A A A + | -

Articolul 3. Consumatorul şi profesionistul

(1) Are calitatea de consumator orice persoană fizică care, în cadrul unui raport juridic civil, acţionează predominant în scopuri ce nu ţin de activitatea de întreprinzător sau profesională. Persoana fizică nu are calitatea de consumator dacă cealaltă parte a raportului juridic civil nu are calitatea de profesionist.
(2) Are calitatea de profesionist orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat care, în cadrul unui raport juridic civil, acţionează în scopuri ce ţin de activitatea de întreprinzător sau profesională, chiar dacă persoana nu are scopul de a obţine un profit din această activitate.
(3) Persoana care, într-un raport juridic civil, corespunde atît dispoziţiilor alin.(1), cît şi dispoziţiilor alin.(2) se consideră consumator dacă recunoaşterea acestei calităţi îi oferă o anumită protecţie juridică, iar în celelalte cazuri persoana se consideră profesionist.


Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 1 iulie 2020 | Actualizat: 9 octombrie 2020
Originea reglementării: Art. I. – 1:105 DCFR

▮ I. Scopul articolului

1. Pe lângă clasificarea clasică a persoanelor fizice și juridice, art. C. civ. operează cu o nouă clasificare — de consumator și profesionist, care nu se suprapune cu cea clasică.  Termenul „consumator” este folosit, doar în C. civ., de circa 400 de ori, iar termenul „profesionist” de circa 370 de ori. Fiecare text de lege care folosește acești termeni ar suferi de imprecizie și calitate a reglementării dacă acești termeni nu ar fi definiți.  Scopul prezentului articol este de a defini termenii dați și a explica conturul lor.

Uneori, C. civ. reglementează contractele de consumator și acordă protecție sporită fără a numi partea contractantă „consumator”.  Este cazul art. 1592-1617 privitoare la contractul privind pachetul de servicii de călătorie, în care consumatorul este numit „călător”, după modelul Directivei sursă — Directiva (UE) 2015/2302 din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate.

2. Renunțarea la statutul de consumator sau de profesionist nu se poate face în mod valabil ori de câte ori acest statut este prevăzut de o dispoziție legală imperativă.  Or, a accepta că un consumator poate, prin declarație într-o clauză din contract, să renunțe la acest statut, înseamnă a accepta că dispoziția legală care protejează consumatorul nu mai are caracter imperativ pentru părți.  Părțile însă nu pot deroga de la dispozițiile legale imperative sub sancțiunea nulității, iar în materie de consumatori, nulitatea este una de protecție, o nulitate absolută (v. art. 329).  Faptul dacă o dispoziție legală are caracter imperativ sau dispozitiv urmează a fi decis conform principiilor cuprinse în art. 993.

3. [rezervat]

▮ II. Consumatorul

1. Doar persoana fizică poate fi consumator

4. Noțiunea de consumator aduce prima precizare, că doar o persoană fizică poate fi un consumator, iar persoanele juridice nu pot beneficia de statutul de consumator în sistemul dreptului privat național.

Au existat inițiative legislative și, probabil vor exista, care, în dorința de a extinde protecția acordată de lege consumatorului către unii profesioniști, vor introduce norme speciale privind domeniul de aplicare al legii respective. De exemplu: “Dispozițiile prezentei legi privind consumatorii se aplică și profesioniștilor care întrunesc următoarele condiții […]”.  O tentație este de a extinde protecția acordată consumatorilor către întreprinderile mici și mijlocii, noilor întreprinderi (denumite și start-ups) și NGO-urilor [v. Preambulul nr. 13 al Directivei 2011/83/UE].  Unele legi ale statelor membre UE extind domeniul de aplicare a regulilor de protecție a consumatorilor către profesioniștii care încheie contracte atipice, însă DCFR nu prevede o asemenea extindere a noțiunii de „consumator” [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. B].

Chiar și Codul civil, încă de la intrarea sa în vigoare la 12 iunie 2003, a oferit o protecție limitată profesioniștilor atunci când contra lor se foloseau clauze contractuale standard care intrau în catalogul clauzelor de la art. ex-718 și ex-719.  Astăzi această abordare se regăsește în art. 1073 C. civ.

5. În unele state europene anumite persoane juridice fie sunt recunoscute drept consumatori, fie beneficiază de protecția acordată consumatorilor [v. M. Ebers. The notion of ‘consumer’. – H. Schulte-Nölke, C. Twigg-Flesner, M. Ebers. EC Consumer Law Compendium. Comparative Analysis, 2008.].  Totuși, CJUE a decis în cauza Idealservice că, în sensul dreptului UE, doar o persoană fizică este consumator [hotărârea din 22 noiembrie 2001 în cauzele comasate Cape Snc v Idealservice Srl (C-541/99) și Idealservice MN RE Sas v OMAI Srl (C-542/99), §17].

6. În Hotărârea CJUE din 2 aprilie 2020, în cauza C‑329/19, Condominio di Milano, via Meda vs. Eurothermo SpA, Curtea a trasat linia dintre consumator și alte subiecte de drept (persoane juridice sau entități fără personalitate juridică), în sensul dreptului european (art. 2 lit. (b) din Directiva 93/13). Deși dreptul european nu recunoaște ca consumator decât o persoană fizică, statele membre UE au competența de a extinde protecția de consumator și la diverse forme de asociere a consumatorilor:

24 Potrivit textului articolului 2 litera (b) din această directivă, noțiunea de „consumator” trebuie înțeleasă ca desemnând „orice persoană fizică care, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”. Din această dispoziție rezultă că trebuie îndeplinite două condiții cumulative pentru ca o persoană să intre sub incidența noțiunii menționate, și anume să fie vorba despre o persoană fizică, iar aceasta să își desfășoare activitatea în scopuri care nu sunt profesionale.

25 În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a constatat deja că o persoană, alta decât o persoană fizică, ce încheie un contract cu un profesionist, nu poate fi considerată consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 (Hotărârea din 22 noiembrie 2001, Cape și Idealservice MN RE, C‑541/99 și C‑542/99, EU:C:2001:625, punctul 16).

26 În speță, instanța de trimitere arată că o coproprietate imobiliară este, în ordinea juridică italiană, un subiect de drept care nu este nici o „persoană fizică”, nici o „persoană juridică”.
[…]
28 În consecință și atât timp cât legiuitorul Uniunii nu a intervenit în această privință, statele membre rămân libere să reglementeze regimul juridic al coproprietății în ordinile lor naționale respective, calificând‑o sau nu drept „persoană juridică”.

29 Prin urmare, o coproprietate precum reclamanta în discuție în litigiul principal nu îndeplinește prima dintre condițiile prevăzute la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 și, prin urmare, nu intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, astfel încât contractul încheiat între o asemenea coproprietate și un profesionist este exclus din domeniul de aplicare al directivei menționate.

30 Această concluzie nu este contrazisă de Hotărârea din 5 decembrie 2019, EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia (C‑708/17 și C‑725/17, EU:C:2019:1049, punctul 59). Astfel, deși Curtea a statuat că contractele de furnizare a energiei termice care alimentează un imobil deținut în coproprietate, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, intrau în categoria contractelor încheiate între un consumator și un profesionist, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2011/83, trebuie arătat că acele contracte fuseseră încheiate de coproprietarii înșiși, iar nu, precum în litigiul principal, de coproprietate, reprezentată de administrator.
[…]
37 Rezultă că, deși un subiect de drept precum condominio în dreptul italian nu intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, statele membre pot aplica dispoziții ale acestei directive în domenii care nu intră în sfera sa de aplicare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 iulie 2012, SC Volksbank România, C‑602/10, EU:C:2012:443, punctul 40), în măsura în care o astfel de interpretare din partea instanțelor naționale asigură un nivel de protecție mai ridicat consumatorilor și nu aduce atingere dispozițiilor tratatelor.

7. [Persoanele artificiale cu statut de persoană fizică — gospodăriile țărănești]

2. Testul negativ

8. Definiția de la alin.(1) folosește o tehnică legislativă de definire negativă a consumatorului și anume că orice persoană fizică este consumator cu excepția cazului când ea intră în raportul juridic respectiv în scopuri ce ţin de activitatea de întreprinzător sau profesională.

Tehnica respectivă are două consecințe.

Prima, o persoană fizică este consumator indiferent de scopul urmărit, atâta timp cât el nu ține de o activitate întreprinzător sau profesională.  În special, legea nu folosește testul pozitiv, că consumator ar trebui să urmărească un scop personal, familial sau casnic.

A doua, norma are și efectul de a institui o prezumție simplă că o persoană fizică este consumator. Deci, cel care care invocă, profesionistul, are sarcina să demonstreze că scopul intrării persoanei fizice în raportul juridic ține de activitatea ei de întreprinzător sau profesională.

a) Scopul: testul subiectiv vs obiectiv

9. O problemă de aplicare apare atunci profesionistul nu are claritate privind faptul dacă tratează cu un consumator sau cu un profesionist. De exemplu, o persoana fizică încheie un contract în cadrul activității sale de întreprinzător sau profesionale, însă acest scop nu este aparent pentru cocontractantul său profesionist. Se ridică astfel problema dacă persoanei ar trebui să i se recunoască calitatea de consumator (să numim această situație „profesionistul neaparent”). Și invers, dacă persoana fizică încheie în contract în scop familial, însă comportamentul ei creează o aparență că scopul este de întreprinzător (să numim această situație „falsul profesionist”), ar trebui să îi recunoaștem calitatea de consumator?

Un caz din jurisprudența germană scoate în relief această dificultate [BGH NJW 2005, 1045 ff apud Margus Kingisepp. Age Värv, The Notion of Consumer in EU Consumer Acquis and the Consumer Rights Directive—a Significant Change of Paradigm? în Juridica International, XVIII/2011, p. 52]. Un distribuitor de automobile dorea să vândă un automobil la mâna a doua unei persoane care nu va avea calitate de consumator, fiindcă a dorit să poată să excludă obligația legală de garantarea contra viciilor (adică, dorea să o vândă „vâzut/plăcut”, „fără garanție”). Cumpărătorul, care dorea automobilul pentru uz personal, cunoștea această intenție. Dar, deoarece automobilul nu putea fi cumpărat de el, el a declarat în contract că o cumpără pentru uz economic și profesional. Ulterior, cumpărătorul a dorit să recurgă la rezoluțiunea vânzării-cumpărării pentru neexecutare de către vânzător și a invocat că el are calitate de consumator, având drepturi legale minime, ce nu pot fi excluse prin contract. Instanța de judecată a reținut că persoana care induce în eroare cocontractantul pentru a evita calificarea contractului drept contract de consumator nu poate, în baza principiului bunei-credințe, ulterior să se bucure de calitatea de consumator. Suntem aici în prezența unei aplicări a principiului venire contra factum proprium (art. 11 alin.(2)).

10. În mod normal, protecția de consumator ar trebui să survină indiferent că profesionistul cunoaște sau nu că tratează cu un consumator. Iar în situația profesionistului neaparent, lui nu ar trebui să i se recunoască calitatea de consumator. Însă în situația falsului profesionist, când consumatorul induce în eroare profesionistul despre adevărata sa calitate, consumatorul ar trebui sancționat prin aplicarea art. 11 alin.(2) și 14 (nemo propriam turpitudinem…) și excluderea protecției de consumator. Or, s-a reținut pe bună-dreptate că îndatorirea de a acționa cu bună-credință incumbă nu doar profesionistului, ci și consumatorului deopotrivă [Margus Kingisepp. Age Värv, op. cit., p. 53].

Dacă un consumator în fapt intenționat induce în eroare cealaltă parte contractantă și pretinde să acționeze în calitate de profesionist, regulile de protecție a consumatorilor nu se aplică acestei persoane, deoarece persoana dată încalcă principiul bunei-credințe (venire contra factum proprium, v. art. 11 alin.(2)). În contrast, în dreptul UE poziția pe această problemă nu este clară. În hotărârea CJUE din cauza Gruber (nr. 51 și urm.) s-a stabilit că consumatorul în fapt nu poate invoca calitatea de consumator. Dar și comentatorii DCFR, fac distincție dintre cauza Gruber, care se referă la chestiuni jurisdicționale, și dintre regulile de drept material privitoare la protecția consumatorilor, care ar trebui să acorde protecție sporită [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. B].

b) Scopul predominant

11. Calificativul „predominant” folosit în definiția legală de la art. 3 are ca obiectiv de a păstra statutul de consumator (și protecția juridică asociată) chiar dacă consumatorul uneori va folosi bunul, lucrarea sau serviciul în scopuri ce țin de activitatea sa de întreprinzător sau profesională.  De exemplu, o persoană, care a cumpărat un laptop în calitatea sa de persoană fizică, plasează pe el și fișiere de birou și lucrează de acasă la acel laptop.  Pe profesionist cade sarcina de a demonstra că consumatorul folosește prestația predominant în scopuri de întreprinzător sau profesionale, și deci a pierdut statutul de consumator în raportul juridic ce are ca obiect acea prestație.  Dacă proba este făcută, persoana fizică nu mai beneficiază de protecția juridică specială de consumator.

În acest sens, dreptul național preia acquis-ul comunitar exprimat de CJUE, care a decis prin hotărârea sa din 20 ianuarie 2005 în cauza Johann Gruber v Bay Wa AG, că, dacă un bun (în speță, țiglă instalată pe clădire) era folosit parțial (60%) în scopuri personale și parțial (40%) în scopuri agricole, scopul de întreprinzător era marginal și nu priva cumpărătorul de statutul de consumator. Ulterior, soluția a fost exprimată în Preambulul nr. 17 al Directivei 2011/83/UE:

Preambulul nr. 17 al Directivei 2011/83/UE
[…] Cu toate acestea, în cazul contractelor cu dublu scop, când contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia, și dacă scopul comercial este într-atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al contractului, respectiva persoană trebuie să fie și ea considerată drept un consumator.

Preambulul nr. 22 al recentei Directive (UE) 2019/771 este mai puțin strict și acordă statelor membre UE flexibilitatea să decidă asupra aplicării acestei reguli sau nu.

12. În jurisprudența românească, unde s-a pus problema calificării unor debitori drept consumatori în scopul aplicării reglementării privind clauzele abuzive în contractele de consumator, ÎCCJ a reținut:

În concret, în raport de circumstanţele cauzei, respectiv de modul în care a fost formulată şi precizată cererea de chemare în judecată, trebuie lămurit dacă recurenţii împrumutaţi care au încheiat un număr de şapte contracte de credit cu intimata SC C România SA (preluată prin absorbţie de Banca X SA) în perioada august 2007 – decembrie 2008, având ca obiect fie acoperirea de cheltuieli personale curente (exemplu: contractul de credit nr. 0135697/17.12.2007), fie dobândirea în patrimoniu a unui imobil (exemplu: contractul de credit nr. 0146258/25.03.2008), fie refinanţarea în CHF a altor convenţii de credit (cum este cea cu nr. 00114398/2.08.2007 prin care s-au refinanţat cinci contracte de credit încheiate cu altă instituţie bancară) pot fi calificaţi drept ,,consumatori” în sensul Directivei menţionate.
De observat că suma totală împrumutată de la intimată este de 1.624.570 CHF, că recurenţii plăteau cumulat ratele lunare aferente convenţiilor de credit, că s-au adresat băncii la data de 15.09.2010 pentru recalculare anuităţi convenţii de credit, contestate în dosar, cu motivarea că şi-au pierdut o parte semnificativă din veniturile curente realizate din închirierea apartamentelor pe care le deţin din cauza situaţiei economice generale şi că, prin chiar cererea de recurs, aceştia au făcut referire la faptul că au închiriat imobilele, cumpărate cu banii împrumutaţi, pentru a reuşi să achite costurile creditelor acordate.
Potrivit art. 2 lit. ,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin ,,consumator” se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.
[…]
Având în vedere toate aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că reclamanţii din prezenta cauză se situează în afara sferei de protecţie desemnată de Directiva nr. 93/13. Scopul precis al încheierii contractelor de credit pe care aceştia le contestă l-a reprezentat în principal refinanţarea altor credite dobândite de la o altă bancă, la rubrica „destinaţie credit” din convenţia nr. 0114358/2.08.2007 consemnându-se ,,acoperire cheltuieli personale curente”, dar şi faptul că prin aceasta se produce o refinanţare a altui credit (în fapt fiind vorba de acoperirea a nu mai puţin de alte cinci credite obţinute de la altă instituţie bancară), iar din alte contracte a reieşit că aceştia au solicitat obţinerea de împrumuturi în vederea dobândirii de imobile. Mai mult, la momentul încheierii contractelor de credit cu intimata, recurenţii s-au obligat ca în cazul în care ar fi vândut oricare din imobilele ipotecate în favoarea SC C. România SA (ceea ce implică în mod necesar şi dreptul reclamanţilor de a dispune de respectivele imobile la momentul încheierii contactelor de ipotecă) să efectueze rambursări parţiale anticipate proporţionale cu soldul creditelor acordate prin contractele contestate în speţă. Aşadar, reclamanţii au dobândit în proprietate, cu ajutorul contractării creditelor de la bănci, mai multe apartamente pe care apoi le-au constituit drept garanţii imobiliare în favoarea intimatei. Respectivele imobile ipotecate erau închiriate de reclamanţi, aşa cum se arată în actele adiţionale la convenţiile de credit, iar prin adresa înaintată băncii la data de 15.09.2010 recurenţii fac trimitere expresă la faptul că veniturile lor curente decurg din închirierea de imobile.
[…]
Închirierea de imobile în mod organizat de către reclamanţi, cu scopul de a obţine în mod constant venituri din care să îşi acopere inclusiv ratele datorate la bănci, şi faptul deţinerii de cunoștințe de specialitate în domeniul imobiliar (reclamanta B. figurând ca asociat unic în SC R. SRL cu domeniu principal de activitate: Agenţii imobiliare (cod: 7031) desemnează circumstanţele în care s-au încheiat contractele de credit contestate în dosar. Aspectele semnalate subliniază în acelaşi timp justeţea raţionamentului instanţelor de judecată care au demonstrat că reclamanţii nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de dreptul comunitar şi de cel naţional.
Sursa: motivarea ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 441 din 2 martie 2016

În contrast, jurisprudența instanțelor germane reține că activitatea de gestionare privată a bunurilor proprii nu este o activitate de întreprinzător. Într-un caz decis în 2009 s-a statuat că simpla activitate de a da în chirie opt locuințe nu este activitate de întreprinzător și nu lipsește locatorul de statutul de consumator [LG Waldshut-Tiengen ZMR 2009, 372 apud MuKoBGB, §13, nr. 45]. Astfel, întinderea noțiunii de consumator depinde indirect de definiția activității de întreprinzător adoptată de dreptul național. La nivelul UE, o asemenea stare de lucruri pare să contravină cu principiul armonizării dreptului UE în toate statele membre.

c) Obținerea unui profit compatibilă cu calitatea de consumator

13. Definiția de consumator de asemenea acoperă cazurile când consumatorul are intenția de a obține profit, de exemplu, prin revânzarea ulterioară a bunurilor cumpărate cu excepția cazului în care el o face pe bază permanentă. Criteriul de distincție dintre o vânzare ocazională și o activitate de întreprinzător depind de frecvența și volumul operațiunilor [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. B].

Ilustrația 1, art. I.–1:105 DCFR
A ocazional cumpără cărți și, după ce le citește, le revinde la licitații pe internet. Dacă frecvența și volumul operațiunilor sunt relativ joase, A în continuare este considerat consumator.

d) Irelevant: calitățile personale ale consumatorului

14. Legea pornește de la o prezumție absolută că fiecare consumator merită aceeași protecție legală, chiar dacă unul este mai priceput sau are mai multă experiență decât altul.  Chiar și cineva care încheie un contract de cont curent sau contract de asigurare pentru nevoile sale personale, deși în paralel este administratorul unei întreprinderi mari sau este un avocat ori profesor universitar, este tratat de lege cu protecția acordată unei persoane fără cunoștințe de specialitate și fără experiență de viață.  Unul din motive este simplitatea reglementării — este complicat de a scrie diferite reguli în funcție de gradul de pricepere a unui consumator; inevitabil aceasta va ridica îngrijorări de nediscriminare și tratament egal în fața legii.  Al doilea motiv, este că, chiar și cei care sunt pricepuți în domeniul în care se contractează suferă de aceeași asimetrie de negociere și putere financiară pe care o deține profesionistul.  Un jurist, expert în tehnica de contractare, ar putea să renunțe să citească și să facă obiecții la un contract standardizat ce îi este prezentat, din motiv că știe că el nu poate modifica nimic și nimeni nu este dispus să discute cu el.  Legea pornește de la acest realism atunci când definește larg și obiectiv consumatorul.

15. Cu toate acestea, există cazuri mai dificile când calitățile personale ale consumatorului contează.  Bunăoară, art. 1012 impune obligația profesionistului de a nu furniza informații eronate consumatorilor.  Articolul precizează că informația se consideră eronată dacă denaturează sau omite circumstanțe esențiale pe care un consumator mediu poate aștepta să-i fie furnizate pentru a lua o decizie informată despre încheierea contractului. Așadar, chiar și un consumator trebuie să fie rezonabil în așteptări și să nu spere că legea îi va proteja așteptările cele mai fantastice privitoare la bunul, lucrarea sau serviciului pe care le contractează.  Articolul chiar definește consumator mediu ca „consumatorul care este suficient de bine informat și de atent, ținînd seama de factori sociali, culturali și lingvistici”, ceea ce este o apreciere in concreto, privind consumatorul afectat, și nu in abstracto, cum ar trebui să fie un consumator ideal.

Un alt caz când legea nu dorește să protejeze consumatorul cel mai ignorant este cel când se ridică problema clarității și preciziei clauzelor contractuale redactate de un profesionist [pentru o discuție în dreptul german, v. MuKoBGB, Introducere la §§13 & 14, nr. 10].  Persoana care prezintă clauze care nu au fost negociate individual este obligată să se asigure că ele sînt elaborate și comunicate într-un limbaj clar și inteligibil, precum și să fie lizibile (art. 1071 alin.(1).  Dacă un contract specifică „Ion Ionescu (numit în continuare „fidejusor”) garantează obligațiile Ioanei Ionescu rezultat din contractul de credit nr. 1 din 1.1.2021”, textul este suficient de clar în calitatea sa de text juridic.  Chiar dacă Ion Ionescu nu știa ce înseamnă cuvântul „garantează” și cuvântul „obligație”. Or, eroarea imputabilă nu poate fi invocată de cel aflat în eroare (art. 339 alin.(2)).

e) Parte la raportul juridic civil

16. Faptul juridic declanșator al calității de consumator este intrarea într-un raport juridic civil.  De regulă, consumatorul va fi partea care primește o prestație caracteristică (cumpără un bun, energie electrică, gaz, beneficiază de o lucrare de construcție, primește un serviciu educațional, de sănătate, furnizare de telefonie sau internet etc.).  Dar se poate imagina că consumatorul poate fi și partea la raportul contractual care oferă prestația, cum ar fi vânzarea de către o persoană fizică a automobilului către un salon de automobile (numit și trade-in).  Discuții delicate ridică întrebarea dacă un salariat poate fi tratat ca și consumator.

Spre deosebire de §13 BGB care cere consumatorul să fie parte la un act juridic, definiția art. 3 C. civ. este suficient de largă pentru a recunoaște un consumator și într-un raportul juridic extracontractual, cum ar fi cel bazat pe răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat de produse cu viciu (art. 2040 și urm.) sau primirea unei prestații nesolicitate de la un profesionist. Așadar, în reglementarea art. 1024 dacă un consumator primește un bun nesolicitat, el nu are nicio intenție de a intra într-un raport juridic cu profesionistul, iar legea protejează consumatorul prin excluderea oricăror obligații și chiar îi permite consumatorului să trateze bunul drept cadou.

17. La fel, persoana își păstrează calitatea de consumator chiar dacă contractul este lovit de nulitate ori este ineficient, iar între părți apare un raport juridic extracontractual specific de restituție (art. 331 alin.(5) și 1981 alin.(2)) ori delictual în privința prejudiciului cauzat prin nulitate (art 333).  Așadar, consumatorul beneficiază de regimul favorabil prevăzut de art. 863 alin.(2) conform căruia profesionistul trebuie să restituie consumatorului prețul în termen de 30 de zile de la apariția evenimentului care declanșează evenimentului.

A fortiori, persoana rămâne consumator când raportul contractual se stinge prin revocare și rezoluțiune și se naște un raport contractual de restituție specific rezoluțiunii conform art. 926 și urm.  Ori când raportul contractual se stinge din cauza unui impediment permanent care afectează obligațiile uneia dintre părți conform art. 904.

3. Caracterul relativ al statutului de consumator

18. În special, un contract dintre două persoană fizice (uneori numite, dintre cetățeni sau „civile”) nu este un contract de consumator.  De exemplu, persoana fizică care cumpără un apartament nu are statut de consumator atâta timp cât vânzătorul de asemenea este o persoană fizică și nu s-a constatat că vânzătorul întrunea caracterele unui profesionist.  Vânzarea ocazională a apartamentului sau automobilului de către o persoană fizică nu poate fi calificată activitate de întreprinzător.

4. Excepții

19. Cu titlu de excepție, chiar dacă o persoană fizică are statut de consumator, dispoziția legală expresă îi poate exclude o anumită protecție juridică.  Este cazul, de exemplu, al art. 1662, care determină domeniul de aplicare al secțiunii ce cuprinde dispoziții speciale privind garanțiile personale acordate de consumator.

Articolul 1662. Domeniul de aplicare
(2) Garanția personală nu cade sub incidența prezentei secțiuni dacă garantul persoană fizică este membru, asociat, acționar, administrator al debitorului persoană juridică sau are altă posibilitate de a exercita o influență semnificativă asupra debitorului.

În acest caz, deși formal garantul este consumator, împrejurarea că el, de pildă, este totodată administrator al debitorului este un indicator puternic că el nu este vulnerabil, ci este inițiat în afaceri și inițiat în operațiunea specifică care se garantează.  Din aceste considerente practice, legea refuză acestor categorii speciale de consumatori protecție în aceste cazuri particulare.

5. Terții față de contract – consumatori?

20. Art. 3 nu recunoaște calitatea de consumator doar părții contractante, ci oricui este parte la un raport juridic, ceea ce este o viziune mai largă și răspunde la necesități juridice practice.

a) Terții implicați de către consumator la încheierea contractului

21. O primă întrebare este dacă consumatorul încheie contractul printr-un reprezentat sau dacă consumatorul este asistat de un intermediar ori consultat de un avocat, mai păstrează el calitatea de consumator? sau este necesar ca terțul implicat la încheierea contractului de asemenea să fie consumator? [v. MuKoBGB, §13, nr. 20]
Probleme de calificare nu apar atunci terțul implicat este un neprofesionist, de regulă o rudă sau un apropiat al consumatorului care încheie contractul. Problemele însă apar atunci când un consumator folosește serviciile unui terț profesionist cu ocazia încheierii unui contract. În jurisprudența germană s-a pus problema calificării unui contract de vânzare-cumpărare în contextul încheiat de un dealer de automobile cu un cumpărător persoană fizică, însă cu particularitatea că automobilul aparținea unei alte persoane fizice, iar dealerul nu acționa din nume propriu, ci pe contul proprietarului persoană fizică. Deci, este un contract C/B2C, în care parte la contract, de ambele părți sunt persoane fizice, însă una din ele este reprezentată de un profesionist. Mai adâncă este problema atunci când profesionistul încheie contractul în regim de comisionar, adică din nume propriu, dar pe contul proprietarului automobilului (comitent), iar cumpărătorul are impresia că el tratează cu un profesionist și că, prin urmare, el beneficiază de protecția unui consumator. Așadar, problema în speță nu este dacă va fi protejat vânzătorul, ci dacă se va proteja cumpărătorul. Credem că, până la urmă, problema rămâne una de opozabilitate și de protecție a bunei-credințe a cumpărătorului – dacă știa că contractează cu o persoană fizică, cumpărătorul nu este consumator, dacă din toate circumstanțele a făcut concluzia că contractează cu un profesionist, el va avea statutul de consumator. Vânzătorul ar putea eventual exercita un regres contra profesionistului pentru lipsa de informare corectă a cumpărătorului.
Aceeași soluție se va aplica [v. MuKoBGB, §13, nr. 26] dacă contractul încheiat de consumator este un contract la distanță sau nu în situația în care consumatorul, fiind acasă eliberează o procură unui intermediar (agent imobiliar etc.), care pe urmă contractează creditul ipotecar la sediul băncii sau alt creditor instituțional. Deoarece agentul imobiliar încheie contractul, din numele consumatorului, la sediul creditorului contractul nu este un contract la distanță. Dar el este un contract de consumator, fiindcă, în rezultat, se naște un raport juridic de credit între consumator și bancă.
Pentru această abordare, însă în situația inversă, când profesionistul folosește un intermediar, v. hotărârea CJUE din 25 octombrie 2005 în cauza C-229/04, Crailsheimer Volksbank eG v Klaus Conrads and Others.

Comentariul DCFR explică faptul că consumatorul care folosește un profesionist ca intermediar, e.g. un agent comercial, un broker sau alt intermediar, pentru încheierea contractelor cu alte persoane fizice va beneficia de statutul de consumator în relația internă cu intermediarul. În schimb, se poate face argumentul că, dacă un consumator (A) este reprezentat de un profesionist, cealaltă parte la contract (B) merită protecția de consumator, deoarece ea beneficiază de expertiză profesională de la profesionist. Același argument nu se poate aduce dacă două persoane fizice încheie contracte pe o platformă (în comerțul online, denumită și marketplace) însă profesionistul care pune la dispoziție platforma nu se implică în încheierea contractului. Prin urmare, criteriul determinant este rolul suficient de puternic al profesionistului în contractul dintre două persoane fizice pentru a putea califica contractul drept contract de consumator [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. C].

b) Terții beneficiari ai contractului de consumator

22. Problema dacă noțiunea de consumator include și terții beneficiari ai contractului (de exemplu membrii familiei călătorului care beneficiază de aceleași servicii conform contractului privind pachetele de servicii de călătorie) se rezolvă relativ simplu de textul art. 3 care nu cere un consumator să fie parte la contract, ci doar parte la raportul juridic civil. Teoria și practica contractului în folosul unui terț (numită și stipulația pentru altul) recunoaște că terții devin creditori și intră într-un raport juridic cu promitentul (în speță, profesionistul). Prin urmare, în măsura în care terții întrunesc condițiile generale pentru a fi beneficiar ai unui contract, ei trebuie tratați ca și consumatori în sensul acelui contract.
O constelație mai complicată este dacă stipulantul nu este consumator, ci, de exemplu un profesionist. Bunăoară, dacă o societate contractează un eveniment pentru salariații săi ori contractează o poliță de asigurare medicală în folosul salariaților sau asociaților săi. În acest caz, terții nu sunt consumatori, deoarece raportul contractual de bază nu este unul de consumatori. O aplicație particulară a acestei logici o vedem în art. 1592 alin.(7) lit. c).

c) Raportul juridic principal și accesoriu

23. Raportul juridic de consumator își păstrează calificarea (e.g. un gaj sau o fidejusiune încheiată de un consumator) chiar dacă raportul juridic principal, garantat, nu este de consumator, sau chiar este profesionist. În special în materie de fidejusiuni, art. 1662 acordă protecție oricărui consumator fidejusor ori de cât ori intră într-un raport de fidejusiune cu un profesionist. Este irelevantă calitatea debitorului obligației garantate. CJUE a statuat în hotărârea din 23 martie 2000, în cauza C-208/98, Berliner Kindl Brauerei AG v Andreas Siepert, că din cauza textului specific al deja abrogatei Directive 85/577, un fidejusor persoană fizică nu poate invoca protecția directivei, adică nu poate fi tratat consumator, indiferent că el garanta un credit luat de un consumator sau un debitor profesionist (în speță, tatăl fidejusorului).
Așadar, art. 1662 acordă o protecție mai bună consumatorilor decât dreptul UE.
Chiar dacă Codul civil aduce lumină prin textul expres de la art. 1662, problema rămâne pentru alte garanții, cum ar fi garanțiile reale. Din nou, definiți largă de la art. 3 C. civ. permite a califica drept consumator un debitor ipotecar care acordă o ipotecă unui profesionist indiferent că obligațiile garantate incumbă unui debitor consumator, profesionist sau de altă natură [pentru aceeași concluzie, v., MuKoBGB, §13, nr. 22].

d) Cesionarii: efectul cesiunii creanței consumatorului

24. Conform regulilor generale privind cesiunea de creanță (art. 827), cesiunea de către consumator a creanței sale către un neconsumator, mai ales unui profesionist, nu ar trebui să afecteze conținutul creanței. De exemplu, dacă contractul conținea clauze abuzive, ele erau lovite de nulitate absolută, iar cesiunea creanței nu ar trebui să fie capabilă să renască acele clauze. Totuși, în materie de procedură civilă, CJUE a reținut că cesionarul creanței de la un consumator nu poate invoca regulile de jurisdicție favorabile consumatorilor din dreptul UE (v. hotărârea CJUE din 19 ianuarie 1993 în cauza C-89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. v TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH).

6. Alte definiții

25. Dezideratul Republicii Moldova de a se integra în Uniunea Europeană și de a transpune acquis-ul european a rezultat în adoptarea mai multor legi speciale dedicate consumatorilor.  Din păcate, aceste legi uneori admit paralelisme, adică prevăd definiția proprie a termenului de „consumator”.

Legea nr. 105 din 13 martie 2003 privind protecţia consumatorilor
Art.1
În sensul prezentei legi, noţiunile utilizate au următoarele semnificaţii:
consumator – orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;

Legea nr. 202 din 12 iulie 2013 privind contractele de credit pentru consumatori
Articolul 3. Noţiunile principale
În sensul prezentei legi, noţiunile utilizate au următoarele semnificaţii:
consumator – persoană fizică care intenţionează să comande ori să procure sau care comandă, procură ori foloseşte produse și servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de antreprenor sau cea profesională;

Legea nr. 157 din 18 iulie 2014 despre încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare de consum
Articolul 3. Noţiuni utilizate
În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni utilizate semnifică:
consumator – orice persoană fizică care are intenţia să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte servicii financiare de consum comercializate prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;

Comparând definiția Codului civil cu aceste definiții speciale, putem face următoarele observații:

(a) Formal definiția C. civ. este compatibilă cu definițiile din dreptul UE, fiind mai simplă.  Directiva 2011/83/UE din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor și Directiva (UE) 2019/771 din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri folosesc aceeași definiție:

„consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale;

(b) Definiția Codului civil prezintă consumatorul ca parte a unui raport juridic cu profesionistul, fie precontractual, fie contractual sau chiar delictual. Din acest motiv, extinderea definiției, din legile speciale, la persoanele „care intenționează” să între într-un raport juridic nu este tot timpul justificată. Așa cum am arătat, în reglementarea art. 1024 dacă un consumator primește un bun nesolicitat, el nu are nicio intenție de a intra într-un raport juridic cu profesionistul, iar legea protejează consumatorul prin excluderea oricăror obligații și chiar îi permite consumatorului să trateze bunul drept cadou.

Apoi, unele norme de protecție a consumatorului îl protejează doar după ce el a încheiat contractul, altele însă — se aplică la faza precontractuală, fără a impune condiția unei intenții.

(c) Indicarea în legile speciale că consumatorul folosește „bunuri și servicii”, ridică problema dacă în alte situații, persoana este consumator, dar și ridică problema dacă cel ce beneficiază de un serviciu gratuit sau „folosește” un serviciu în afara unui raport contractual, de exemplu printr-o îmbogățire nejustificată, de asemenea are statut de consumator.

La fel, aparent definiția din legile speciale nu protejează persoana atunci când ea este vânzător al unui bun. De exemplu, o persoană fizică vinde automobilul către un salon de automobile (numit și trade-in).  Definiția din C. civ. este mai flexibilă pentru a oferi statut de consumator vânzătorului și îl protejează, de exemplu, contra clauzelor abuzive din contractul cu cumpărătorul.

7. Membrii familiei consumatorului

26. [în curând]

▮ III. Profesionistul

27. Spre deosebire de noțiunea de consumator, noțiunea de „profesionist” este una absolută, fiindcă ea se aplică independent de calitatea celeilalte părți la raportul juridic civil.

Profesionistul acționează în mod normal, regulat și pentru remunerare. Totuși, nu este necesar ca profesionistul că obțină profit în cadrul activității sale. Suplimentar, este irelevant dacă activitatea este activitatea de bază a profesionistului [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. C].

Ilustrația 2 DCFR
Un SRL care operează o librărie își vinde computerele vechi către o persoană fizică. Cumpărătorul se bucură de protecția acordată de lege consumatorului. Este irelevant că bunurile nu fac parte din cele pe care librăria de regulă le vinde (cărți etc.).

Este irelevant dacă profesionistul persoană fizică este înregistrat ca întreprinzător individual sau își desfășoară activitatea în mod ocult.  Or, principiul nemo auditur (v. adnotarea la art. 14) și regula expresă de la art. 34 împiedică profesionistul să extragă un avantaj din propria sa încălcare de lege.

Jurisprudență

Faptul că creditorul persoană fizică acordă împrumuturi ca activitate permanentă (similar unui cămătar) îl califică ca profesionist, ceea ce înseamnă că debitorii sunt consumatori, iar Componenta B din DLI trebuie să fie de 5% și nu 9%. [A se vedea Decizia Col. civ. CSJ din 9 octombrie 2020, dosarul nr. 2ra-1033/20].

Deși CSJ nu reține expressis verbis această motivare, acesta este fondul soluției.  Citat din Decizia CSJ:

Conform art. 619 alin. (1)-(2) Cod civil (în redacția de până la 1 martie 2019), obligațiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus. În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobânda este de 9% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractual nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
Raportând la caz aceste prevederi legale se constată că dobânda de întârziere urmează a fi calculată conform art. 619 alin. (1) Cod civil (în redacția de până la 1 martie 2019), adică în mărime de 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 și nu conform art. 619 alin. (2) Cod civil (în redacția de până la 1 martie 2019) – 9 % peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 cum au efectuat instanțele inferioare.

Așadar, instanța de recurs conchide că cuantumul dobânzii de întârziere urmează a fi diminuat de la suma de 3 143 de euro la suma de 2 519, 65 de euro, convertiți în lei moldovenești, conform cursului BNM, la data executării.

3. Persoanele juridice de drept public

28. Specificarea „de drept public sau privat” clarifică faptul că și o persoană juridică de drept public poate fi profesionist. Deci, regulile de protecție a consumatorilor se aplică și raporturilor de drept privat rezultate din contractele dintre consumatori și autorități publice sau alte persoane juridice de drept public. Raporturile de drept public rămân în afara domeniului de aplicare a Codului civil [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. C].

4. Persoanele juridice cu scop nelucrativ

29. Activitatea de bază a organizațiilor necomerciale, a partidelor, cultelor nu se încadrează în una de întreprinzător sau profesională, deși legea le permite, în anumite condiții, să desfășoare activitate de întreprinzător (art. 302).   În primul caz, ele nu vor avea calitate de profesionist, în al doilea caz — o vor avea [în același sens, v. MuKoBGB, §13, nr. 13].

Regula mai clarifică faptul că persoanele care nu au scop de a obține profit tot au calitatea de profesionist. Intenția de a obține sau nu profit este un considerent subiectiv, interior profesionistului, și legea intenționat îl tratează ca fiind irelevant. Consumatorii merită ocrotire indiferent de asemenea considerente. Astfel, și persoanele juridice cu scop nelucrativ care intră în raporturi de drept privat au calitatea de profesionist fie în raport cu consumatorii (o asociație obștească organizează cursuri de instruire pentru studenți, contractul este B2C), fie în raport cu alți profesioniști (un partid politic ia în chirie un imobil de al un SRL, contractul este B2B) [DCFR, art. I.–1:105, Comments, nr. C].

IV. Probleme de delimitare

30. O problemă curioasă de calificare a statutului persoanei apare atunci când persoana încă nu desfășoară activitatea de profesionist, dar intră într-un raport juridic (de ex., ia un credit, încheie un contract de locațiune) în vederea desfășurării unei asemenea activități în viitor.  În jurisprudența sa, BGH a trasat criteriul de delimitare astfel: dacă persoana acționează în cadrul unei activități deja începute, ea este profesionist; dacă ea acționează în vederea desfășurării unei asemenea activități în viitor, ea este consumator [MuKoBGB, Introducere la §§13 & 14, nr. 3].

Mod de citare recomandat: 
Octavian Cazac, Adnotare la art. 3 [online]. Codul civil Adnotat [citat 5 august 2020]. Disponibil: animus.md/adnotari/3/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

LPA C civ, art.21 [Recunoașterea drepturilor dobândite valabil sub imperiul legii vechi]

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune