A A A + | -

Conversiunea (recalificarea) actului juridic nevalabil în act valabil

Articolul 1104. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici

(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
(2) Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.


Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 30 octombrie 2021
Articole corespondente: art. II. – 8:106 DCFR; art. 1191 Cod civil francez; art. 1268 alin. (3) Cod civil român
Origine romană: Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (Digeste 45, I, 80).

Conversiunea actului juridic nevalabil în act valabil 

▮I. Introducere

1) Noțiune și fundament

Conversiunea (lat. — conversio) are ca scop să asigure că dacă, contractul nu este valabil, voința părților prevalează, iar efectul economic urmărit de părțile poate fi atins în pofida unor incidente de legalitate. Este așadar o aplicație a principiului autonomiei de voință prin mecanismul favor contractus sau interpretare pro validitatem a voinței părților.  Actul juridic ar trebui salvgardat ori de câte ori este legal posibil și corespunde voinței părților [pentru același principiu în Convenția de la Viena privind contractele de vânzare de internațională de mărfuri, v. Martin Schmidt-Kessel, Art. 8, nr. 51, în Schwenzer CISG Commentary, p. 169].   Mecanismul conversiunii promovează buna-credință, din simplul motiv că respingerea conversiunii, atunci când din împrejurările cazului rezultă că autorului actului juridic ar fi dorit actul să producă efectele post-conversiune, ar fi o rea-credință [v. în acest sens, Roppo/Il contratto, p. 808, nr. 39.14]

Unele coduri civile europene cuprind o normă specială dedicată conversiunii (§140 BGB, ger. — Umdeutung, fără a cuprinde regula de interpretare pro validitatem), alte coduri civile cuprind regula de interpretare pro validitatem (art. 1191 Cod civil francez, art. 1104 Cod civil a R. Moldova; art. II. – 8:106 DCFR). Alte coduri cuprind atât o normă privitor la conversiune, cât și una privitor la interpretarea pro validitatem (art. 1260 din Codul civil român; art. 1424 din Codul civil italian).

Codul civil român în vigoare înainte de 2011, la fel cuprindea doar norma de interpretare pro validitatem (art. 978) și aceasta permitea doctrinei și jurisprudenței să recunoască instituția conversiunii [Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 339 și urm.; Beleiu/Introducere, p. 192, nr. 182; Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. 8-a, ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 255; Cristina Zamșa, Comentariu la art. 1240, în Comentariu pe articole/Baias et al., p. 1319; Bazil Oglindă, Conversiunea actului juridic în dreptul privat român, p. 2, Disponibil la: http://ssrn.com/abstract=2604367; Nicolae/DC TG, V. II, p. 586].

Aceeași aplicare a conversiunii o primește regula de interpretare pro validitatem din art. 1191 (anterior art. 1157) al Codului civil francez [Claude Brenner, act. Suzanne Lequette, Acte juridique, în Rep. civ. février 2019, nr. 140; Yves Picod, Nullité, în Rep. civ. juillet 2019, nr. 165], unde se analizează (a) conversiunea prin simplă recalificare (fr. — conversion par pure requalification), în sensul că actul convertit are o altă natură decât actul nul și (b) conversiunea prin reducțiune sau recalificare-devalorizare (fr. — conversion par réduction ou « requalification-dévaluation »), în sensul că actul are aceeași natură, dar cu o prestație redusă, care corespunde legii.

Art. 1104 alin. (1) C. civ. reglementează contractele, însă principiul interpretării pro validitatem se aplică în egală măsură actelor juridice unilaterale (v. art. 309 alin. (2)).

2) Natura mecanismului

Mecanismul conversiunii nu acordă judecătorului un rol transformator, ci doar extinde posibilitățile pentru implementarea voinței părților actului pe calea interpretării. Astfel că conversiunea ia efect (și actul juridic de substituție produce efecte) chiar din momentul încheierii actului juridic nul.  Criteriul decisiv la aplicarea conversiunii este voința părților actului la momentul încheierii sale; voința părților la momentul apariției litigiului nu este relevantă.

Juristul este așadar pus în poziția de a privi aceeași situație juridică dintr-o perspectivă diferită, și de a pune întrebarea: 1) această manifestare de voință poate fi calificată în alt mod, pentru a atinge același scop practic; 2) și dacă poate, întrunește ea oare condițiile legale de validitate? Și, în final, 3) corespunde oare această nouă calificare voinței autorului manifestării de voință ori contravine ei? La trecerea cu succes a acestor teste, manifestarea de voință își va produce efectele care corespund legii.

Prin urmare, se poate afirma că conversiunea produce efect retroactiv și nu atunci când părțile s-au pus de acord pe conversiune ori când instanța de judecată a constatat-o. Mai mult, instanța de judecată aplică conversiunea din oficiu [BGH NJW 1963, 339, 340; Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 395, nr. 17].

Litigiul privitor la nulitatea ori validitatea actului juridic (în forma convertită) este oricum de competența instanței de judecată, care doar constată intervenirea conversiunii. Sarcina probei privind întrunirea condițiilor conversiunii revine părții care pretinde că aceste condiții există [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 34].

▮ II. Delimitare

1) Interpretarea în general

Justa determinare a drepturilor şi a obligaţiilor părţilor implică mai multe etape de analiză a textului contractual, prima etapă revenind interpretării contractului. Interpretarea este un procedeu logico-juridic de atribuire unei semnificaţii certe expresiilor în care se manifestă voinţa contractuală, pentru a determina voinţa comună veritabilă a părţilor contractante şi a dezlega divergenţa intervenită între părţi privind conţinutul contractului [Octavian Cazac, în Baieș/Obligațiile, p. 245].
Doctrina germană, având în vedere și existența unei norme distincte privitor la conversiune (§ 140 BGB) afirmă că conversiunea este diferită de interpretare, deoarece prima stabilește efectul actului (există sau nu există), pe când a doua stabilește sensul actului (ce anume există). Autorii însă recunosc că liniile de demarcare dintre aceste două categorii se atenuează, fiindcă obiect al conversiunii este voința prezumată a părților determinată prin interpretare [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 3; Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 393, nr. 3]. Și autorul german Dieter Medicus susține că conversiunea conform §140 BGB are aplicabilitate largă, fiindcă în dreptul german lipsește o normă privind interpretarea pro validitatem a actului juridic.  El concluzionează că între interpretare și conversiune nu există o graniță strictă [Medicus/Petersen/AT BGB, p. 231, nr. 517].

Codul civil al R. Moldova, din contra, plasează problema eficacității sau ineficacității clauzei în art. 1104, în materie de interpretare. Așadar, amplasarea și formularea principiului salvgardării actului poate avea impact asupra atribuirii doctrinare a mecanismului la instituția interpretării ori la o instituție autonomă.

Cert este că regula de interpretare pro validitatem îndeplinește aceeași funcție ca și regula conversiunii din dreptul german. Ambele au același fundament (principiul favor negotii) și același mecanism — prezumția că autorul actului a dorit actul să producă, totuși, efect juridic.

Interpretarea contractului are ca scop suplinirea lacunelor unui act juridic valabil. Conversiunea are ca scop doar înlocuirea unui act juridic nevalabil cu un act juridic de substituire care satisface același scop. S-a apreciat că, în abența unei reglementări speciale a conversiunii în §140 BGB ar putea exista riscul că va lipsi punctul de pornire a interpretării, și anume un act juridic valabil [Franz Dorn, §140, nr. 23, în Historisch-kritischer Kommentar zum BGB, Band I: Allgemeiner Teil §§ 1–240, eds. Mathias Schmoeckel, Joachim Rückert. Reinhard Zimmermann, Mohr Siebeck, Tübingen, 2003]. Acest risc ipotetic se rezolvă printr-o înțelegere lato senso a instituției interpretării, prin care și actele juridice ineficace pot fi supuse interpretării. În această concepție conversiunea nu este decât un caz particular a interpretării actului juridic, iar §140 BGB are doar un scop de precizare [v. Michael Beurskens, §140, nr. 8, în beck-online.GROSSKOMMENTAR, ed. Beate Gsell, Wolfgang Krüger, Stephan Lorenz, Christoph Reymann, BGB, C.H. Beck, München, 2019]. Într-adevăr, orice manifestare de voință înainte de a fi calificată în act juridic ori nu, înainte de a fi recunoscută valabilă ori ineficace, trebuie interpretată.

Pe lângă precizarea conţinutului contractului, interpretarea comportamentului părţilor duce la determinarea existenței între ele a unui contract, adică soluţionează problema existenţei contractului. De exemplu, prin interpretarea acceptării, se stabilește dacă ea corespunde ofertei; interpretarea unui înscris semnat de părţi permite a cunoaște dacă el este un proiect parafat pentru a fixa faza la care au avansat negocierile, dacă este un antecontract sau dacă este chiar contractul definitiv, avut în vedere şi acceptat ferm de ambele părţi [Octavian Cazac, în Baieș/Obligațiile, p. 246].

2) Recalificarea actului primar care nu este nul: Falsa demonstratio non nocet

Calificarea contractului este operaţiunea logică prin care interpretul, având în faţă un contract concret, îl atribuie la un anumit tip de contract sau neagă apartenenţa lui la respectivul tip de contract. Diferenţa dintre calificare şi interpretare este că, pe când interpretarea are ca scop aflarea unei chestiuni de fapt — ce anume au avut în vedere părţile — calificarea are ca scop determinarea unei chestiuni de drept — ce regim juridic urmează a fi aplicat contractului. Evident însă că, atunci când determină conţinutul contractului, judecătorul recurge la interpretare, al cărei punct de pornire este voinţa comună a părţilor contractante. Astfel, calificarea nu se poate abstractiza de voinţa părţilor [Octavian Cazac, în Baieș/Obligațiile, p. 259].

Uneori părțile pot califica greșit actul juridic, folosind o denumire a actului ori denumire a părților greșită. De exemplu, un SRL transmite unui alt SRL un echipament contra unui preț, însă contractul se numește „contract de donație”, iar părțile se numesc „donator” și „donatar”. În mod normal, o donație între două SRL-uri este interzisă de lege și este nulă. Însă înainte de a aplica regulile donației contractului în speță, el trebuie calificat. Deoarece el nu corespunde definiției legale a donației, ci a vânzării, folosirea greșită de către părți a denumirii (falsa demonstratio) nu dăunează validității contractului (non nocet).

În doctrina germană s-a apreciat că calificarea este o operațiune distinctă de conversiune, deși, și aici linia de demarcare se consideră prea suplă [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 4]. Aprecierea, din nou, se bazează pe existența unei reglementări speciale a conversiunii. În dreptul civil al R. Moldova însă, conversiunea poate fi văzută ca o formă specială de recalificare a actului: actul nul este recalificat într-un alt tip de act, valabil.

3) Nulitatea parțială

În unele cazuri de nulitate, actul juridic este salvat nu prin recalificarea lui, ci prin anularea doar a clauzei care contravine normei imperative a legii (art. 332), restul actului juridic fiind păstrat și producându-și efectele. Cazuri particulare de nulitate parțiale sunt:
— art. 332 alin.(4) care convertește clauza privind termenul care depășește limita legală într-o clauză cu termen maxim admis de lege. Aici voința părților nu joacă vreun rol;
— art. 1244 alin. (3) care dispune că rata dobânzii la împrumut prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) (dublu rata CHIBOR) se reduce de drept până la rata maximă permisă de lege.

Conversiunea actului juridic nevalabil nu este o formă de nulitate parțială, deoarece prima presupune recalificarea actului ori clauzei, pe când a doua, nu presupune nicio recalificare, ci dispariția unei clauze și păstrarea celorlalte clauze cu conținutul lor primar.

De altă parte, în caz de nulitate parțială, clauza nulă a actului juridic valabil poate rămâne și ea valabilă prin conversiune [Hubner/AT BGB, p. 397, nr. 940]

4) Reguli speciale

În unele cazuri de nulitate, legea prevede reguli speciale care operează cu mecanismul conversiunii:

— art. 1662 alin.(3), care, în materie de garanții personale acordate de către garantul consumator în folosul creditorului profesionist, prevede că, dacă s-a stipulat că garanția personală este autonomă, această stipulație este lovită de nulitate absolută și se consideră că garanția este o fidejusiune, cu condiția că sunt îndeplinite celelalte condiții de validitate ale fidejusiunii;

— art. 2253 alin.(1) teza I, care convertește o dispoziție testamentară de desemnare ca moștenitor a unei persoane neconcepute, drept desemnare ca moștenitor subsecvent al acelei persoane neconcepute. Aici norma este exprimată ca o simplă prezumție („în caz de dubiu”), astfel că interpretarea testamentului ar putea duce la concluzia că s-a avut în vedere anume desemnarea de moștenitor definitiv, cu consecința că dispoziția testamentară nu este valabilă (art. 2253 alin.(1) teza I).

5) Clauza de conversiune

Cu titlu de clauze de stil, cuprinse în rubrica „diverse” în contracte, părțile încearcă să anticipeze efectele nulității uneia dintre clauze. Aceste clauze de stil, numite clauze de divizibilitate (eng. — severability clause) sunt complexe, fiindcă el pornesc de la ideea de divizibilitate a contractului (nulitatea unei clauze nu atrage nulitatea celorlalte) și cuprind o obligație de a renegocia clauza nulă.

Ilustrație

Clauză de divizibilitate și renegociere
„Dacă orice prevedere a prezentului Contract va fi declarată sau recunoscută ca fiind nevalabilă sau ineficientă, valabilitatea și eficacitatea celorlalte clauze ale prezentului Contract nu va fi afectată, iar Părțile, în măsura în care este posibil în dependență de circumstanțe, vor negocia cu bună-credință pentru ca să înlocuiască prevederea nevalabilă sau ineficientă cu o altă prevedere similară, care va fi valabilă și va satisface scopurile Părților.”

Ele nu sunt echivalente cu o conversiune, fiindcă cer o renegociere și un acord suplimentar. O veritabilă clauză de conversiune, care este rară în practică, este cea prin care părțile deodată convin care va fi conținutul noii clauze în locul celei devenite nule. Astfel, noua clauze se va socoti o clauză sub condiția suspensivă a ilegalității clauzei inițiale [Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 393, nr. 3].

Conversiunea nu este necesară și, deci, nu poate avea loc dacă actul juridic este anulabil însă partea îndreptățită să ceară nulitatea confirmă actul. La fel, dacă actul este anulabil, dar lipsește o hotărâre judecătorească care pronunță nulitatea, actul este valabil, deci el nu poate fi supus conversiunii. Dacă însă actul este sancționat de nulitate relativă prin hotărâre judecătorească, instanța poate reține conversiunea lui, de regulă la cererea pârâtului interesat de menținerea efectelor actului juridic sancționat prin nulitatea relativă.

▮ III. Condițiile conversiunii

1) Actul juridic primar (supus conversiunii) lipsit permanent de efect juridic

Un act juridic valabil nu poate fi supus conversiunii. Aceasta include în special actele juridice anulabile, fiindcă ele sunt valabile până la pronunțarea hotărârii judecătorești de anulare în temeiul acțiunii în anulare; la fel ele pot fi validate prin confirmare de către persoana îndreptățită.

Conversiunea nu acoperă incidente prealabile încheierii actului juridic, cum ar fi cel că, de fapt actul în general nu a fost încheiat. În special, este cazul când un contract nu a fost încheiat deoarece părțile nu au ajuns la un acord comun, ori dacă acceptarea a fost tardivă, caz în care acceptarea se recalifică o contraofertă (art. 1039 alin.(1)) [În același sens, v. Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 394, nr. 9].

În principiu cauza de nulitate este irelevantă. Ea poate viza și un act juridic care nu respectă forma cerută de lege, ori cu conținut ilegal or contrar ordinii publice ori bunelor moravuri. Esențial este această ilegalitate să nu se transleze într-o ilegalitate a actului juridic de substituire. De exemplu, dacă un act este nul fiindcă lipsește consimțământul (e.g. act fals) actul de substituire este nul și el.

La fel, dacă clauza este nulă, fiindcă este abuzivă, problema este în efectul ei practic (art. 1077 alin. (1) analizează clauzele după „obiect sau efect”), astfel încât este probabil că clauza de substituire la fel nulă va fi, iar conversiunea nu va putea avea loc [în același sens, v. DCFR, vol. I, p. 570, nota de drept comparat nr. 2 la art. II. – 8:106 DCFR; în general despre respectarea scopului protector al normei imperative încălcate de actul juridic primar nul, v. Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 232, nr. 287].

Conversiunea poate viza și un act juridic ineficient, dacă cauza de ineficiență este permanentă, e.g. lipsa de împuterniciri, lipsa dreptului subiectiv exercitat prin act, lipsa dreptului de dispoziție la dispunătorul care încheie actul juridic [BGHZ 125, 355, 362 ff. = NJW 1994, 1785 = LM Nr. 22; BGHZ 40, 218, 222 = NJW 1964, 347; BGH NJW 1971, 420; Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 394, nr. 8; Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 13; Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 231, nr. 291; Medicus/Petersen/AT BGB, p. 231, nr. 518].

Viciul de consimțământ sub forma erorii, dolului ori violenței de principiu exclude conversiunea dacă instanța declară actul juridic nul [Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 395, nr. 17; Medicus/Petersen/AT BGB, p. 231, nr. 518].

2) Condițiile privind actul juridic de substituire (după conversiune)

a) Existența unei manifestări de voință valabile

Principiul favor negotii și promovării autonomiei de voință este implementat prin soluția că, dacă manifestarea de voință cuprinsă în actul juridic nul, corespunde unui alt act juridic, dar valabil, atunci manifestarea de voință trebuie să producă efecte juridice. Dacă actul juridic primar este nul fiindcă lipsește consimțământul (era fals ori era făcut fără intenția de a produce efecte juridice, e.g. glumă evidentă) ori fiindcă lipsește capacitatea civilă necesară, atunci lipsește chiar o manifestare de voință valabilă, așa că actul nu poate fi supus conversiunii [Leenen/Rechtsgeschäftslehre, p. 231, nr. 279]. Or, noul act juridic nu va putea întruni condițiile legale de validitate.

Așadar, pentru intervenirea conversiunii se cere ca scopul practic, economic urmărit de actul juridic primar să fie legal, însă actul să fie nul pentru un alt temei. Conversiunea nu are loc când însuși scopul practic urmărit este ilegal [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 1; Roppo/Il contratto, p. 809, nr. 39.14].

Nu este neapărat actul juridic de substituire să fie un act de alt tip comparativ cu actul juridic nul [OLG Stuttgart JZ 1975, 572 , 573]. Acul de substituire tot ar putea fi afectat de un incident juridic, doar că incidentul să fie mai mic decât incidentul care afectează primul act juridic [Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 394, nr. 12].

În fine, manifestarea de voință de substituire ar putea să nu fie un act juridic, ci o acțiune juridică asimilată, e.g. o somație, acordarea unui termen suplimentar.

b) Concordanța cu actul juridic primar

S-a precizat că nu se cere ca actul juridic primar nul să conțină elementele altui act, a actului juridic de substituție, ci, mai nuanțat, este suficient ca actul juridic nul să îndeplinească el însuși cerințele pentru actul juridic de substituire.  Actul rezultat din conversiune nu poate depăși întinderea actul juridic primar nul. Astfel, actul rezultat poate fi un aliud, dar nu un plus față de actul juridic primar nul. De regulă, actul rezultat ar fi un act redus față de actul nul, deși nu este neapărat. Decisivă este concordanța dintre scopul economic urmărit de cele două acte în discuție [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 16 și 17].

O declarație de rezoluțiune a raportului contractual pentru neexecutate (atunci când, de fapt, nu a fost o neexecutare) poate fi recalificată în declarație de rezoluțiune fără motiv (atunci când legea sau contractul acordă dreptul de rezoluțiune fără motiv). La fel, dacă o parte contractante are un drept de revocare a contractului de consumator, chiar dacă ea declară rezoluțiunea pentru neexecutare (atunci când, de fapt, nu a fost o neexecutare), ea poate invoca conversiunea în declarație de revocare, dacă sunt întrunite condițiile revocării [Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 393, nr. 7].

Este însă discutabil dacă o declarație de rezoluțiune ineficientă (fiindcă, de exemplu, neexecutarea nu este esențială) poate fi recalificată: (i) într-o excepție de suspendare a executării obligației corelative ori (ii) într-o ofertă de contract de rezoluțiune amiabilă.

c) Concordanța cu voința autorului actului juridic

i) Necunoașterea nulității de către autorul actului

Problema de conversiune se pune atunci când actul juridic primar nul nu anticipează survenirea nulității sale. Din contra, dacă actul juridic primar cuprinde o clauză de conversiune, nu este necesar de a recurge la art. 1104. Textele de lege din dreptul comparat care reglementează conversiunea (§140 BGB, 1260 Cod civil român), condiționează conversiunea de voința prezumată a părților actului juridic primar nul. În sistemul art. 1104 aceeași condiție se impune, fiindcă interpretarea actului juridic se bazează pe intenția părților (art. 1100) și nu poate duce la o modificare a intenției reale a părților. Interpretarea însă nu trebuie să devină, în fond, o modificare a textului, ceea ce ar contraveni principiului forței obligatorii a contractului [Octavian Cazac, în Baieș/Obligațiile, p. 245].

În acest context, s-a reținut pe bună-dreptate, că, dacă toate părțile actului juridic cunoșteau nulitatea sa la momentul încheierii (e.g. contract care planifică o infracțiune, ori care contravine Legii concurenței), conversiunea nu poate avea loc [Jürgen Ellenberger, în Palandt/BGB, §140, p. 159, nr. 8]. Dacă însă o parte cunoștea ilegalitatea, iar cealaltă – nu, ultima ar putea invoca conversiunea.

ii) Voința prezumată a autorului actului

Art. 1104 dictează modul de interpretare a manifestării de voință pentru a obține eficacitate și nu nulitate, dar se fundamentează tot pe voința persoanei. Deoarece o condiție a conversiunii este necunoașterea nulității de către autor, trebuie totuși să se rețină că noua interpretare (post conversiune) a actului este concordantă cu voința autorului. Busola acestei voințe este scopul practic urmărit prin încheierea actului juridic. Astfel că, chiar dacă există o interpretare care validează actul, dar ea contravine voinței autorului, conversiunea nu poate avea loc. Deoarece se interpretează voința la momentul încheierii actului juridic primar nul, nu contează explicațiile autorului la momentul când se pune problema conversiunii (e.g. la momentul litigiului) [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 22].

Conversiunea este așadar înlocuirea voinței reale, ineficace, cu o voință diferită, prezumată, dar eficace, a părților. O voință diferită nu poate fi prezumată când împrejurările arată că, chiar dacă părțile cunoșteau despre nulitatea actului primar, ele ar fi insistat pe actul primar și nu ar fi ales să încheie actul de substituire [Medicus/Petersen/AT BGB, p. 233, nr. 521]. Dacă părțile au stipulat o anumită clauză de substituție anumite pentru situația când clauza primară ar fi nulă, se va aplica clauza de substituție dacă este conformă legii. Iar dacă din interpretare rezultă că, în caz de nulitate a actului juridic, părțile nu l-ar fi încheiat în general, conversiunea nu poate fi aplicată [Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 395, nr. 16].

▮ IV. Aplicații practice

1) Acte unilaterale

Dacă o procură este nulă pentru un anumit viciu de formă, comportamentul mandantului oricum poate fi folosit ca împrejurări create de mandant pe care terțul contractant s-a încrezut când a contractat cu mandatarul.

În același context, în jurisprudența o cesiune a fluxurilor bănești nevalabile din motive legale s-a recalificat într-un mandat de debitare a conturilor, care era valabil [BGH NJW-RR 2003, 51, 52; Arnd Arnold, în Erman/BGB Handkommentar, §140, p. 395, nr. 18].

Notificarea locatorului de majorare a mărimii chiriei (bazată pe o pretinsă clauză, dar care, de fapt nu produce efecte juridice conform art. 358) poate fi recalificată în ofertă de a modifica contractul de locațiune, cu efectul că, dacă locatarul a acceptat oferta, contractul se consideră modificat [BGH NJW-RR 2005, 1464, 1466; Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 24].

Însă o notificare prin care persoana obligată invocă nulitatea absolută a contractului în temeiul căruia i-a fost înaintată o pretenție pe cale extrajudiciară (e.g. somație) nu poate fi recalificată în declarație de rezoluțiune a raportului contractual rezultat din același pretins contract. Scopul practic al manifestării de voință este diferit: (1) încetarea unui raport contractual valabil (rezoluțiunea); (2) invocarea unui fapt juridic – ilegalitatea contractului și absența unui raport contractual [în același sens, v. Jürgen Ellenberger, în Palandt/BGB, §140, p. 159, nr. 6].

2) Înstrăinări eșuate

Înstrăinarea unui drept, pe care dispunătorul în realitate nu îl deținea, poate fi recalificată drept înstrăinare a dreptului expectativ, sub condiție, pe care el îl deținea [BGHZ 20, 88 , 101 = NJW 1956, 665 , 667; Peter Bassenge, în Palandt/BGB, §929, p. 1590, nr. 45].

Un contract de înstrăinare a cotei succesorale, căruia îi lipsește forma autentică a fost recalificat în contract de partaj. Soluție posibilă și în dreptul R. Moldova dacă contractul de partaj însuși nu necesită autentificare conform art. 2503 alin. (3). La fel, vânzarea unei cote-părți dintr-un bun indiviz de către un moștenitor către alt moștenitor (neexistând alți moștenitori de la care ar fi trebuit să se ceară încuviințare), la fel s-a recalificat drept contract de partaj [Theo Mayer-Maly. Jan Busche, în MuKoBGB, §140, nr. 27].

Un testament conjunctiv al soților (interzis de lege), scris de doar unul dintre soți, dar semnat de ambii, poate fi recalificat în testament al soțului care l-a scris integral cu mâna.

3) Garanții

O fidejusiune nulă nu poate fi recalificată în preluare de datorie, fiindcă scopul protectiv al dispoziției legale (neangajarea răspunderii semnatarului) ar fi încălcat [OLG Hamm NJW 1988, 3022; Medicus/Petersen/AT BGB, p. 233, nr. 522].

Nulitatea obligației garantate în mod normal atrage nulitatea garanției (gaj ori fidejusiune), însă, în funcție de formularea clauzelor și împrejurările specifice ale cazului, prin conversiune ea poate fi recalificată în garanție a obligației de restituire a îmbogățirii nejustificate de către debitorul garantat. Scopul practic, urmărit de contractul de gaj sau fidejusiune este ca garantul să garanteze „răspunderea” debitorului principal, indiferent că se bazează pe datoria contractuală ori datoria extracontractuală (îmbogățire nejustificată).

Secvență dezbatere despre conversiunea actului nevalabil

În această lecție online (2021) se discută problema calificării contractului:

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 1104 [online]. Codul civil Adnotat [citat 18.05.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/1104/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

 

Tabelul de concordanță - art. înainte și după renumerotarea din 1.3.2019

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune