A A A + | -

Articolul 2213. Interpretarea dispoziţiei testamentare

(1) Dispoziţia testamentară se interpretează conform voinţei reale a testatorului.
(2) În cazul în care conţinutul unei dispoziţii testamentare permite mai multe interpretări, dacă există dubii, prioritate are interpretarea care permite ca dispoziţia să producă efecte.
(3) În caz de necesitate, notarul care desfăşoară procedura succesorală poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărîre judecătorească de interpretare a dispoziţiei testamentare.


Adnotare:
Autor: Octavian Cazac
Publicat: 26 decembrie 2020
Originea reglementării: §§133 & 2084 BGB

▮ I. Scopul articolului

1. Unul din principiile fundamentale ale dreptului succesoral este ocrotirea libertății celui care lasă moștenirea (testatorul) să determine efectele juridice ale decesului său asupra patrimoniului său (principiul libertății testamentare).  Actul juridic prin care testatorul face această determinare este testamentul său.

Justa determinare a dispozițiilor testamentare implică mai multe etape de analiză a textului testamentului, prima etapă revenind interpretării sale. Interpretarea este un procedeu logico-juridic de atribuire a unei semnificaţii certe expresiilor în care se manifestă voinţa autorului actului juridic, pentru a determina voinţa sa veritabilă şi a dezlega divergenţa intervenită între persoanele interesate (notar, moștenitori, legatari, executor testamentar etc.) [v., în privința interpretării textelor contractuale, Octavian Cazac, Interpretarea contractului în S. Baieș et al, op. cit., p. 245].

2. În practică, primul interpret al testamentului este notarul care desfășoară procedura succesorală în privința moștenirii testatorului.  Dornic de pacea familiilor, notarul încearcă să concilieze părțile, chemându-le să recurgă la o lectură rezonabilă a dispozițiilor testamentare.  Notarul poate să propună, în acest sens, redactarea unui act interpretativ al testamentului [a se vedea, în jurisprudența franceză, C. cass. Civ. 1re, 12 mai 2010, no 09-11.133, Bull. civ. I, no 111 ; D. 2010. 2392, obs. Nicod; Dr. fam. 2010. 105, note Beignier ; Defrénois 2011. 729, obs. Vareille apud Marc Nicod, Testament, Rep. civ. (actual. décembre 2019), nr. 146).  Și în practica germană sunt frecvente contractele de interpretare a testamentului [MuKoBGB, §2084, nr. 144 și urm.].

Dar în lipsa unui consens, judecătorul adeseori este chemat să interpreteze testamentul, fie la cererea notarului, care, în caz de necesitate, poate sesiza ex ante instanța de judecată conform alin.(3), fie, după ce s-a eliberat certificatul de moștenitor, persoana interesată îl poate ataca și solicita instanței de judecată să îl interpreteze ex post.  În jurisprudența franceză C. Cass. a reținut că judecătorii fondului au o obligație de a interpreta testamentele, și ei nu pot refuza să-și aducă concursul invocând aspectul dezordonat sau incoerent al înscrisului testamentar [C. Cass. Civ. 1re, 5 nov. 1996, no 94-21.089, Bull. civ. I, no 384 ; D. 1997. Somm. 366, obs. Nicod; Dr. fam. 1997, no 57, note Beignier ; JCP 1998. I. 133, no 7, obs. Le Guidec apud Marc Nicod, op. cit., nr. 146].  Arta de a face morții să vorbească este extrem de delicată, iar interpretarea judiciară a testamentului pare, uneori, în cuvintele lui Jacques Flour, ca o „imagine a unei cutii de surprize” (« l’image d’une boîte à surprises ») [Jacques Flour. Henri Souleau, Les libéralités, 1982, Armand Colin, nr. 212 apud Marc Nicod, op. cit., nr. 145].

3. Motivul care ar putea provoca necesitatea interpretării ar putea fi, în primul rând, faptul că expresiile utilizate de testator pot fi insuficient de clare sau pot avea mai multe sensuri: ar putea să nu aibă niciun sens clar; ar putea însemna în acelaşi timp mai multe lucruri, mai ales la folosirea termenilor polisemantici; s-ar putea ca o dispoziție testamentară să exprime o idee, iar o altă dispoziție să îi fie contradictorie. Un act juridic civil însă ar trebui să genereze un conţinut uniform.  Uneori interpretarea are ca scop de a determina dacă o manifestare de voință este un testament (animus testandi) sau nu (de exemplu, dacă mențiuni despre soarta patrimoniului după deces se fac într-o scrisoare) [pentru problema calificării, v. infra, nr. 26 și urm.].

4. Astfel, găsirea sensului just al textului testamentar este scopul interpretării. Interpretarea însă nu trebuie să devină, în fond, o modificare a textului, ceea ce ar contraveni principiului libertății testamentare.  Interpretarea este un exerciţiu întotdeauna necesar, fiindcă orice text, chiar şi din legi, au un sens aparent, textual, care ar putea să însemne, în fond, puţin altceva, să aibă un alt sens just [Octavian Cazac, Interpretarea contractului în S. Baieș et al, op. cit., p. 245].

5. O bună parte din prezentul capitol (și anume art. 2197-2207) edictează norme de interpretare a dispozițiilor testamentului întrucât au ca ipoteză de aplicare „în caz de dubii” despre ce anume a dorit testatorul; deși ele pot fi tratate și ca norme supletive, adică norme dispozitive care suplinesc lipsa voinței clar exprimate a testatorului pe o anumită problemă.  Și normele din celelalte capitole ale acestui titlu au aceeași valență: capitolul III (Desemnarea moștenitorului), capitolul IV (Desemnarea moștenitorului subsecvent), capitolul V (Legatul), capitolul VI (Sarcina) și capitolul VII (Executorul testamentar).

Paradoxal, redacția anterioară a Cărții IV a Codului civil (în vigoare înainte de 1.3.2019) nu cuprindea nicio normă dedicată interpretării dispozițiilor testamentare.  Din contra, reglementarea părea a lua o atitudine anti validitatem, și nu pro validitatem, prin regula de la art. ex-1469 alin.(2): „dispoziţiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu sînt clare sau contravin una alteia, sînt nule”.  Noua reglementare, cuprinsă în art. 2213, se bazează pe principii diametral opuse.

Situații complexe

a) Drept internațional privat

6. În cazul moștenirii cu element de extraneitate, interpretarea testamentului se face conform statutului succesoral (germ. — der Erbstatut). Dacă testatorul folosește în testament concepte juridice care țin de un sistem de drept străin, iar moștenirea în ansamblul său este guvernată de legea Moldovei, atunci, pentru a se interpreta testamentul trebuie să se țină cont de sistemul de drept străin și, folosindu-se concepte juridice similare din legea Moldovei să se adapteze (să se „traducă”) pentru a produce cele mai apropiate efecte în dreptul autohton [v. MuKoBGB, §2084, nr. 5].

b) Drept tranzitoriu

7. În dreptul german s-a reținut că interpretarea testamentelor întocmite conform Codului civil al R. Democratice Germane sunt reglementate de BGB, pentru decesele survenite după 3.10.1990 (reunificarea Germaniei), fiindcă, potrivit art. 235 § 2 S. 1 al Legii introductive a BGB, întocmirea sau anularea acelor testamente este guvernată de legea veche, dar nu și conținutul și efectele dispoziției pentru moarte, guvernate de legea în vigoare la data decesului (BGB). [privitor la momentul în raport cu care se determină voința testatorului, v. infra, nr. 21 și urm.]

▮ II. Metodologia de interpretare a dispozițiilor testamentare

1) Cercetarea voinței reale, dar exteriorizate (alin.(1))

8. În virtutea principiului autonomiei de voință în dreptul privat, voința reală a autorului actului juridic este decisivă (principiul favor testamenti) [în același sens în dreptul francez, v. Marc Nicod, op. cit., nr. 147].  Una din cele mai importante consecințe ale acestui principiu este că fondul primează asupra formei — voința primează asupra sensului literal al cuvintelor folosite (pentru același principiu în dreptul contractelor, v. art. 1100 alin.(2)).  Cu toate acestea, nu se pune problema de a alege între voința reală și testament.  Or, moștenirea testamentară nu este guvernată nemijlocit de voința reală, ci de testament, așa cum el este înțeles prin prisma voinței reale cuprinse în testament.   Altă situație apare când există mijloace de probă că testamentul nu reflectă voința reală și atunci el este anulabil în condițiile art. 2209 alin.(1).

9. Spre deosebire de contracte și alte acte juridice inter vivos, testamentul nu este un act juridic supus recepției în sensul art. 313.  Prin urmare, rezultatul interpretării testamentului poate fi mai subiectiv (înclinând balanța spre sensul avut în vedere de testator) și nu se supune testului obiectiv, specific actelor juridice supuse recepției [v., în dreptul contractelor, art. 1100 alin.(3) și (4)].  O consecință juridică importantă este că nu este necesară protecția anumitor așteptări legitime ale destinatarului actului juridic, ci testamentul se interpretează subiectiv.  Sensul lui trebuie să pornească de la perspectiva personală și orizontul de viață ale testatorului, iar cel care se angajează într-un exercițiu de interpretare trebuie să se transporte în personalitatea și situația specifică a testatorului.

10. Dar chiar și în cazul testamentului, se interpretează nu voința, ci textul testamentar pentru a găsi voința.  Așa cum a reținut BGH, interpretarea testamentului „nu este despre determinarea unei voințe rupte de manifestarea de voință, ci mai degrabă despre clarificarea a ceea ce a vrut să spună testatorul cu cuvintele sale” [v. jurisprudența germană constantă menționată în MuKoBGB, §2084, nr. 6].

2) Cuvintele folosite și sensul literal

11. Punctul de pornire în interpretarea testamentului sunt cuvintele folosite în el.  O interpretare care nu ține cont de cuvintele folosite în testament este viciată juridic.  Totuși, cuvintele folosite trebuie puse în contextul circumstanțelor (a culturii juridice a testatorului și a limbajului curent în societate).

Ilustrația 1
O afirmație „casa să fie scrisă pe numele nepoatei”, indică faptul că nepoata testatoarei trebuie să dobândească dreptul de proprietate asupra casei, însă, deoarece casa face parte din teren (vezi adnotarea la art. 460), s-a avut în vedere întregul imobil, adică și terenul.  O altă propoziție ar fi putut stabili că altcineva va dobândi terenul, de unde se trage concluzia că nepoata dobândește doar o superficie asupra terenului, ori că urmează să se dividă terenul, iar nepoata să primească doar terenul de sub construcție și cel minim necesar exploatării sale.

Așadar, diverse circumstanțe pot indica faptul că testatorul a avut în vedere un alt efect juridic decât cel sugerat de cuvintele pe care le-a folosit.  Principiul falsa demonstratio non nocet se aplică în egală măsură și în materie de testament.

Dacă însă voința reală nu poate fi determinată, se va da interpretarea care rezultă din sensul uzual al cuvintelor folosite.  Se poate porni de la prezumția că testatorul a folosit cuvintele anume în sensul lor uzual.

3) Existența indiciilor în testament

12. Având în vedere că se interpretează textul testamentului și nu direct voința reală, pentru a determina o anumită voință, cel care interpretează trebuie să se bazeze pe indicii cuprinși în testament. Deci, chiar dacă se demonstrează că testatorul a avut intenția să includă o anumită dispoziție în testament, dar a uitat de ea ori a omis-o din alt motiv, ea nu poate fi văzută ca fiind implicită în testament [MuKoBGB, §2084, nr. 15].  De exemplu, testatorul mai întâi a întocmit un proiect de testament (pe care l-a scris olograf, ci multe corijări, și nu l-a semnat și datat), iar apoi l-a transcris „pe curat” însă a omis o propoziție-cheie.  Proiectul de testament ar putea fi folosit pentru a completa testamentul „pe curat” numai dacă proiectul însuși întrunește condițiile legale de validitate ale unui testament.

Nu este neapărat ca desemnarea de moștenitor să fie expresă, ci poate să rezulte din interpretarea textului, cum ar fi dispoziția testamentară că acea persoană primește bunul principal din masa succesorală.

4) Interpretarea coordonată a tuturor dispozițiilor

13. Interpretarea trebuie să ia în cont întregul conținut al testamentului, și nu ruptă din context ori scindat (interpretarea coordonată sau sistematică) [pentru același principiu în dreptul românesc, v. Francisc Deak. Romeo Popescu, op. cit., nr. 95, p. 35].

În special, se poate întâmpla o dispoziție care, privită individual, este clară poate căpăta un sens diferit prin prisma altor dispoziții alte testamentului. De exemplu, BGH a recunoscut că desemnarea ca moștenitor a două persoane cu mențiunea „jumătate pentru fiecare”, care este în sine clară, poate avea un sens diferit deoarece testatorul, într-o altă dispoziție testamentară, a distribuit moștenirea sa în funcție de natura bunurilor, pe grupuri de bunuri. Într-un alt caz, expresia „afacerea cu toate activele și pasivele”, care era clară în sine, a fost considerată deschisă interpretării (și nu a inclus imobilul unde se desfășura afacerea), deoarece testamentul conținea dispoziții speciale privind imobilul [MuKoBGB, §2084, nr. 34, nota de subsol nr. 91 și 92].

5) Circumstanțele extrinseci textului testamentar

14. Interpretarea testamentului are ca obiect textul testamentar, însă uneori cuvintele folosite în el nu sunt suficiente pentru a determina voința reală ori fac, la rândul lor, trimitere la indicii extrinseci textului testamentar.  Dacă testatorul folosește o terminologie a sa, specifică ori familială, pentru a identifica voința sa reală, trebuie folosite elemente extrinseci ce permit deslușirea sensului acestei terminologii.

15. Jurisprudența germană constantă acceptă că circumstanțe extrinseci textului pot fi folosite, chiar dacă ele însele nu întrunesc condițiile de formă ale testamentului, la interpretarea sa.  Justificarea acestei abordări constă în ideea că identificarea voinței reale trebuie urmărită prin toate mijloacele posibile, cu condiția respectării cadrului textului testamentar și doar pentru a clarifica textul testamentar, și nu a-l completa ori modifica în fond [în același sens, în dreptul românesc, Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, ed. 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, nr. 643, p. 219; pentru o critică justificată a abordării formaliste în dreptul rusesc și o deschidere față de elementele extrinseci, v. Артур Евгеньевич Швайка, Обоснование субъективного подхода и допустимости внешних доказательств при толковании завещаний {Artur Shvayka, Justification of Subjective Approach and Admissibility of Extrinsic Evidence in Interpreting Wills}. În: Вестник Экономического Правосудия Российской Федерации, N. 9/2020, p. 45 et seq.].

Așadar, dacă testatorul, într-un testament olograf, scrie olograf că desemnează ca moștenitori persoanele indicate în lista anexată, iar însăși lista este tapată la computer, imprimată și semnată de el, adică nu este olografă, nu avem o desemnare valabilă de moștenitor [MuKoBGB, §2084, nr. 28].

Și în dreptul francez jurisprudența a suferit un reveriment în 1863, și s-a reținut că „tribunalele pot, pentru a ieși din incertitudine, să recurgă… la orice gen de dovadă extrinsecă de natură să permită cunoașterea intenției testatorului” [Req. 23 févr. 1863, DP 1863. 1. 173 apud Marc Nicod, op. cit., nr. 152]. Dacă, în practică, interpretarea comportă în general un punct de pornire intrinsec, magistrații francezi la moment se inspiră din sentimentele sau obișnuințele testatorului [Req. 10 févr. 1885, DP 1886. 1. 111], actele sale personale [Civ. 1re, 8 déc. 1998, no 96-19.645] și alte date extrinseci [pentru o referință la uzanțele locale, a se vedea C. Cass. Civ. 1re, 19 janv. 1982, no 81-10.760 , Bull. civ. I, no 33 ; D. 1982. 589, note Prévault apud Marc Nicod, op. cit., nr. 152].

16. Dacă există mai multe testamente valabile care nu se autoexclud, la interpretarea lor dispozițiile lor trebuie privite sistemic.

17. Toate circumstanțele relevante trebuie administrate și apreciate.  Ce este relevant depinde de cazul concret.  Practica locală, posibil și influența continuă a legii în vigoare anterior, în cazul unui testament întocmit în străinătate (care însă prevede legea Moldovei ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblu), folosirea noțiunilor juridice străine pot juca un rol. Originea și valoarea patrimoniului testatorului, precum și sursa de finanțare a dobândirii unui anumit bun din masa succesorală poate oferi lumină în sensul unei dispoziții testamentare.  Educația și statutul profesional al testatorului, inclusiv priceperea sa în afaceri pot deveni la fel de importante ca, mai presus de toate, relațiile dintre testator și persoanele numite în testament, fie că sunt familiale, personale sau profesionale; deoarece acest lucru poate oferi indicii decisive pentru natura sau volumul unei dispoziții.  Bineînțeles că atât relațiile bune, cât și cele ostile pot juca un rol în acest sens. Gradul de rudenie, vârsta, poziția profesională sau chiar religia persoanelor în cauză pot oferi indicii pentru înțelegerea corectă a textului testamentar, precum și situația financiară și veniturile persoanelor care fie primesc avantaje fie sunt dezmoștenite prin testament [MuKoBGB, §2084, nr. 29].

18. Cel care interpretează textul testamentar poate extrage informații lămuritoare din declarații ale persoanelor implicate în întocmirea testamentului.  Adeseori, instanța germană care interpretează testamentul audiază notarul care l-a autentificat, privitor la sensul cuvintelor folosite și nu întrebări generale despre regulile de procedură notarială.  Însă dacă textul testamentului este un șablon simplu, ori dacă au trecut decenii de la autentificare, este puțin probabil notarul în cauză să ofere informații clarificatoare.

19. Soțul supraviețuitor ori concubinul testatorului și alți apropiați ai testatorului pot face lumină privitor la scopul testamentului ori ar putea oferi careva documente de ale testatorului care pun lucrurile în context, inclusiv testamente revocate ori scrisori care nu pot fi privite ca testament deoarece nu respectă condițiile de formă (cum ar fi înregistrări de audio video sau audio, mesaje electronice sau schițe/ciorne de testament).

La aprecierea scrisorilor întocmite de testator prin care comunică unei persoane că i-a acordat vreun avantaj prin testament, trebuie manifestată maximă prudență pentru folosirea acestor scrisori în interpretarea textului testamentar; și asta deoarece este posibil că testatorul, din curtoazie sau frică, nu a prezentat destinatarului scrisorii adevărul, ci voința reală se cuprinde anume în testamentul, care beneficiază de garanția secretului.

La aprecierea schițelor sau ciornelor de testament trebuie să se țină cont că în testamentul supus interpretării testatorul ar fi putut să-și schimbe voința.  Din acest motiv schițele și ciornele trebuie privite critic.

20. Sigur că asemenea probe trebuie verificate la admisibilitate în prealabil și să se stabilească dacă ele provin cu adevărat de la testator.

Reiterăm că în toate cazurile însă aceste indicii sunt folosite doar pentru a identifica justul sens al textului testamentar, și nu pentru a-l completa ori modifica [pentru admiterea probei testimoniale în dreptul românesc, dar cu aceeași rezervă de a nu crea, modifica sau altera o dispoziție de ultimă voință, v. Francisc Deak. Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II, Moștenirea testamentară, ed. III-a, ed. Universul Juridic, București, 2014, nr. 95, p. 36].

6) Circumstanțele ulterioare întocmirii testamentului

21. Deoarece interpretarea are ca scop de a afla justul sens al cuvintelor folosite de testator la întocmirea testamentului, anume momentul întocmirii este decisiv.  Cu referire la acest moment se determină sensul cuvintelor folosite (terminologia dominantă, jargoanele), dar și voința reală a testatorului. Circumstanțele ulterioare întocmirii testamentului, cum ar fi acțiuni concludente (e.g. transmiterea către moștenitorul testamentar a posesiei imobilului în timpul vieții testatorului) sau declarațiile sale orale ori scrise pot fi folosite la interpretarea testamentului doar dacă ele oferă o dezlegare sau o explicație privitor la voința reală avută de testator la momentul întocmirii testamentului.  Însă declarațiile testatorului că el și-a schimbat părerea privitor la ceea ce a scris în propriul testament nu sunt relevante, ci trebuie să se manifeste într-o modificare ori revocare a acelui testament în condițiile legii.  Or, condițiile de formă ale întocmirii, modificării și revocării testamentului îndeplinesc funcția de probațiune, dar și funcția de avertisment.  Simpla declarație neconformă legii nu îndeplinește aceste funcții și nu poate fi luată în cont pentru a schimba sensul testamentului [MuKoBGB, §2084, nr. 25].

Mai mult ca atât în jurisprudența franceză s-a reținut că judecătorul de fond denaturează testamentul dacă folosește, la interpretarea sa, circumstanțe care au avut loc după decesul testatorului [C. Cass. Civ. 1re, 28 mars 2006, no 04-11.380 , RJPF 2006. 5/49, obs. Casey apud Marc Nicod, op. cit., nr. 154].

7) Influența practicilor și a principiului ocrotirii bunei-credințe

22. Protecția bunei-credințe rămâne un principiu fundamental atât pentru interpretarea legii cât și a actelor juridice (v. adnotarea la art. 11).  Aici de regulă el îndeplinește funcția de a proteja așteptările legitime ale destinatarului actului juridic („luarea în cont a intereselor celeilalte părți la raportul juridic”, în sensul art. 11 alin.(1)), funcție care însă reculează în materie de testamente, unde voința subiectivă primează.  Lipsa protecției așteptărilor legitime ale destinatarilor testamentului rezultă și din libertatea testatorului de a dezmoșteni fără motiv (art. 2196), precum și din libertatea testatorului de revocare a dispoziției testamentare în orice moment al vieții testatorului și fără niciun motiv (art. 2381).

23. Este o expresie a bunei-credințe că cuvintele oamenilor au înțelesul care în mod obișnuit se practică în comunitatea din care ei fac parte.  În materie de testamente, principiul protecției bunei-credințe nu are ca rol de a verifica legalitatea conținutului dispoziției testamentare, ci de a ajuta atunci când cel care interpretează este pus în fața mai multor opțiuni de interpretare a dispoziției.  S-a mai spus că o dispoziție testamentară poate avea legătură indirectă cu alte raporturi juridice (de fond), cum ar fi cele din dreptul familiei, dreptul societar sau altă materii.  Nu ar trebui admisă o interpretare a dispoziției testamentare care ar putea fi posibilă, dar ar supăra ori abuza așteptările legitime ocrotite în cadrul raporturilor juridice de fond [Lange/Kuchinke § 34 III 8 a; MuKoBGB, §2084, nr. 22].

8) Influența standardelor în materie de drepturi ale omului

24. În cauza Pla și Puncernau v. Andorra (cererea nr. 69498/01, hotărârea din 13 iulie 2004), CtEDO a reținut că este contrar CEDO să interpreteze o dispoziție dintr-un testament din 1939 în favoarea copiilor dintr-o căsătorie bisericească a fiului testatoarei în așa fel încât să nu se aplice copiilor adoptați de fiul și soția sa. Potrivit CtEDO, acest lucru încalcă garanția dreptului de moștenire între copii, pe de o parte, și părinți sau bunici, pe de altă parte, care face parte din dreptul la viața de familie (art. 8 CtEDO) și care interzice discriminarea pe motiv de naștere în afara căsătoriei. Curtea a statuat că, în acest sens, voința testatorului nu ar trebui să se bazeze exclusiv pe voința testamentului, ci mai degrabă dispoziția testamentară ar trebui să primească sensul care corespunde stării actuale a dreptului (§61 și 62).

Această poziție a CtEDO, a fost văzută de o bună parte a doctrinei ca o denaturare a voinței testatorului și criticată dur atât în Germania [EGMR NJW 2005, 875. Krit. Staudinger ZEV 2005, 140, 141 apud MuKoBGB, §2084, nr. 23, nota de subsol nr. 46], cât și în Franța [v. D. 2005. 2114, obs. crit. Nicod ; JCP 2005. II. 10052, note crit. Boulanger ; Defrénois 2005, art. 38285, note crit. Malaurie apud Marc Nicod, op. cit., nr. 153, autorul Marc Nicod reținând în special că „această interpretare evolutivă a testamentelor conduce în mod fatal la o rescriere judiciară a dispozițiilor de ultimă voință.  Testamentul nu mai este atunci un act al defunctului, ci unul al judecătorului…”].

25. Reglementările privind drepturile omului nu pot fi privite ca limite direct ale libertății testamentare. Cu toate acestea, acestea modelează ordinea publică și, în virtutea art. 334 alin.(1), de ele trebuie să se țină cont. Aceste reglementări au un efect indirect și la interpretarea dispozițiilor testamentare, astfel încât, în caz de dubii privind sensul real al dispoziției testamentare, ar trebui să se dea preferință interpretării care este consistentă cu drepturile omului.  Se poate porni de la o prezumție că testatorul nu dorește să facă o dispoziție testamentară discriminatorie.

▮ III. Calificarea ca testament a unei manifestări de voință — animus testandi

26. O problemă prealabilă a interpretării unei manifestări de voință este calificarea ei ca testament sau ca act juridică de altă natură. În practica succesorală națională, majoritatea testatorilor preferă întocmirea testamentelor autentice, însoțite de asistența profesionistă a unui notar. Acesta va avea grijă să dea documentului o denumire potrivită și să folosească formulele juridice clare pentru a permite executarea fidelă a dispoziției testamentare conform voinței reale (de multe ori, non-juridice) a testatorului. Totuși, dreptul succesoral admite și testamentele olografe. Indiferent că ele sunt sau nu sunt luate la păstrare conform art. 2224, testamentele olografe, de regulă, sunt opera proprie a testatorului. Se poate lesne de presupus că testatorul nu are aceeași experiență juridică și practică succesorală ca un notar. Este inevitabil deci că în cadrul procedurii succesorale ori în litigiile succesorale se va ridica pune problema calificării unui înscris olograf care nu poartă titlul de „testament”, ori, chiar dacă poartă acest titlu, care are un stil de redactare departe de cel al unei dispoziții testamentare tipice.
Pentru a pentru califica înscrisul olograf (o scrisoare, o procură, o recipisă etc.) el trebuie, la fel, interpretat.

27. Calificarea actului juridic civil este operaţiunea logică prin care interpretul, având în faţă o manifestare de voință concretă, o atribuie la un anumit tip de act juridic civil (e.g. testament) sau neagă apartenenţa lui la respectivul tip de act juridic. Aşadar, calificarea nu se rezumă la un exerciţiu de clasificare a actului juridic civil, ci permite recunoaşterea actului juridic civil supus analizei, atribuirea acestuia unei denumiri legale corecte (nomen iuris); de a vedea care este „culoarea” actului juridic [problema calificării actelor juridice civile este cel mai detaliat analizată în materie de calificare a contractelor, v. Octavian Cazac, Calificarea contractului în S. Baieș et al, op. cit., p. 258].

28. Diferenţa dintre calificare şi interpretare este că, pe când interpretarea are ca scop aflarea unei chestiuni de fapt — ce anume a avut în vedere autorul actului juridic civil – calificarea are ca scop determinarea unei chestiuni de drept — ce regim juridic urmează a fi aplicat actului juridic civil. Evident însă că, atunci când determină conţinutul actului juridic civil, cel ce îl califică recurge la interpretare, al cărei punct de pornire este voinţa exteriorizată a autorului juridic civil. Astfel, calificarea nu se poate abstractiza de voinţa autorului actului juridic civil. Între interpretare şi calificare există o dinamică bilaterală: pentru a califica corect un act juridic civil, trebuie să îl interpretăm; pentru a îl interpreta corect, trebuie să îl calificăm just [v. Octavian Cazac, Interpretarea contractului în S. Baieș et al, op. cit., p. 246].

29. Analiza coroborată a art. 308 și 312 arată un test în doi pași. care trebuie trecut pentru a califica o manifestare de voință exteriorizată drept testament:
pasul 1: manifestarea de voință să se facă cu intenția de a produce efecte juridice (animus juridic); și, apoi,
pasul 2: efectele juridice dorite de autorul manifestării de voință să fie anumite efecte juridice în materie succesorală, adică ea să fie o dispoziție mortis causa în privința patrimoniului său (animus testandi).

Așadar, înscrisul olograf nu poate fi calificat testament dacă autorul său a dorit doar să pună pe hârtie gânduri preliminare privind un viitor testament sau să anunțe destinatarul înscrisului despre planurile sale într-un viitor testament. Pornind însă de la criteriul subiectiv de interpretare a dispozițiilor testamentare, decisiv este faptul dacă autorul înscrisului conștientiza faptul că înscrisul va produce efecte succesorale. Pe de altă parte, o intenție ipotetică (pe care un testator rezonabil ar fi avut-o dacă ar fi citit înscrisul și ar fi luat în considerare circumstanțele) nu este suficientă. La interpretarea înscrisului pentru a califica manifestarea de voință se iau în considerare și alte circumstanțe, exterioare înscrisului și experienței generale de viață. S-a observat, pe bună-dreptate, că regula de interpretare pro validitatem de la art. 2213 alin.(2) nu se aplică atunci când un înscris se califică ca testament sau se neagă apartenența sa la un testament [în acest sens, v. MuKoBGB, §2084, nr. 32 și 67], ci această regulă se aplică după ce înscrisul deja s-a calificat ca testament și urmează să fie determinat sensul just al dispoziției testamentare.

▮ IV. Probleme tipice de interpretare a dispozițiilor testamentare

1) Tolerarea inexactităților în identificarea persoanei

30. Întrucât ceea ce testatorul a dorit să spună cu cuvintele sale este decisiv pentru interpretarea testamentului, o formulare aleasă de el care nu reflectă corect voința conform limbajului comun este totuși inofensivă și trebuie tolerată dacă ceea ce se înțelege prin aceasta poate fi stabilit în mod fiabil pe baza unor circumstanțe constatabile [MuKoBGB, §2084, nr. 18].

31. Deoarece în cultura testamentară din R. Moldova majoritatea testamentelor sunt autentice, notarul depune efort pentru a identifica potrivit beneficiarii dispozițiilor testamentare.  Inexactități în identificare se pot întâlni mai des în testamente olografe, în special de către persoane care nu atrag atenție rigorii juridice.  Și atunci ele trebuie interpretate conform limbajului specific al testatorului, pornind de la mediul său de viață (e.g. urban sau rural). De exemplu, atunci când testatorul își numește soția ca „mama” și mama sa ca „bunica”, iar bunica sa ca „mămunea”; deoarece acest lucru nu este atât de rar în utilizarea limbajului de zi cu zi de către o persoană care are copii proprii.

În literatura de specialitate germană se dă frecvent exemplul de manual în care un testator îl folosea se referea la colecția sa de vinuri ca „biblioteca” sa și a instituit un legat privitor la „bibliotecă”, interpretarea în sensul a ceea ce a vrut să spună testatorul este corectă. Desigur, acest lucru nu este adevărat doar pentru că testatorul a însemnat intern colecția de vinuri, ci și având în vedere utilizarea sa lingvistică particulară. Dacă testatorul urmărește în mod demonstrabil o utilizare specifică a limbajului, atunci aceasta este o circumstanță obiectivă care trebuie utilizată în interpretarea pe baza orizontului său personal, care ne oferă indicii [MuKoBGB, §2084, nr. 18].

32. Când, în schimb, testatorul folosește în testament un nume pentru a identifica o persoană (și fără ca testamentul să conțină indicii că s-a avut în vedere o altă persoană și fără a există probe că testatorul folosea un alt nume pentru acea persoană), atunci nu se permite, pe calea interpretării, de a ajunge la concluzia că testatorul făcuse o greșeală în dispoziția testamentară și că în realitate el s-a referit la o altă persoană. În schimb, se poate introduce o acțiune în anulabilitatea dispoziției testamentare pe motiv de eroare conform art. 2209 [MuKoBGB, §2084, nr. 19].  Această cauză de anulabilitate se aplică atât în cazul unei erori de manifestare a voinței (de exemplu, s-a referit la „Melinda” ca „Mădălina”), cât și în cazul unei erori a însăși voinței.  Dar, reiterăm, dacă testamentul cuprinde alte indicii că, folosind „Melinda”, el a avut în vedere „Mădălina”, atunci acele indicii pot fi folosite în interpretare pentru a ajunge la concluzia că persoana vizată de dispoziția testamentară în discuție este „Mădălina”.

2) Lipsa rigorii în folosirea noțiunilor juridice

33. Ori de câte ori testatorul nu este asistat de un specialist în drept succesoral (situație frecventă în cazul testamentului olograf ori privilegiat) se poate de așteptat că testatorul nu va formula dispozițiile testamentare cu rigoare juridică și că, în special, el nu le va da o calificare juridică exactă. Uneori, testatorul nu folosește noțiunea de „moștenitor” (ori sinonimul „succesor”), ci doar descrie efectul economic pe care îl dorește în privința devoluțiunii succesorale. Anume acesta este mesajul art. 2240 alin.(1).

Ilustrația 2
Testator: Las toate bunurile mele nepoatei mele M.
Interpretare: Desemnez nepoata mea M ca unic moștenitor al meu.

Dacă testatorul este influențat de o altă cultură juridică (e.g. ca urmare a educației în altă jurisdicție, a aflării în lungă durată în altă jurisdicție ori chiar fiindcă a găsit pe internet un model de testament bazat pe un alt sistem de drept și l-a folosit), se poate de așteptat că el va folosi noțiunile specifice acelei jurisdicții.

Ilustrația 3
Testator: Desemnez ca legatar universal pe nepoata mea M.
Interpretare: Desemnez nepoata mea M ca unic moștenitor al meu.

Dreptul succesoral românesc și francez nu folosesc noțiunea de „moștenitor testamentar”, ci exprimă același concept prin noțiunea de „legatar universal” (în cazul unicului moștenitor) sau „legatar cu titlu universal” (în cazul comoștenitorilor).

34. Jurisprudența germană a reținut că, în unele constelații, se poate interpreta că desemnarea de „moștenitor subsecvent” de fapt este o desemnare de „substuient”, dar și vice versa.  În limbajul cotidian german aceste noțiuni par a fi interschimbabile.  Faptul că dispozițiile testamentare vorbesc despre „moștenirea prealabilă și subsecventă” nu trebuie să conducă neapărat la aplicabilitatea art. 2252 și urm. Pe de altă parte, pentru a fi în prezența unei „moșteniri prealabile și subsecvente” nu este imperativă folosirea acestor noțiuni în testament.  Decisiv este că testatorul a dorit să se producă două devoluțiuni ale moștenirii sale [v. MuKoBGB, §2084, nr. 36 și jurisprudența citată acolo]. Cu toate acestea, adăugarea, în cadrul unei desemnări ca moștenitor ori de legatar, a sintagmei „să îi aparțină atâta timp cât va trăi” nu se interpretează ca desemnare de moștenitor prealabil dacă din dispoziție nu rezultă intenția de a izola moștenirea de moștenitorul prealabil și a asigura devoluțiunea ei intactă către moștenitorul subsecvent. Dacă soția este desemnată ca unic moștenitor și s-a dispus că o nepoată ar trebui să primească partea esențială a patrimoniului (teren cu casă) după decesul ambilor soți, atunci, în circumstanțele specifice ale cazului, dispoziția se poate interpreta în sensul că soția este moștenitor prealabil (cu drept de dispoziție fără restricții), iar nepoata — moștenitor subsecvent a ceea ce a rămas din moștenire [OLG Hamm, hotărârea din 26 noiembrie 1996, cauza nr. 15 W 355/96].

35. Faptul că moștenitorul prealabil nu are restricții privitor la dispunerea de bunurile din masa succesorală poate să rezulte din scopul urmărit prin testament de investire a bunurilor și nu doar conservare a lor, dar și din destinația comercială a bunurilor [OLG Hamm, hotărârea din 27 aprilie 2010, cauza nr.  I-15 Wx 234 u. 235/09].

36. O desemnare în calitate de „executor testamentar” cu dreptul de a dispune după bunul său plac, și imediat, de toate conturile bancare atât curente cât de depozit (ținând seama de celelalte dispoziții testamentare), a fost interpretată ca desemnare a acelei persoane ca unic moștenitor [OLG Bavaria, hotărârea din 3 iunie 2004, cauza nr. 1Z BR 5/04].  În alt caz, dispoziția testamentară prin care unei persoane (E) i se acordă dreptul de a lua în posesie și vinde bunurile din moștenire (testator: „să reglementeze succesiunea”), dar cu condiția că partea substanțială a produsului vânzării se va plăti altcuiva (M), s-a interpretat ca desemnare ca executor testament al primei persoane (E) și desemnare de moștenitor a celei din urmă (M) [OLG Bavaria, hotărârea din 8 aprilie 2004, cauza nr. 1Z BR 12/04].  La fel, atribuirea bunurilor semnificative din patrimoniu constituie o desemnare de unic moștenitor, iar faptul că ulterior s-a întocmit un alt testament în care aceeași persoană a fost desemnată „executor testamentar” nu afectează efectul primului testament [OLG Bavaria, hotărârea din 22 februarie 2005, cauza nr. 1Z BR 94/04].

3) Desemnarea drept unic moștenitor

37. O dispoziție testamentară conform căreia soțul supraviețuitor ar trebui să distribuie niște bunuri mobile, care alcătuiesc doar o mică parte din masa succesorală, anumitor persoane, nu constituie per se un indiciu suficient că soțul a fost desemnat unic moștenitor.  O dispoziție testamentară prin care cineva este desemnat ca „unic moștenitor al apartamentului”, însă în realitate apartamentul era închiriat de la un terț, s-a interpretat în sensul desemnării ca unic moștenitor al masei succesorale, deoarece bunurile esențiale (mobile) ale masei succesorale se aflau în apartament. Desemnarea unei persoane ca „moștenitor principal” pe lângă alte persoane nu s-a interpretat ca desemnare a acelei persoane care unic moștenitor și nici că acea persoană va avea o cotă succesorală mai mare. O dispoziție testamentară potrivit căreia fiul trebuie să administreze întreaga masă succesorală a oferit un indiciu suficient pentru a se interpreta ca desemnare a fiului drept unic moștenitor, în special fiindcă testatorul nu a inventat expresia, ci a preluat-o dintr-o sursă.  Desemnarea soției ca „unic moștenitor” sau „moștenitor universal”, nu clarifică definitiv dacă ea este moștenitor în sens obișnuit sau moștenitor prealabil [pentru aceste cazuri în jurisprudența germană v. MuKoBGB, §2084, nr. 39 și notele de subsol aferente].

38. Dispoziția testamentară prin care două persoane au fost desemnate moștenitori, numele lor fiind despărțite de conjuncția „sau”, nu s-a interpretat ca o desemnare alternativă nevalabilă din cauza cerinței de lipsă a echivocului (v., în special, art. 2203), ci s-a ales o interpretare pro validitatem că, mai degrabă, în baza circumstanțelor specifice ale vieții testatorului, persoana menționată prima este moștenitor, iar a doua — substituent [MuKoBGB, §2084, nr. 40].  Evident, textul altor dispoziții testamentare (dacă ar menționa ambele persoane) ar putea oferi un indiciu lămuritor în sensul că conjuncția „sau” a fost folosită greșit, și s-a avut în vedere „și”.

4) Dezmoștenirea indirectă

39. Dificultăți majore ridică în interpretarea dacă desemnarea unei persoane ca moștenitor unic semnifică dezmoștenire indirectă moștenitorilor legali.  S-a reținut, așadar, că un testament prin care testatorul o desemna ca unic moștenitor pe soția sa era o dezmoștenire a fiului, în special, fiindcă testatorul menționa că el nu desemenază fiul ca moștenitor fiindcă s-a îndepărtat de familie.  Problema interpretării s-a pus deoarece soția a predecedat testatorului, astfel încât moștenitorii clasei a IIa de moștenitori legali susțineau că fiul (clasa I) nu putea culege moștenirea, fiind dezmoștenit indirect [MuKoBGB, §2084, nr. 43].

▮ V. Interpretarea pro validitatem (alin.(2))

1) Enunțarea principiului

40. Alin.(2) are ca scop legiferarea principiului interpretării pro validitatem (numită și benigna interpretatio) în materie de dispoziții testamentare, funcția lui fiind atingerea, în măsura cea mai deplină posibilă, a voinței testatorului.  Așadar, cel care interpretează testamentul nu trebuie să caute pretexte să invalideze ori altfel să lipsească de efect o dispoziție testamentară, ci trebuie să caute căi de a-l pune în executare conform voinței reale.  Fiecare din noi, în poziția noastră de testator, ne-am dori același lucru.

41. Între principiul voinței reale (alin.(1)) și cel a interpretării pro validitatem (alin.(2)) o interdependență.  Chiar dacă o dispoziție testamentară permite două interpretări, din care una este ilegală, cel ce interpretează nu poate da prioritate interpretării în sens legal dacă din testament rezultă clar că voința reală testatorului era îndreptate spre sensul ilegal al dispoziției.  În alte cuvinte, o interpretare contrară voinței reale a testatorului nu poate fi acceptată doar fiindcă ea ar fi valabilă. Prin urmare, principiul voinței reale are prioritate față de principiul interpretării pro validitatem.  Totuși, acest din urmă principiu este complementar primului. Or, voința reală nu va fi pusă în executare dacă ea nu este adaptată într-un mod în care poate fi executată.  Regula alin.(2) nu poate fi aplicată în sensul abaterii de la voința reală a testatorului.

42. Regula se aplică doar „în caz de dubii”; dacă însă era fără dubiu că, din două interpretări posibile (una legală și alta ilegală), testatorul a dorit anume interpretarea în sensul ilegal, atunci aceasta are prioritate din urmă, cu efectul că dispoziția testamentară va fi ilegală și nu va fi executată.

Această regulă se aplică în egală măsură când cele două interpretări posibile ale unei dispoziții testamentare ambele sunt legale, însă există dubii privind calea juridică de a o executa.

Prin urmare, regula de la alin.(2) nu trebuie înțeleasă ca o chemare de a alege legalul în dauna ilegalului, ci noțiunea „efect” înseamnă rezultatul practic urmărit de testator prin dispoziția testamentară supusă interpretării. Așadar, alin.(2) oferă o dezlegare atunci când s-a identificat rezultatul practic urmărit de testator, dar nu s-a stabilit și calea juridică specifică de urmat. Pentru această ipoteză alin.(2) ordonă urmarea căii juridice (alegerea figurii juridice de drept succesoral) care cel mai bine dă efect juridic și practic voinței testatorului [v., în acest sens, MuKoBGB, §2084, nr. 57].

Ilustrația 4
Testator: Las moștenire casa mea prietenei mele P. [Circumstanță: casa este bunul care constituie aproape toată masa succesorală]
Interpretare: Desemnez pe P ca unic moștenitor.
[o interpretare constantă în jurisprudența germană, v. MuKoBGB, §2084, nr. 61 și notele de subsol]
Ilustrația 5
Testator: Las moștenire casa mea prietenei mele P, iar banii mei nepoatei N.
Interpretare: Desemnez pe P și N ca moștenitori. La fel, institui instrucțiune de partaj ca P să îi revină din moștenire casa, iar N să îi revină banii. Cotele succesorale nu sunt prestabilite, ci sunt determinabile. Mărimea lor concretă se va determina în funcție de valoarea bunurilor.

2) Aplicații concrete ale principiului

43. […]

Octavian Cazac, Adnotare la art. 2213 [online]. Codul civil Adnotat [citat 26 decembrie 2020]. Disponibil: animus.md/adnotari/2213/
Atenție! Verifică dacă lucrării tale i se aplică alte reguli de citare.

 

Tabelul de concordanță - art. înainte și după renumerotarea din 1.3.2019

(Model Succint) Articolul 1251. Contractul de locaţiune