A A A + | -

Articolul 2166. Locul deschiderii moştenirii

Locul deschiderii moştenirii este locul unde cel care a lăsat moştenirea îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului, iar dacă această reşedinţă obişnuită nu este cunoscută, locul de aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca valoare.


Adnotare:

În Hotărârea CJUE din 16 iulie 2020 (în cauza C‑80/19, E. E., cu participarea Kauno miesto 4-ojo notaro biuro notarė Virginija Jarienė, K.-D. E., ECLI:EU:C:2020:569), s-au reținut mai multe aspecte importante de aplicare a Regulamentului nr. 650/2012, inclusiv că o persoană nu poate avea mai multe reședințe obișnuite.

37 În această privință, trebuie arătat că, deși nicio dispoziție a Regulamentului nr. 650/2012 nu definește noțiunea de „reședință obișnuită a defunctului la momentul decesului”, în sensul acestuia, în considerentele (23) și (24) figurează indicații utile.

38 Potrivit considerentului (23) al acestui regulament, sarcina de a stabili reședința obișnuită a defunctului revine autorității care se ocupă de succesiune, iar, în acest scop, această autoritate trebuie să țină seama atât de faptul că factorul general de legătură este constituit de reședința obișnuită a defunctului la data decesului, cât și de ansamblul circumstanțelor vieții acestuia în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă între succesiune și statul în cauză.

39 În această privință, considerentul (24) al regulamentului menționat evocă diferite ipoteze în care poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită. Astfel, potrivit ultimei teze a acestui considerent, în cazul în care defunctul era cetățean al unui stat sau își avea toate bunurile principale în acel stat, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într‑un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine.

40 Din aceasta rezultă că reședința obișnuită a defunctului trebuie să fie stabilită de autoritatea care se ocupă de succesiune, prin intermediul unei evaluări de ansamblu a circumstanțelor speței, într‑un singur stat membru.

41 Astfel, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 42 din concluziile sale și după cum rezultă din jurisprudența Curții, o interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 650/2012, potrivit căreia reședința obișnuită a defunctului la momentul decesului său ar putea fi stabilită în mai multe state membre, ar determina o fragmentare a succesiunii, dat fiind că reședința menționată constituie criteriul în vederea aplicării normelor generale enunțate la articolele 4 și 21 din acest regulament, potrivit cărora atât competența instanțelor de a hotărî cu privire la succesiune în ansamblul său, cât și legea aplicabilă în temeiul regulamentului menționat, care are vocația de a reglementa succesiunea în ansamblul său, sunt determinate în funcție de reședința respectivă. Prin urmare, această interpretare ar fi incompatibilă cu obiectivele aceluiași regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2017, Kubicka, C‑218/16, EU:C:2017:755, punctul 57, și Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle, C‑20/17, EU:C:2018:485, punctele 53-55).

42 În plus, este necesar să se aprecieze dacă succesiunea prezintă elemente de extraneitate din cauza localizării unui alt element referitor la aceasta într‑un stat diferit de cel al ultimei reședințe obișnuite a defunctului.

43 În această privință, trebuie arătat că Curtea a statuat că o succesiune are elemente de extraneitate atunci când cuprinde bunuri situate în mai multe state membre și în special într‑un stat diferit de cel al ultimei reședințe a defunctului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle, C‑20/17, EU:C:2018:485, punctul 32). În plus, Regulamentul nr. 650/2012 vizează, în mod neexhaustiv, alte împrejurări care pot demonstra existența unei succesiuni care implică mai multe state membre.

44 Astfel cum a arătat de asemenea, în esență, domnul avocat general la punctul 65 din concluziile sale, un set de indicii concordante, precum cele menționate în cuprinsul considerentelor (23) și (24) ale Regulamentului nr. 650/2012 și amintite în special la punctele 38 și 39 din prezenta hotărâre, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, sunt de natură să conducă la concluzia că o succesiune precum cea în discuție în litigiul principal, care are elemente de extraneitate, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 650/2012.

45 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a cincea întrebare că Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că o situație în care defunctul, resortisant al unui stat membru, avea reședința în alt stat membru la data decesului său, dar nu rupsese legăturile pe care le avea cu primul dintre aceste state membre, în care se află bunurile care compun succesiunea sa, în timp ce succesibilii săi au reședința în aceste două state membre, intră în sfera noțiunii de „succesiune cu elemente de extraneitate”. Ultima reședință obișnuită a defunctului în sensul acestui regulament trebuie să fie stabilită de autoritatea sesizată cu privire la succesiune numai în unul dintre statele membre menționate.

Articolul 906. Notificările referitoare la neexecutare

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune