Articolul 329. Nulitatea absolută de protecţie a consumatorului
(1) În contractele cu consumatorii sînt nule clauzele abuzive, precum şi clauzele prin care se derogă de la dispoziţiile legale de la care este interzis a se deroga în detrimentul consumatorului (nulitatea de protecţie).
(2) Nulitatea de protecţie operează doar în măsura în care avantajează consumatorul.
Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 8 iulie 2020 | Actualizat: 2 septembrie 2020
Originea reglementării: art. 36 Codul de consum al Italiei
▮ I. Scopul articolului
1. Protecția consumatorului este un nou principiu introdus în art. 1 al Codului civil (v. adnotarea la art. 1). Una din tehnicile principale de protecție a consumatorului în sistemul Codului civil este garantarea unui minim de drepturi și înlăturarea din contractul dintre profesionist și consumator a clauzelor care încalcă această protecție juridică minimă. Directiva 13/1993, când instituire cerințe statelor membre UE să reglementeze clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, prevede sancțiunea „lipsirii de efect”. Unele sisteme de drept, cum ar fi cel francez și românesc, au transpus această sancțiune prin instituția clauza „se consideră nescrisă” (în franceză, „clause réputée non écrite”), care ridică probleme delicate de calificare și regim juridic și, în special, dacă aceasta este o varietate a nulității ori este o sancțiune autonomă, cu un regim juridic distinct. Unul din motivele abordării franceze și române se datorează particularității nulității de drept comun, care nu este o nulitate de drept (ex legem), ci o nulitate care trebuie constatată de judecător — așadar chiar și contractul lovit de nulitate absolută se bucură de o prezumție de legalitate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (soluția în C. civ. al R. Moldova fiind diferită, v. adnotarea la art. 331). Prin urmare, sancțiunea „se consideră nescrisă” pare a fi un mod mai energic de a înlătura o clauză, avându-se în vedere o nulitate de drept [Pentru detalii în doctrina franceză: v. S. Gaudemet, La clause réputée non écrite, Économica, Paris, 2006; J. Kullmann, Remarques sur les clauses réputées non écrites, Revue Droit, 1993, p. 59; în doctrina românească: v. Marian Nicolae, Nulitatea parţială şi clauzele considerate nescrise în lumina Noului Cod civil. Aspecte de drept material şi drept tranzitoriu, în Revista Dreptul nr. 11/2012, pp. 11-39; Anca Costina Gherghe, Consideraţii asupra clauzei reputate nescrise, https://www.juridice.ro/356984/consideratii-asupra-clauzei-reputate-nescrise.html].
Pentru o analiză când persoana fizică are calitate de consumator și când nu o are, v. adnotarea la art. 3.
2. După modelul italian, dar și conform abordărilor existente în vechea reglementare civilă (Legea RM nr. 256 din 9 decembrie 2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, abrogată la 1.3.2019, și integrată în C. civ.), C. civ. prevede sancțiunea nulității absolute pentru două categorii de clauze:
a) clauze care contravin normelor imperative menite a proteja consumatorii. Aceste norme imperative, la rândul lor, pot fi unilateral imperative (menționând că orice clauză contrară în detrimentul consumatorului este nulă) sau complet imperativă (doar menționând nulitatea absolută fără a menționa condiția detrimentului cauzat consumatorului);
b) clauzele abuzive, conform reglementării de la art. 1069 și urm.
3. La o primă privire, și în lipsa reglementării din articolul de față, s-ar părea că nulitatea clauzei care încalcă drepturile consumatorului este o nulitate relativă, fiindcă ocrotește un interes particular în sensul art. 327, al unei persoane fizice concrete, într-un contract concret. Având în vedere importanța principiului protecției consumatorilor, legiuitorul a recalificat această nulitate în o nulitate absolută (așa cum rezultă din titlul articolului adnotat, dar și din formularea „sînt nule” din textul alin.(1), astfel lansând mesajul că protecția consumatorilor este o chestiune de interes general. Alegerea sancțiunii nulității absolute are mai multe avantaje în sistemul protecției consumatorilor pornind de la regim de drept comun, instituit de art. 328:
a) nulitatea de protecție poate fi invocată atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție;
b) acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă;
c) judecătorul este obligat să invoce nulitatea de protecție din oficiu.
▮ II. Invocarea din oficiu a nulității de protecție
4. În materie de directive de protecție a consumatorilor, CJUE menține o jurisprudență constantă privind rolul activ al judecătorului național de invocare din oficiu a nulității de protecție. În hotărârea din 21 februarie 2013 în cauza C‑472/11, Banif Plus Bank Zrt vs. Csaba Csipai, Viktória Csipai (ECLI:EU:C:2013:88), CJUE a stabilit mai multe repere importante în această materie:
a) judecătorul trebuie să invoce nulitatea de protecție din oficiu, chiar dacă consumatorul nu a invocat-o;
b) judecătorul trebuie să dea ocazia participanților să se expună pe marginea eventualei nulități de protecție;
c) normele de procedura trebuie aplicate în mod adaptat, pentru a atinge aceste scopuri, chiar și atunci când procedura este una scrisă, fără audierea părților.
5. Așadar, art. 328, care impune cerința de „ascultare a opiniilor” părților poate fi aplicată adaptat la procedura scrisă, în care părțile să fie invitate să-și expună opinia în scris dacă audierea în ședință nu este permisă sau nu este dezirabilă. Făcând asta, judecătorul nu încalcă cerința de imparțialitate, ci, din contra, își îndeplinește îndatorirea legală de a fi paznic la respectarea drepturilor consumatorilor și neadmiterea unei hotărâri judecătorești nelegale.
Prezentăm un extras din hotărârea CJUE din 21 februarie 2013 în cauza C‑472/11:
Cu privire la prima și la a doua întrebare
17 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din directivă trebuie interpretate în sensul că se opun sau, dimpotrivă, permit ca instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale să informeze părțile că a constatat existența unei cauze de nulitate și să le invite să prezinte o declarație în această privință.
18 Reiese din dosar că aceste întrebări au legătură cu existența în dreptul național a unei norme potrivit căreia instanța care a constatat din oficiu o cauză de nulitate trebuie să informeze părțile cu privire la acest aspect și să le ofere posibilitatea să dea o declarație referitoare la eventuala constatare a lipsei de validitate a raportului juridic vizat, în lipsa căreia nu se poate pronunța nulitatea.
19 Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie amintit că sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea în special Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, Rep., p. I‑9579, punctul 29, și Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, punctul 39).
20 Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (a se vedea în special Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing, C‑137/08, Rep., p. I‑10847, punctul 47, și Hotărârea Banco Español de Crédito, citată anterior, punctul 40).
21 Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat deja în mai multe rânduri că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (a se vedea în special Hotărârile citate anterior VB Pénzügyi Lízing, punctul 48, și Banco Español de Crédito, punctul 41).
22 În lumina acestor considerații, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (a se vedea în special Hotărârile citate anterior VB Pénzügyi Lízing, punctul 49, și Banco Español de Crédito, punctul 42).
23 În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la simpla posibilitate de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens (a se vedea în special Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C‑243/08, Rep., p. I‑4713, punctul 32, și Hotărârea Banco Español de Crédito, citată anterior, punctul 43).
24 În această privință, statuând cu privire la o cerere de decizie preliminară introdusă de o instanță națională sesizată în cadrul unei proceduri contradictorii între un consumator și un vânzător sau furnizor, Curtea a stabilit că această instanță trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză care figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior VB Pénzügyi Lízing, punctul 56, și Banco Español de Crédito, punctul 44).
25 În ceea ce privește consecințele care trebuie să fie stabilite ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze, articolul 6 alineatul (1) din directivă impune ca statele membre să prevadă că o asemenea clauză nu creează obligații pentru consumator „în conformitate cu legislația internă”.
26 În această privință, trebuie amintit că, în lipsa unei reglementări în dreptul Uniunii, modalitățile procedurale ale acțiunilor în justiție destinate să garanteze protecția drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii țin de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior, Asturcom Telecomunicaciones, punctul 38, și Banco Español de Crédito, punctul 46).
27 În ceea ce privește obligația de a garanta efectivitatea protecției prevăzute de directivă în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul unei clauze abuzive, Curtea a precizat deja că instanța națională trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, punctul 59). Cu toate acestea, Curtea a precizat că instanța națională nu are, în temeiul directivei, obligația să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce a fost informat de instanță, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al clauzei (a se vedea Hotărârea Pannon GSM, citată anterior, punctele 33 și 35).
28 Din această jurisprudență rezultă că eficacitatea deplină a protecției prevăzute de directivă impune ca instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze să poată să stabilească toate consecințele acestei constatări, fără a aștepta ca consumatorul, informat cu privire la drepturile sale, să prezinte o declarație prin care să solicite anularea clauzei respective.
29 Cu toate acestea, atunci când aplică dreptul Uniunii, instanța națională trebuie să respecte și exigențele unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, astfel cum este aceasta garantată la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Printre aceste exigențe figurează principiul contradictorialității, care face parte din dreptul la apărare și care trebuie respectat de instanță în special atunci când soluționează un litigiu în temeiul unui motiv invocat din oficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctele 50 și 54).
30 Astfel cum a statuat Curtea, ca regulă generală, principiul contradictorialității nu conferă fiecărei părți la un proces doar dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile și de observațiile prezentate de partea adversă în fața instanței și de a le discuta, ci implică și dreptul părților de a lua cunoștință și de a discuta motivele de drept invocate din oficiu de instanță pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia. Curtea a subliniat că, în vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să aibă cunoștință și să poată discuta în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii (a se vedea Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, citată anterior, punctele 55 și 56).
31 În consecință, în ipoteza în care, după ce a stabilit pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune sau care au fost comunicate în temeiul măsurilor de cercetare judecătorească pe care le‑a luat din oficiu că o clauză intră în domeniul de aplicare al directivei, instanța națională constată, în urma unei aprecieri la care a procedat din oficiu, că acea clauză prezintă un caracter abuziv, ea este, în principiu, obligată să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le invite să îl dezbată în mod contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute de normele naționale de procedură în această privință.
32 Norma națională în discuție în litigiul principal, potrivit căreia instanța care a constatat din oficiu o cauză de nulitate trebuie să informeze părțile cu privire la acest aspect și să le ofere posibilitatea să dea o declarație referitoare la eventuala constatare a lipsei de validitate a raportului juridic vizat, îndeplinește această exigență.
33 În ipoteza unei constatări din oficiu a caracterului abuziv al unei clauze, obligația de a informa părțile și de a le da posibilitatea să își expună punctul de vedere nu poate, în plus, să fie considerată, în sine, incompatibilă cu principiul efectivității care guvernează punerea în aplicare de către statele membre a drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. Astfel, este cert că acest principiu trebuie aplicat luând în considerare, în special, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național precum protecția dreptului la apărare, un element al acestuia fiind principiul contradictorialității (a se vedea în acest sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, punctul 39).
34 În aceste condiții, este necesar să se considere că, în cadrul procedurii principale, instanța de trimitere a invitat, cu respectarea principiului contradictorialității și fără a aduce atingere efectivității protecției prevăzute de directivă în beneficiul consumatorului, atât instituția financiară reclamantă în acea procedură, cât și consumatorul, pârât în aceeași procedură, să își prezinte observațiile privind aprecierea sa asupra caracterului abuziv al clauzei în litigiu.
35 Această posibilitate acordată consumatorului de a se exprima cu privire la acest aspect îndeplinește și obligația pe care o are instanța națională, astfel cum s‑a arătat la punctul 25 din prezenta hotărâre, de a ține seama, dacă este cazul, de voința exprimată de consumator atunci când, conștient de caracterul neobligatoriu al unei clauze abuzive, indică totuși că se opune ca ea să nu fie aplicată, dând astfel un consimțământ liber și clar cu privire la clauza în discuție.
36 În consecință, trebuie să se răspundă la prima și la cea de a doua întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din directivă trebuie interpretate în sensul că instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale nu are obligația, pentru a putea stabili consecințele acestei constatări, să aștepte ca consumatorul, informat cu privire la drepturile sale, să prezinte o declarație prin care să solicite anularea clauzei menționate. Cu toate acestea, principiul contradictorialității impune, în regulă generală, instanței naționale care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le dea posibilitatea să îl discute în contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute în această privință de normele naționale de procedură.
6. Prin hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza C 348/14 Maria Bucura împotriva SC Bancpost SA cu participarea Vasile Ciobanu, CJUE a statuat în mod similar, cu accent special pe procedurile scrise:
Cu privire la prima întrebare
40 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească în ce măsură aceasta are obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv, în sensul Directivei 93/13, al clauzelor unui contract atunci când este sesizată cu o contestație la executarea silită a acestui contract.
41 Dintr o jurisprudență constantă reiese că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei menționate de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C 169/14, EU:C:2014:2099, punctul 24).
42 Astfel, o asemenea obligație constituie un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din directiva menționată, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din aceeași directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovosť, C 76/10, EU:C:2010:685, punctul 41).
43 În special, Curtea a statuat că o instanță sesizată cu o contestație formulată de un consumator împotriva unei somații de plată trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză care figurează într un contract încheiat între un profesionist și un consumator intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze (a se vedea în acest sens Hotărârea VB Pénzügyi Lízing, C 137/08, EU:C:2010:659, punctul 56, și Hotărârea Aziz, C 415/11, EU:C:2013:164, punctul 47).
44 Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv, în sensul acestei dispoziții, al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist, din moment ce această instanță dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest scop.
7. În același, sens, mai recent, v. hotărârea CJUE din 4 iunie 2020 în cauza C‑495/19, Kancelaria Medius SA vs RN, prin care se critică dreptul procesual civil din Polonia care nu permite judecătorului în procedura scrisă să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze. În special, merită atenție următoarele raționamente:
41 Desigur, Curtea a precizat că principiul disponibilității, invocat de asemenea de guvernul maghiar în observațiile sale scrise, și principiul ne ultra petita ar risca să fie încălcate în cazul în care instanțele naționale ar fi obligate, în temeiul Directivei 93/13, să ignore sau să depășească limitele obiectului litigiului stabilite prin concluziile și prin motivele părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner, C‑511/17, EU:C:2020:188, punctul 31).
42 Cu toate acestea, în speță nu este vorba despre examinarea altor clauze contractuale decât cele pe care profesionistul, care a inițiat procedura jurisdicțională, și‑a întemeiat pretenția și care, în consecință, fac obiectul litigiului.
43 Astfel, instanța de trimitere arată că nu dispune de contractul care reprezintă temeiul creanței în litigiu și este semnat de cele două părți la contract, ci numai de o copie a unui contract‑cadru care nu cuprinde semnătura pârâtului.
44 Or, trebuie să se constate că, deși, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, aceasta se aplică clauzelor care nu s‑au negociat individual, ceea ce include printre altele contractele standard, nu se poate considera că o instanță „dispune de elementele de drept și de fapt”, în sensul jurisprudenței citate anterior, pentru simplul motiv că dispune de o copie a unui contract‑cadru utilizat de acest profesionist, fără ca instanța menționată să fie în posesia instrumentului care atestă contractul încheiat între părțile din litigiul aflat pe rolul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 64).
45 În consecință, principiile disponibilității și ne ultra petita nu se opun ca o instanță națională să impună reclamantului să prezinte conținutul documentului sau al documentelor pe care se întemeiază cererea sa, întrucât o asemenea cerere urmărește numai să asigure cadrul probatoriu al procesului (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 68).
46 Rezultă că o protecție jurisdicțională efectivă nu poate fi garantată în cazul în care instanța națională sesizată de un profesionist cu un litigiu care îl opune unui consumator și care intră sub incidența Directivei 93/13 nu are posibilitatea, în pofida neînfățișării acestuia din urmă, să verifice clauzele contractuale pe care profesionistul și‑a întemeiat cererea, în cazul unor îndoieli cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze. Dacă această instanță ar fi obligată, în temeiul unei dispoziții naționale, să considere adevărate afirmațiile factuale ale profesionistului, intervenția pozitivă a acestei instanțe, impusă de Directiva 93/13 pentru contractele care intră în domeniul său de aplicare, ar fi redusă la neant.
47 Or, atunci când aplică dreptul intern, instanțele naționale sunt ținute să îl interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta (Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen, C‑147/16, EU:C:2018:320, punctul 41 și jurisprudența citată).
48 În consecință, dacă instanța de trimitere constată că o dispoziție națională precum articolul 339 alineatul 2 din Codul de procedură civilă împiedică instanța care, la cererea profesionistului, se pronunță în lipsă să dispună măsuri de cercetare judecătorească care să îi permită să efectueze controlul din oficiu al clauzelor care intră sub incidența directivei menționate și care fac obiectul litigiului, acesteia îi revine sarcina de a verifica dacă ar putea fi avută în vedere o interpretare conformă cu dreptul Uniunii, prin intermediul unor excepții precum „îndoielile legitime” sau „eludarea legii” prevăzute la acest articol 339 alineatul 2, în cazul în care aceasta ar permite instanței care se pronunță în lipsă să dispună măsurile de cercetare judecătorească necesare.
▮ III. Interesul consumatorului — limita nulității de protecție
8. Aplicabilitate a regimului nulității absolute din oficiu are însă o limitare — interesul subiectiv al consumatorului (v. și art. 1076 alin.(2)). În acest sens, doctrina franceză susține că aderentul poate renunța, în cursul procesului judiciar, la invocarea nulității. În acest caz, judecătorul nu mai invocă nulitatea din oficiu, fiindcă prioritate are interesul părții ocrotite împotriva clauzei.
Însă nulitatea de protecție mai are încă un efect: o clauză poate fi în același timp nulă împotriva aderentului, și valabilă împotriva celui care a impus-o.
Ilustrație Este cazul, de exemplu, a unei clauze penale cu un text de aplicabilitate ambelor părți contractante: „În caz de întârziere, se va plăti o penalitate de 0,1% din suma întârziată pe zi de întârziere”. Dacă este abuzivă, clauza va fi anulată în privința întârzierilor comise de aderent, dar va fi menținută în privința întârzierilor comise de utilizatorul clauzei.
9. În hotărârea CJUE (Camera a patra) din 4 iunie 2009, cauza C‑243/08, Pannon GSM Zrt. vs Erzsébet Sustikné Győrfi, s-au reținut următoarele considerente:
29 Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la obligațiile care revin instanței naționale în conformitate cu dispozițiile directivei, pentru a afla dacă, în cadrul examinării competenței sale și indiferent de natura acțiunii, aceasta din urmă trebuie să se pronunțe, dacă este necesar, din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
30 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, în Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, Rec., p. I‑10875, punctul 34), Curtea a subliniat că protecția pe care directiva o conferă consumatorilor se aplică și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un furnizor un contract care conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru că acesta nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le‑ar implica o acțiune în justiție.
31 Trebuie de asemenea remarcat că, la punctul 38 din Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, Curtea s‑a pronunțat în sensul că natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția garantată de directivă consumatorilor justifică obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.
32 Instanța sesizată are, așadar, obligația să asigure efectul util al protecției vizate prin dispozițiile directivei. În consecință, rolul atribuit astfel instanței naționale de dreptul comunitar în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens, inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.
33 În exercitarea acestei obligații, instanței naționale nu i se impune totuși, în temeiul directivei, să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce instanța l‑a informat, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu.
34 În aceste condiții, specificitatea procedurii jurisdicționale care se desfășoară în cadrul dreptului național între vânzător sau furnizor și consumator nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze consumatorul în temeiul dispozițiilor directivei.
35 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.
Mod de citare recomandat:
Octavian Cazac, Adnotare la art. 329 [online]. Codul civil Adnotat [citat 27.07.2024]. Disponibil: animus.md/adnotari/329/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.