, tratăm noțiunile de „diligență” și „prudență” ca sinonime.
Etalonul general este cel al persoanei rezonabile în același rol contractual. Potrivit art. 780 alin. (2) debitorul „este ținut să manifeste, la executarea prestației sale, prudența și diligența unei persoane rezonabile de aceeași calitate, pusă în aceleași circumstanțe”.
În materia obligației prestatorului de tratament, standardul este reluat cu fidelitate, raportat la calitatea specială a prestatorului: acesta trebuie să ofere pacientului „nivelul de competență și prudență pe care un prestator rezonabil de servicii de tratament l-ar oferi în circumstanțe asemănătoare” (art. 1403 alin. (1)). Cerința de „competență” se referă la cunoștințele prestatorului, iar cea de „prudență” la grija sa. Similar, în doctrina română s-a opinat că etalonul nu este atins când conduita medicului „este necorespunzătoare, inadecvată situației, cauzând un prejudiciu, care ar fi putut fi evitat de un alt medic (numit medic standard sau medic etalon, fără ca acesta să fie o somitate, un vârf profesional în domeniul medical), cu o conduită rezonabilă”[72]. Etalonul este atins „dacă a acționat în concordanță cu o practică acceptată de un corp medical responsabil, specializat în această direcție. Mai mult, s-a statuat că un doctor nu este neglijent dacă acționează în concordanță cu o practică acceptată în momentul acela de o parte a corpului medical, deși ceilalți doctori au adoptat o practică diferită”[73].
Curtea Federală de Justiție a Germaniei a statuat că medicul nu poate fi exonerat de răspundere din motiv că el nu a putut să respecte standardul obiectiv de competență și prudență, ținând cont de circumstanțele personale. Medicul trebuie „în principiu să răspundă în temeiul legii pentru acțiunile care contravin standardului medical, chiar dacă acestea pot părea în mod subiectiv a fi scuzabile, având în vedere situația sa personală”[74]. Potrivit jurisprudenței germane, nerespectarea unei proceduri recomandate din punct de vedere medical constituie greșeală în tratament, indiferent de abilitățile subiective ale medicului curant. Prin urmare, în regimul contractual, medicul nu are o „justificare” în sensul art. 903 C. civ., iar în regimul delictual el nu poate invoca lipsa vinovăției în sensul art. 1998 C. civ.
3.6. Consimțământ informat al pacientului – cauză de a înlătura caracterul ilicit al tratamentului corect
După opinia tradițională în dreptul german, intervenția medicală în scop de tratament reprezintă o lezare a integrității corporale și a sănătății în sensul § 823 (1) BGB, indiferent dacă tratamentul este efectuat corect (lege artis) sau greșit[75]. Așadar, linia de gândire în dreptul german, menținută de instanțele judecătorești germane, este că există o ilegalitate deîndată ce un drept sau interes menționat în § 823 BGB a fost încălcat[76]. Într-o opinie doctrinară minoritară un tratament medical efectuat corect, este o faptă în interesul pacientului și, deci nu poate fi ilegală. Opinia dominantă, confirmată de jurisprudență, este că oricare intervenție în scop de tratament medical constituie o ingerință în integritatea corporală a persoanei. Potrivit jurisprudenței constante, consimțământul pacientului înlătură caracterul ilicit al ingerinței (este o justificare a debitorului), însă numai dacă consimțământul este „informat”, adică acordat după ce prestatorul i-a furnizat pacientului toată informația necesară pentru luarea deciziei asupra tratamentului. Astfel, consimțământul informat nu este o simplă formalitate în dreptul german, ci este privit foarte serios[77].
În plus, consimțământul se consideră că nu aprobă un tratament greșit[78], ceea ce duce la concluzia că un tratament greșit este o faptă ilicită chiar dacă pacientul și-a dat consimțământul informat. Consimțământul informat nu este un act juridic de dispoziție, ci o manifestare de voință, o dispoziție privată autonomă asupra protecției valorilor juridice care se bucură de ocrotire delictuală. În cazuri de urgență, pot fi justificate și măsurile de tratament la care pacientul nu a consimțit efectiv, dar la care pacientul ar fi consimțit probabil (consimțământ prezumat). Conceptul de consimțământ prezumat dezvoltat în dreptul delictelor a fost codificat pentru dreptul contractual în § 630d (1) teza 4 BGB. În mod normal, justificarea prestatorului de tratament este posibilă doar prin consimțământul pacientului la tratament[79]. Iar deoarece consimțământul este o justificare a prestatorului de tratament, acestuia îi incumbă sarcina să demonstreze că el a obținut consimțământul informat al pacientului. În legislația Republicii Moldova, cerințele privind consimțământul informat se cuprind atât în legile speciale cât și în Codul civil și au fost analizat de doctrina recentă[80].
S-a mai observat, pe bună dreptate că, intervenția medicală fără consimțământul pacientului, dar care îi aduce folos, nu îi încalcă dreptul la sănătate, ci dreptul la autodeterminare, care face parte din dreptul personalității[81].
Obligația de informare prealabilă și de a obține consimțământul informat este una de rezultat[82]. Prin urmare, sub aspect probatoriu, pacientul are sarcina să demonstreze doar intervenția, pe când prestatorul are sarcina să demonstreze că a atins rezultatul: că a informat pacientul și a obținut consimțământul său. Efectul normei este inversarea sarcinii probațiunii[83]. Această obligație de informare diferă de obligația de competență și prudență, care este una de mijloace.
3.7. Neexecutarea obligației de către prestator: greșeala medicală
După ce am vorbit despre natura diferită a obligația prestatorului de a trata și celei de a informare, vom examina situația neexecutării acestor obligații.
Precizări terminologice
Ceea ce dreptul civil numește „neexecutarea obligației prestatorului de servicii de tratament”, în legislația specială are o terminologie aparte.
Legea 263/2005 nu folosește noțiunea de „malpraxis”, ci a introdus, la art. 1 alin. (2), noțiunea de „eroare medicală” și, inițial, a definit-o în modul următor: „activitatea sau inactivitatea conștientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătății pacientului din imprudență, neglijență sau lipsă de profesionalism”. Prin Legea 330/2023 această definiție a fost reformată: „eroare profesională comisă în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de daune pacientului, atrăgând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse, prestatorului de servicii medicale, sanitare și farmaceutice”. Definiția nouă de fapt o reia pe cea a noțiunii de „malpraxis” din art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea română 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Niciuna dintre aceste definiții nu oferă precizie juridică. Ele nu răspund la o multitudine de întrebări juridice pe care dreptul civil le ridică cu ocazia unei pretenții de despăgubire. Mai rău, această definiție legală este inutilă, deoarece Legea 263/2005 însăși nu o folosește în vreuna dintre reglementările sale. Reamintim că prevederea care vizează dreptul pacientului la despăgubiri dispune că pacientul are dreptul la „despăgubire a daunelor aduse sănătății, conform legislației” (art. 5 lit. q)). Aceeași definiție este introdusă de Legea 15/2024, în art. 11 în Legea nr. 264/2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic. Este un exemplu trist paralelism legislativ, descurajat de art. 65 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 100/2017 privind actele normative.
La rândul său, noțiunea „act medical” (și echivalentul său, „intervenție medicală”) este definită ca „orice examinare, tratament, cercetare clinică și asistență sau altă acțiune aplicată pacientului cu scop profilactic, diagnostic, curativ (de tratament), de reabilitare sau de cercetare biomedicală și executată de un medic sau alt lucrător medical”. Cuvintele „altă acțiune” este suficient de largă pentru a include și informarea pacientului și obținerea consimțământului informat al pacientului în noțiunea „act medical”.
În ce ne privește, exprimăm părerea că alegerea noțiunii „eroare medicală” nu este optimă, deoarece, în dreptul civil, „eroarea” se asociază cu încheierea unui act juridic din eroare (în engleză mistake, iar în Germană Irrtum), adică o necunoaștere exactă a adevărului. Pentru a se referi la neexecutarea obligațiilor medicului față de pacient, terminologia engleză preferă „medical malpractice”, iar cea germană folosește „ärztliches Fehlverhalten” (conduită medicală greșită), care se divide în două categorii: „Behandlungsfehler”[84] (greșeală în tratament) și „Aufklärungsfehler” (greșeală în informare), corespunzând celor două obligații-cheie ale prestatorului – de a trata și de a informa. Prin urmare, sugerăm utilizarea în limba română a noțiunii de „greșeală medicală”, cu cele două varietăți ale sale: greșeala în tratament și greșeala în informare. În această lucrare vom folosi această terminologie. Credem că ea este echivalentă cu noțiunea, frecvent folosită și inclusă chiar și titlul acestei lucrări, de „malpraxis medical”. Suntem de acord că, în limbajul obișnuit al limbii române, noțiunile „eroare” și „greșeală” sunt sinonime. Însă conotația juridică istorică a noțiunii „eroare” ar trebui să ne îndepărteze de la folosirea ei în contextul medical.
Dreptul român consacră noțiunea „malpraxis” în art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea română 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și îl definește identic ca noua definiție moldavă – „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”. Doctrina română folosește uneori „malpraxis medical”[85], „greșeală medicală”[86], iar alteori – „eroare medicală”, malpraxisul fiind definit ca „o greșeală, o abatere a medicului de la anumite exigențe ce țin de profesia sa”[87].
Confuzia dintre greșeala medicală și vinovăție
Din păcate, noțiunile juridice în materia răspunderii civile nu sunt folosite consecvent, nici în literatura juridică și nici în cea medicală. Adeseori, teoreticienii și practicienii, juriști sau medici, fac confuzie dintre greșeala medicală (ca neatingere a unui standard de comportament) și vinovăția prestatorului (ca atitudine psihică). Iată un exemplu: „vinovăția medicului este cu atât mai greu de dovedit în ipotezele în care, deși a aplicat același tratament unor bolnavi ce sufereau de aceeași boală, unii s-au vindecat, iar alții nu. Explicația unei atare situații de fapt se regăsește în caracteristicile unice ale fiecărui organism uman, astfel că fiecare individ poate reacționa diferit și cu totul neașteptat la tratamentul aplicat de medic, motiv pentru care acesta nu poate garanta însănătoșirea tuturor pacienților”[88]. Dacă în prima propoziție se vorbește despre vinovăție, în a doua se vorbește despre greșeala medicală și anume greșeala de terapie ca formă a greșelii în tratament. Credem că este imprecis din punct de vedere juridic de a pune semnul egalității dintre „nu este vinovat” și „nu a greșit”, chiar dacă aceasta reprezintă limbajul obișnuit, laic, al oamenilor.
Greșeala în tratament
Punctul de plecare al oricărei greșeli de tratament este art. 1403 C. civ. Prestatorul are obligația să ofere pacientului un tratament competent și prudent (lege artis). Standardul folosit de jurisprudența germană este că tratamentul trebuie să fie efectuat conform „regulilor recunoscute și verificate ale științei medicale” („anerkannten und gesicherten Regeln der medizinischen Wissenschaft”)[89]. Am văzut mai sus, că în dreptul francez etalonul este de a acorda îngrijiri „conștiincioase, atente și, sub rezerva circumstanțelor excepționale, conforme cu datele obținute din știință” („conformes aux données acquises de la science”). Noțiunea de „date obținute din știință” este folosită de către Codul francez de deontologie a medicilor (Codul de sănătate publică, art. R. 4127-32), în timp ce legea franceză (Codul de sănătate publică, art. L. 1110-5) preferă formula apropiată „cunoștințe medicale dovedite” („connaissances médicales avérées”)[90]. În doctrina română acest etalon constituie „rețeaua normelor pe care medicii trebuie să le respecte, în executarea obligației lor de a acorda îngrijiri medicale – deci rețeaua normelor care compun imaginea conduitei medicale etalon -, este amplă, complicată și compusă din surse diferite”[91]. Aceste norme rezultă nu doar din legi, ci și din legislație secundară, de implementare[92]. Legea română nr. 95/2006 la art. 666 stabilește sursa normativă a standardului în modul următor: „În acordarea asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel național, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialității respective”. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. g), ghidurile de practică medicală sunt documente care transpun, la nivel național, recomandările dezvoltate în mod sistematic, bazate pe dovezi științifice privind îngrijirile medicale care trebuie acordate într-o anumită circumstanță clinică, elaborate de Colegiul Medicilor din România, de societăți medicale de profil sau de experți în cadrul proiectelor derulate de Ministerul Sănătății al României sau de unitățile din subordinea acestuia; ghidurile de practică medicală sunt avizate de Ministerul Sănătății al României.
În acest context, în dreptul german[93], s-a stabilit că:
– este relevant nivelul de cunoaștere al științei medicale la momentul tratamentului; evoluțiile ulterioare ale științei nu pot fi luate în calcul;
– comportamentul etalon al prestatorului, adică standardul de diligență datorat (der Sorgfaltsmaßstab), nu este determinat de instanțele de judecată, ci este stabilit de medicină însăși pe baza studiilor științifice, cărților, publicațiilor etc., astfel încât stabilirea acestuia necesită, în general, obținerea unui aviz de expertiză;
– se aplică un standard de diligență obiectiv tipizat (ein objektiv typisierender Sorgfaltsmaßstab) conform principiului „neglijență în comparație cu grupul” (Gruppenfahrlässigkeit), adică trebuie să se ia în considerare modul în care un medic experimentat, prudent și conștiincios din domeniul respectiv s-ar fi comportat în situația concretă. Capacitățile individuale ale medicului nu joacă, deci, în general, un rol.
Similar în dreptul român, greșeala medicală a fost definită ca „încălcarea regulilor de conduită profesională în raport cu cazul dat (in concreto) și cu conduita altui medic într-o situație similară. Greșeala începe acolo unde încetează disputele științifice, iar medicul, dacă a avut mai multe alternative de lucru, nu este vinovat dacă a acceptat-o pe cea mai adecvată experienței sale (in dubio non obligat)”[94]. Aceeași analiză și același standard se aplică și când pretenția pacientului este întemeiată pe răspunderea delictuală a prestatorului.
Acest standard este aplicat și în jurisprudența instanțelor din Republica Moldova. De exemplu, reclamanta RM a acționat în judecată IMSP Spitalul raional Hâncești, cerând constatarea încălcării normelor deontologice și încasarea prejudiciului moral. A susținut că soțul său, AR, a primit tratament medical necorespunzător și neglijent, care a contribuit la decesul său. A solicitat 850.000 lei pentru prejudiciu moral. Spitalul a negat acuzațiile, susținând că tratamentul acordat a fost adecvat și conform standardelor medicale. Deși instanța de fond și de apel au respins acțiunea ca neîntemeiată, Curtea Supremă de Justiție a emis o nouă hotărâre[95], constatând încălcarea deontologiei medicale de către IMSP Spitalul raional Hâncești și încasând prejudiciul moral în sumă de 20.000 lei.
În mod similar, într-un alt caz, reclamanții DB și MB au chemat în judecată un spital privat notoriu și societatea de asigurări privată, solicitând compensație pentru prejudiciile material și moral suferite în urma complicațiilor la nașterea copilului lor, cu acuzații de neglijență medicală și asistență inadecvată. Au cerut 24.924,05 euro, 18.896 dolari SUA, 79.037,64 lei, 29.750 ruble și 3.739 RON pentru prejudicii materiale și 500.000 lei pentru prejudicii morale. Instanța de fond[96] a admis parțial acțiunea atribuind reclamanților DB și MB suma totală de 24.924,05 euro, 18.896 dolari SUA, 579.037,64 lei, 29.750 ruble și 3.739 RON, dintre care 500.000 lei cu titlu de prejudiciu moral. Taxa de stat în mărime de 18.286,19 lei încasată de la pârâtă în beneficiul statului. Restul cererilor reclamanților respinse ca fiind neîntemeiate. Soluția a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție[97].
Vom adopta clasificarea din dreptul german a greșelii în tratament, care, pe baza jurisprudenței constante, a identificat următoarele tipuri și subtipuri de greșeală în tratament:
- Greșeală în diagnostic (Diagnosefehler): interpretare greșită a rezultatelor; necolectarea datelor necesare de diagnostic și control; neglijarea monitorizării evoluției. Acestea sunt detaliate în art. 1401 C. civ.;
- Greșeală în terapie (Therapiefehler): greșeală în alegerea metodei de diagnostic; greșeală în domeniul alegerii terapiei; greșeală în alegerea metodei de intervenție aparatură. Aceste greșeli se evaluează conform etalonului de competență și prudență stabilit la art. 1403 alin. (1) C. civ.;
- Neglijența în a-și asuma tratamentul (Übernahmeverschulden): este ipoteza prevăzută de art. 1403 alin. (2) C. civ.: prestatorului lipsește experiența sau competența pentru tratarea pacientului cu nivelul necesar de competență și prudență, iar el oricum își asumă să continue tratamentul, în loc să-și îndeplinească obligația de a trimite pacientul unui alt prestator de servicii de tratament capabil să ofere acest nivel;
- Deficiențe organizaționale (Organisationsmängel) (așa-numitele deficiențe generalizate de calitate): igienă, standardele de bază aparative, aprovizionare cu medicamente (standardul este detaliat în art. 1402 C. civ.); diviziunea verticală și orizontală a muncii;
- Lipsa de informare de securitate terapeutică (Therapeutische Sicherungsaufklärung): neinformarea suficientă a pacientului despre măsurile de protecție și avertismentele necesare pe care el însuși trebuie să le ia în vederea vindecării (de exemplu, despre administrarea de medicamente post-operatorii; activități de risc post-externare). Prin aceasta, pacientul este îndemnat să colaboreze la vindecare și să fie protejat de o posibilă auto-rănire. Informarea terapeutică de securitate este o parte necesară a tratamentului medical adecvat. Prin urmare, neîndeplinirea adecvată a acesteia constituie o greșeală în tratament. Este deci o obligație distinctă de informarea prealabilă tratamentului, despre care se va vorbi mai jos.
Greșeala în informare
Doctrina germană a identificat următoarele întrebări relevante pentru a verifica executarea obligației de informare despre intervenția planificată[98]:
- Este vorba de o informare despre intervenție (art. 1404 C. civ.) sau este vorba de un caz de așa-numita informare de siguranță ca parte a tratamentului (post intervenție)?
- A avut loc o informare despre intervenție?
- Informarea despre intervenție a fost efectuată corect: a) destinatarul a fost cel corect? b) persoana obligată să informeze a fost cea corectă? c) momentul informării a fost corect? d) locul informării a fost corect? e) modul și conținutul discuției de informare a fost corect?
Momentul pentru o informare corectă depinde urgența și gravitatea intervenției planificate. Pentru intervenții care nu sunt de urgență, potrivit informațiilor disponibile prestatorului, el ar fi trebuit să informeze pacientul suficient de devreme pentru ca acesta să poată cântări în liniște avantajele și dezavantajele intervenției. Din contra, potrivit art. 1406 alin. (2) C. civ., obligația de informare poate să nu fie executată atunci când tratamentul este oferit în situație de urgență. În acest caz, prestatorul de servicii de tratament trebuie să ofere informația mai târziu, în măsura posibilă.
Spre deosebire de momentul informării, care este reglementat strict, modul de informare, adică conținutul și gradul de detaliere al informației, se orientează mai ales după urgența intervenției, gravitatea posibilelor complicații sau riscuri și comportamentul pacientului. În acest sens, jurisprudența germană a stabilit următoarele standarde: informarea este determinată și limitată de necesitatea de a oferi pacientului, în calitate de laic în medicină, o imagine generală a gravității tratamentului medical și a încărcăturilor și riscurilor – în termeni de direcție și gravitate – la care se expune prin tratament. Scopul informării nu este să ofere pacientului cunoștințe medicale detaliate, ci să-i ofere o bază de decizie corectă pentru exercitarea dreptului său la autodeterminare. Pacientul trebuie informat, pe scurt, despre natura, gravitatea și riscurile esențiale; i se va explica „în linii mari” („im Großen und Ganzen“) ce înseamnă intervenția pentru situația sa personală[99].
În mod similar, privitor la conținut, art. 1404 alin. (1) și (2) C. civ. (care este similar cu art. 11 alin. (5) din Legea 263/2005) stabilește că prestatorul trebuie să informeze în particular despre:
a) starea curentă de sănătate a pacientului;
b) natura tratamentului propus;
c) avantajele tratamentului propus;
d) riscurile tratamentului propus. Aici ar trebui să se facă distincția dintre riscuri tipice și riscuri generale: este întotdeauna necesara informarea despre riscurile tipice ale unei intervenții. Însă informarea despre riscurile generale (infecție a rănii, sângerare ulterioară, cicatrici etc.) este necesara doar daca medicul ar fi putut recunoaște ca pacientul nu le cunoaște;
e) alternativele la tratamentul propus, precum și avantajele și riscurile lor în comparație cu cele ale tratamentului propus. S-a observat că obligația de informare este cu atât mai largă, cu cât medicul se abate mai mult de la procedurile de vindecare stabilite sau recunoscute profesional sau dorește să pătrundă în teritoriu necunoscut[100];
f) consecințele în caz că nu se recurge la tratament;
g) în orice circumstanță, orice risc sau alternativă care ar putea influența în mod rezonabil decizia pacientului de a accepta sau a refuza tratamentul propus. Se prezumă că un risc poate influența în mod rezonabil decizia dacă materializarea sa ar provoca o daună serioasă pacientului.
De exemplu, pacientul primește de la medicul său o rețetă medicală fără alte sfaturi. Pacientul este fumător înrăit și, ulterior, suferă un accident vascular cerebral la câteva săptămâni după administrarea medicamentului. Se dovedește că cauza accidentului vascular a fost interacțiunea dintre nicotină și substanța activă a medicamentului. Aici va trebui să se analizeze dacă medicul a îndeplinit obligația sa de examinare preliminară impusă de art. 1401 lit. a) C. civ.: prestatorul trebuie, în măsura în care acest lucru este necesar în mod rezonabil pentru prestarea serviciului, să pună întrebări pacientului referitoare la starea lui de sănătate, la simptomele, bolile suportate, alergiile, tratamentele anterioare sau alte tratamente curente, precum și la preferințele și prioritățile privind tratamentul. Prin urmare, deși pacientului îi va fi mai greu să demonstreze că a existat o greșeală în tratament (o obligație de mijloace), el va putea invoca greșeala de informare (obligație de rezultat) pe care prestatorul o poartă.
În privința, modului de furnizare a informației, art. 1404 alin. (3) C. civ. stabilește că informația trebuie să fie oferită pacientului pe înțelesul acestuia. În același sens, art. 11 alin. (5) din Legea 263/2005 impune cerința prezentării informației „într-un limbaj clar, respectuos şi accesibil pacientului, cu minimalizarea terminologiei profesionale”.
IV. Cuantumul despăgubirii
Prezentul studiu este dedicat pretenției de plată a despăgubirii pentru prejudiciul nepatrimonial, adică prejudiciul care nu se reflectă într-o daună reală sau profit ratat asupra patrimoniului victimei, dar pe care legea îl privește ca relevant și demn de reparație. Art. 19 C. civ. divizează prejudiciul nepatrimonial în:
a) componenta clasică, prejudiciu moral: suferințe fizice (e.g. durerea corpului); suferințe psihice (e.g. retrăiri, afecțiuni mentale) și diminuarea calității vieții (e.g. pierderea șansei de a se căsători, de a avea un copil).
De exemplu, într-o speță VS a solicitat repararea prejudiciului moral în valoare de 50.000 lei de la IMSP Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime”, pentru tratamentul inuman și neglijență la acordarea asistenței medicale. El a susținut că a fost transportat la spital acuzând dureri, dar a fost trimis acasă fără un tratament adecvat și a suferit în consecință. Spre deosebire de instanța de fond și de apel, instanța supremă[101] a atribuit despăgubiri de 10.000 lei.
b) componenta nou-introdusă la 1 martie 2019, prejudiciu biologic: pierderea sau diminuarea unei capacități a corpului uman (e.g. pierderea unei mâini, paralizia unui picior).
În cazul încălcării dreptului la viață sau sănătate (drepturi absolute, personale nepatrimoniale), C. civ. privește ca fiind acceptabil și permite atribuirea de despăgubiri (bănești) victimei pentru a repara prejudiciul nepatrimonial.
În Republica Moldova stabilirea cuantumului despăgubirii este, ca și în majoritatea sistemelor de drept, este o chestiune de discreție judiciară. De exemplu, într-o speță, BR a acționat în judecată un SRL, cerând repararea prejudiciului material de 7.000 lei și prejudiciu moral de 5.000 lei. La 08.05.2015, a fost internată și operată în cadrul SRL, dar a continuat să se simtă rău. A fost nevoită să primească tratament și operații suplimentare în alte spitale. A afirmat că SRL i-a prestat servicii medicale necalitative și ineficiente. Acțiunea a fost admisă integral de instanța de apel și menținută în instanța de recurs[102].
Într-o altă speță, Reclamantul B.I. (soțul) a cerut repararea prejudiciului moral de la IMSP Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” și de la A.R. în valoare de 2.000.000 lei, urmare a decesului soției sale, A.B., în 2013, pe care l-a atribuit neglijenței medicale și tratamentului inadecvat. El a susținut că soţia sa, deşi s-a aflat sub supraveghere medicală permanentă în perioada sarcinii şi după, totuşi a decedat, deoarece starea sa de sănătate a fost subestimată de către toţi lucrătorii medicali, care la diferite etape i-au acordat asistenţă medicală, nefiind diagnosticată corect şi la timp şi nefiindu-i administrat tratament specific maladiei de care suferea. În speță, după naştere, A.B. s-a simțit rău, primind tratament şi nimeni dintre medici n-au semnalat careva probleme grave de sănătate care i-ar pune viaţa în pericol, fiind la 07.06.2013 externată din Spitalul din Ştefan Vodă, necătând la faptul că starea ei de sănătate a fost apreciată de medici drept satisfăcătoare. După multe ezitări ale medicilor și transferul la altă instituție, soția a decedat. Apărarea spitalului și a A.R. a fost că nu există dovezi directe care să lege acțiunile lor de decesul A.B. și că toate procedurile medicale au fost efectuate conform standardelor. Raportul de expertiză a arătat că la toate spitalizările, pacientei A.B. i-a fost aplicat un tratament deplin, adecvat, dar cu întârziere. În cadrul procesului penal medicul responsabil, A.R., a fost condamnat penal. Instanța supremă a menținut soluția instanței de fond de a atribui despăgubiri morale în mărime de 75.000 lei[103].
Într-o altă speță, R.R. și T.R. au depus o cerere de chemare în judecată împotriva Instituției Medico-Sanitare Publice „Institutul Mamei și Copilului” și intervenientului accesoriu V.S., solicitând încasarea sumei de 100.000 lei pentru fiecare, cu titlu de prejudiciu moral. Ei au susținut că, în urma unei examinări medicale greșite efectuate la instituție, li s-a indicat un diagnostic eronat pentru făt, cauzându-le suferințe psihice semnificative. Instituția a contestat acuzațiile, argumentând că nu există dovezi suficiente care să lege acțiunile lor de suferințele psihice ale reclamanților și a negat responsabilitatea pentru diagnosticul presupus eronat. Instanțele au atribuit 50.000 lei pentru prejudiciul moral către T.R. și 50.000 lei pentru R.R[104].
Criteriul legal fiind că judecătorul trebuie să adapteze suma atribuită victimei tuturor circumstanțelor cauzei, iar cuantumul ei trebuie să ofere victimei „satisfacție echitabilă” (art. 2037 alin. (1) C. civ.). Începând cu 1 martie 2019, art. 2037 alin. (3) a cimentat rolul jurisprudenței pentru a atinge justiție pe orizontală și pe verticală: la determinarea despăgubirii, instanța de judecată va tinde să acorde o despăgubire care, pe de o parte, are o mărime comparabilă cu cea acordată în mod obișnuit în împrejurări similare și, pe de altă parte, ia în cont particularitățile cazului.
Jurisprudența națională pe cuantumul despăgubirilor pentru greșeală medicală încă nu este sistematizată, probabil, în primul rând, deoarece nu este bogată. Prin urmare, judecătorii ar trebui să ia ca reper despăgubirile atribuite de instanțele judecătorești în cauze nelegate de greșeală medicală. O încercare de sistematizare se cuprinde în Studiul jurisprudenței: pretium doloris – cu titlu de prejudiciu moral (coord. O. Cazac) din anul 2021[105].
Bibliografie:
[1] A.B. Trif, V. Astărăstoae, Responsabilitatea juridică medicală în România, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 53.
[2] Codul civil al Republicii Moldova, Legea nr. 1107 din 6 iunie 2002, cu modificări ulterioare, republicată în Monitorul Oficial Republicii Moldova, nr.66-75 din 1 martie 2019.
[3] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34 din 22 iunie 1995, art. 373.
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 176-181 din 30 decembrie 2005, art. 867.
[5] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 172–175 din 23 decembrie 2005, art. 839.
[6] Legea nr. 1585 din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38/39 din30-04-1998, art. 280.
[7] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 7-17 din 12 ianuarie 2018, art. 34.
[8] L.C. Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 11 și urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 600.
[9] D. Looschelders, Schuldrecht Allgemeiner Teil, 19. Auf., Franz Vahlen, München, 2021, p. 164.
[10] G. Wagner, în Münchener Kommentar zum BGB, Band 5, 9. Auf., C.H. Beck, München, 2023, comentariu prealabil la § 630a, nr. 12.
[11]L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, Raporturi obligaționale extracontractuale (în continuare „Obligațiile. vol. III”), Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 151-176; L.R. Boilă, Comentariu la art. 1350, în Codul civil: Comentariu pe articole. Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.) (în continuare „Comentariu pe articole/Baias”), ed. 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1608, nr. 2; p. 1610, nr. 11.
[12] R. Demogue, op. cit., p. 538.
[13] Această viziune este ferm stabilită în doctrina românească, v., de exemplu, L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în R.R.D.P., nr. 1/2010, p. 230; L.R. Boilă, Comentariu la art. 1350, în Comentariu pe articole/Baias, cit. supra, p. 1613, nr. 30.
[14] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 80, nr. 60.
[15] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 81, nr. 61.
[16] M. Weirich, Arztrecht leicht gemacht, 2. Auf., Ed. Ewald v. Kleist Verlag, Berlin, 2013, p. 101.
[17] G. Anghel-Tudor, Răspunderea juridică pentru culpa și eroarea medicală, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 80, nr. 60.
[18] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 17.
[19] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 2.
[20] Decizia Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 7 februarie 2018, dosar nr. 2ra-6/18.
[21] Decizia Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 28 septembrie 2016, dosar nr. 2ds-64/16.
[22] M. Weirich, op. cit., p. 49.
[23] E. Deutsch. A. Spickhoff, Arztrecht, Arzneimittelrecht, Medizinprodukterecht und Transfusionsrecht, 7. Auf., Springer, Berlin, 2014, p. 78.
[24] M. Weirich, op. cit., p. 42.
[25] M. Weirich, op. cit., p. 49; E. Deutsch. A. Spickhoff, Arztrecht, op. cit., p. 95.
[26] M. Weirich, op. cit., p. 47.
[27] O. Cazac, Adnotare la art. 3 [online]. Codul civil Adnotat [citat 22.04.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/3/
[28] Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, Legea nr. 225 din 30 mai 2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 285-294 din 3 august 2018, art. 436
[29] E. Terrier, Médecine : réparation des conséquences des risques sanitaires, nr. 10, în Répertoire de droit civil, Dalloz, octobre 2020.
[30] E. Terrier, op. cit., nr. 35.
[31] I. Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 39; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 598.
[32] L.C. Luntraru, op. cit, p. 26-27.
[33] Drept civil. Teoria generală a obligațiilor: Manual (coord. Sergiu Baieș), cit. supra, p. 272 și urm.
[34] Drept civil. Teoria generală a obligațiilor: Manual (coord. Sergiu Baieș), cit. supra, p. 285.
[35] N. Sadovei, Drept medical, Vol. I, Teoria generală a dreptului medical, CEP USM, Chișinău, 2020, p. 300 și urm.
[36] E. Deutsch. A. Spickhoff, op. cit., p. 80; M. Weirich, op. cit., p. 51.
[37] C. von Bar, E. Clive (ed.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law Draft Common Frame of Reference (DCFR), Full Edition, Vol. IV, Oxford University Press, Oxford, 2010.
[38] Nota informativă la proiectul de Lege privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte normative. Disponibilă: la animus.md/adnotari/n_inf
[39] N. Sadovei, op. cit., p. 330.
[40] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 2.
[41] G. Wagner, op. cit., comentariu la § 823, nr. 1071.
[42]G. Wagner, op. cit., comentariu la § 823, nr. 1084.
[43] F. Hohl, Procédure civile, vol. I, 2e éd., Ed. Stämpfli, Berna, 2016, p. 203, nr. 1230.
[44] R. Demogue, Traité des obligations en général. Sources des obligations. Tome V, Librairie Arthur Rousseau, 1925, Paris, p. 538, nr. 1237.
[45] Idem, p. 543-544.
[46] Drept civil. Teoria generală a obligațiilor: Manual (coord. Sergiu Baieș), Tipografia Centrală, Chișinău, 2015, p. 33.
[47] Unidroit Principles of International Commercial Contracts 2016, International Institute for the Unification of Private Law (UNIDROIT), Roma, 2016, art. 5.1.4 (Comentariu), p. 155 și urm.
[48] În același sens, a se vedea Comentariul la art. 5.1.4 Principiile UNIDROIT, p. 156.
[49] D. Looschelders, op. cit., p. 6, nr. 16.
[50] În doctrina românească, a se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil: obligațiile, Universul Juridic, București, 2015, p. 19. În doctrina franceză, a se vedea Y. Picod, Obligation, nr. 87, în Répertoire de droit civil, Dalloz, juin 2017.
[51] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 611.
[52] L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 19
[53] C.E. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 23.
[54] L.C. Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 30.
[55] E. Deutsch. A. Spickhoff, op. cit., p. 100; M. Weirich, op. cit., p. 42.
[56] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 52, nr. 43; L.C. Luntraru, op. cit, p. 26-27; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 601.
[57] E. Terrier, op. cit., nr. 36.
[58] M. Weirich, op. cit., p. 43.
[59] E. Terrier, op. cit., nr. 44, nr. 74.
[60] Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 5 martie 2015, cauza C‑503/13 și C‑504/13, Boston Scientific Medizintechnik GmbH împotriva AOK Sachsen‑Anhalt – Die Gesundheitskasse (C‑503/13), Betriebskrankenkasse RWE (C‑504/13), ECLI:EU:C:2015:148.
[61] C. von Bar, E. Clive (ed.), op. cit., Vol. II, p. 1954.
[62] E. Terrier, op. cit., nr. 54.
[63] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 611.
[64] M. Weirich, op. cit., p. 44.
[65] E. Terrier, op. cit., nr. 72.
[66] M. Weirich, op. cit., p. 45.
[67] Drept civil. Teoria generală a obligațiilor: Manual (coord. Sergiu Baieș), cit. supra, p. 258 și urm.
[68] În același sens, Comentariul la art. Art. 5.1.4 Principiile UNIDROIT, p. 156; C.E. Zamșa, Comentariu la art. 1481, în Comentariu pe articole/Baias, cit. supra, p. 1795, nr. 1.
[69] În același sens, în dreptul german, v. G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 21.
[70] E. Terrier, op. cit., nr. 71; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, t. 3, Le rapport d’obligation, 9e éd., Ed. Sirey, Paris, 2015, nr. 210.
[71] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 53, nr. 43; V. Diaconiță, C. Cealera, C. Ștefanopol, M. Bodea, op. cit., p. 44.
[72] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 117, nr. 83.
[73] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 117, nr. 83.
[74] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 22.
[75] Wagner, § 823, MoKuBGB, nr. 1073.
[76] B. S. Markesinis. H. Unberath, The German Law of Torts. A Comparative Treatise, 4th ed., Hart Publishing, Oxford, 2002 (în continuare citată „The German Law of Torts/2002”), p. 79.
[77] B. S. Markesinis. H. Unberath, The German Law of Torts/2002, cit. supra, p. 80.
[78] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630d, nr. 17.
[79] G. Wagner, op. cit., comentariu la § 823, nr. 1074.
[80] N. Sadovei, op. cit., p. 312 și urm.
[81] G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 14.
[82] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 611.
[83] Același scop îl urmărește inversarea sarcinii probațiunii de la §630h enunțul 2 BGB, v. G. Wagner, op. cit., comentariu prealabil la § 630a, nr. 18.
[84] Ch. Katzenmeier, Arzthaftung, Ed. Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 273.
[85] L.C. Luntraru, op. cit, p. 65; V. Diaconiță, C. Cealera, C. Ștefanopol, M. Bodea, Zgomot în materia răspunderii pentru malpraxis medical, pp. 41-77, în V. Diaconiță (coord.), Răspunderea în cazurile de malpraxis medical. Aspecte de drept substanțial și procedural, Ed. Solomon, București, 2022.
[86] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 79, nr. 60.
[87] V. Diaconiță, C. Cealera, C. Ștefanopol, M. Bodea, op. cit., p. 43.
[88] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 53, nr. 43.
[89] M. Weirich, op. cit., p. 110.
[90] E. Terrier, op. cit., nr. 35.
[91] V. Diaconiță, C. Cealera, C. Ștefanopol, M. Bodea, op. cit., p. 44.
[92] Fl. I. Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010, p. 260.
[93] M. Weirich, op. cit., p. 111.
[94] G. Anghel-Tudor, op. cit., p. 79, nr. 60; L.C. Luntraru, op. cit, p. 69.
[95] Hotărârea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 29 ianuarie 2015, dosar nr. 2ra-79/14.
[96] Hotărârea Judecătoriei Centru (Chișinău) din 6 noiembrie 2015, dosar nr. 3-1313/15.
[97] Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 28 septembrie 2016, dosar nr. 2ra-1982/16.
[98] M. Weirich, op. cit., p. 121.
[99] M. Weirich, op. cit., p. 121.
[100] M. Weirich, op. cit., p. 126.
[101] Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 19 august 2020, dosar nr. 2ra-643/20.
[102] Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 12 aprilie 2017, dosar nr. 2ra-860/17.
[103] Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 6 martie 2019, dosar nr. 2ra-333/19.
[104] Încheierea Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 11 mai 2022, dosar nr. 2ra-297/22.
[105] Studiu al jurisprudenței: pretium doloris – cu titlu de prejudiciu moral (coord. O. Cazac), 2021, Chișinău. [citat 22.04.2024]. Disponibil: animus.md.
Mod de citare recomandat:
Octavian Cazac, Repararea prejudiciului moral și biologic în contextul malpraxisului medical: aspecte de drept material și procedural [online]. Codul civil Adnotat [citat 22.11.2024]. Disponibil: animus.md/blog/repararea_prejudiciului_malpraxis_medical/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.